De același autor
Aderarea la spațiul Schengen a devenit subiectul cel mai important pentru România în materie de politică europeană, chiar dacă nu ar trebui să fie așa. Mult mai importante pe agenda noastră europeană ar fi trebuit să fie folosirea unui procent cât mai ridicat din fondurile europene, aplicarea unei strategii de influență în instituțiile europene care să plece de la evaluarea numărului de experți români, a pozițiilor-cheie deținute de români, a felului în care mediul economic și de consultanță din România este reprezentat la Bruxelles, de la calitatea europarlamentarilor români dincolo de discursurile militante în limba română, destinate tot publicului din România. De asemenea, aderarea la parteneriatele industriale europene, precum Alianța Bateriilor, sau exprimarea interesului pentru acorduri de cooperare tehnico-științifică, precum cloudul european, nemaivorbind de încheierea unor acorduri de cooperare europeană pe modelul formatului Austerlitz (Austria, Cehia, Slovacia) sau al Tratatului de la Quirinale (Franța-Italia). Aș adăuga faptul că vizitele de lucru ale oficialilor români – președinte, premier, miniștri, șefi ai Camerelor Parlamentului – în capitale europene sunt foarte rare, inclusiv la nivelul regiunii noastre.
O spun și o repet. Principala problemă a integrării României în Uniunea Europeană este gradul scăzut de socializare al elitelor politice și administrative cu cele din restul Europei. Aceste interacțiuni trebuie să treacă dincolo de cadrele oficiale rigide. Nu am auzit de ani buni de o vizită a ministrului culturii sau al economiei sau chiar al externelor într-o țară membră a UE, unde să participe la o dezbatere, la o masă rotundă, la o discuție informală, la o lansare de carte. Și să nu uit în lista de probleme care stau înaintea aderării la spațiul Schengen infrastructurile. Da, de la Imperiul Roman știm că orice formulă de integrare, pentru a avea succes, pleacă de la conectarea infrastructurilor. „Drumul creează statul”, scria marele istoric Gheorghe Brătianu în excelenta sa sinteză despre formarea statelor medievale românești. Parafrazându-l, putem spune că drumul creează Uniunea Europeană. Iar aici aș încadra și calitatea legăturilor aeriene dintre București și Bruxelles, cu totul inexplicabilă și delăsarea cu privire la compania națională aeriană, care ar fi putut fi profitabilă (și nu trebuie să fii specialist în transporturi aeriene pentru a constata acest lucru !) numai dacă s-ar fi specializat în zboruri către capitalele europene – Bruxelles, Strasbourg și Luxembourg. Și cu această chestiune a infrastructurilor, răspund și celor care aduc în discuție frica olandezilor de a-și vedea marginalizat portul Rotterdam în cazul în care România cu al său port Constanța ar deveni parte a spațiului Schengen. Această chestiune poate fi ușor deslușită dacă facem o comparație între cele două porturi – capacitate, infrastructuri moderne, conectivitate cu piețele europene și coridoarele europene de transport. Rotterdam nu se teme de concurența Constanței. Există un mare proiect intitulat Marele Paris, la care se lucrează intens și care are drept obiectiv integrarea Parisului cu teritoriile până la Marea Mânecii, astfel încât să se creeze un megalopolis care să dispună de o arie portuară majoră pe axa Rouen – Le Havre și care să devină prima în Uniunea Europeană. Concurența pentru olandezi vine din altă parte.
Acum să ne referim strict la dosarul Schengen. O spun fără rezerve că România merită să facă parte din acest spațiu, iar acest lucru este important mai ales sub aspect politic. Faptul că suntem pregătiți sub aspect tehnic nu rezolvă problema aderării noastre. De asemenea, opoziția Olandei este mult mai profundă și ține de o anumită viziune pe care o are cu privire la Uniunea Europeană. Această viziune nu se referă strict la România. A nu se uita că Olanda a galvanizat un grup de state nordice în momentul negocierilor pentru exercițiul financiar multianual și pentru instrumentul de reconstrucție și reziliență, în vara anului 2020, când s-a opus unei generozități exagerate față de țările de pe flancul sudic al Europei, și în principal față de Italia, considerate puțin virtuoase în gestionarea finanțelor. Avem însă și o problemă care ține de relația noastră bilaterală cu Olanda și de felul în care am știut să purtăm un dialog cu aceasta pe tema Schengen. Iarăși, orice om de bun-simț poate verifica ușor care a fost frecvența vizitelor în Olanda la nivel de președinte, prim-ministru, ministru de externe, ministru de interne, la nivel de delegații parlamentare, șefi de comisii parlamentare și lideri ai camerelor, ce grupuri de lucru comune s-au creat cu partea olandeză pentru a primi asistență pentru aderarea la spațiul Schengen, dacă există un institut cultural la Amsterdam sau Haga pentru a avea o diplomație culturală mai consistentă, câți ziariști olandezi au fost invitați cu ocazia târgurilor de carte din România etc., etc. În același timp mă întreb de ce nu s-a luat măsura, la un moment dat, a reducerii nivelului de reprezentare (asigurarea reprezentării la nivel de însărcinat cu afaceri). Acest lucru se practică și între aliați (Franța, acum câțiva ani, și-a rechemat ambasadorul de la Roma în momentul în care mai mulți membri ai guvernului italian și-au declarat simpatiile pentru mișcarea Vestelor Galbene).
Chiar dacă la anul se va obține aderarea parțială a României (cu zonele aeroportuare) la spațiul Schengen sau, în cazul cel mai fericit, totală, problema calității relației noastre bilaterale cu Olanda rămâne, iar consolidarea acesteia ar trebui să constituie o prioritate: Olanda este o țară ambițioasă la nivel european și ascultată, având vocația de a juca în curtea puterilor europene semnificative (către sfârșitul deceniului va deveni și cea de-a șasea țară a UE, detronând România din punct de vedere demografic). //
