Libia - noul epicentru al Statului Islamic

Libia nu mai desemnează o țară. Așa cum spu­nem „fosta Iugoslavie“, putem spune as­tăzi „fosta Libie“. Pe teritoriul ei, două au­to­rități recunoscute își exercită puterea, una la Tripoli, formată din islamiștii care au participat la în­lă­tu­ra­rea de la putere a lui Gaddafi, și alta la Tobruk, formată din fostele elite ale regimului Gad­dafi. Alături de aceste două centre de putere coexistă zo­nele tribale, zonele controlate de milițiile jihadiste și Statul Islamic.

Prin cucerirea orașului Sirte, lo­calitatea natală a co­lo­ne­lu­lui Gaddafi, și prin extinderea pe o bandă li­to­rală de mai bine de 100 de km, Statul Islamic a devenit riveran Mării Mediterane și vecin (pe mare) al Uniunii Europene. Da, Statul Is­la­mic se află la numai 300 de km de frontiera UE și la 1.000 de km de Roma! Celule ale acestei entități pseudo-statale există la fron­tierele Libiei cu Ciadul și Nigerul, dar și către Egipt și Algeria. Fosta Libie a devenit astfel nu numai un teren de implantare a Statului Is­lamic, cu perspectiva de a de­veni principala zonă de im­plan­tare a acestei organizații te­roriste, dar și o bază de ex­tin­dere spre Sahel, Maghreb (în principal Algeria și Tu­ni­sia) și Valea Nilului (Egipt și Sudan). Prin con­tro­lul ora­șu­lui Sirte și a îm­pre­jurimilor sa­le împânzite de in­frastructuri petroliere, Statul Islamic dis­pu­ne și aici de re­surse fi­nan­ciare importante. Extinderea Statului Islamic în Libia și în Sahel ar pune o presiune mult mai ma­re decât Siria pe Uniunea Europeană. Popu­lația cumulată a ansamblului libiano-sa­helian reprezintă aproape 75 de milioane de lo­cuitori, cu mult peste cele 23 de milioane ale Siriei. Stârnirea unui val de refugiați din această zonă ar crea mari dificultăți Uniunii Europene. Deja este foarte probabil ca filierele de traficanți să lucreze împreună cu Statul Is­lamic și milițiile jihadiste pentru infiltrarea unor teroriști în Europa.

Vecinii Libiei nu dispun de mijloace pentru a in­terveni și stabiliza situația: țările vecine sa­heliene, Niger și Ciad, sunt atât de sărace, încât depind în totalitate de prezența militară franceză. Tunisia, aflată într-o profundă criză eco­nomică și politică, este prea mică și in­ca­pa­bilă să controleze radicalismul pe propriul teritoriu. Cât despre Algeria și Egipt, aceste do­uă mari state dispun de mijloacele militare pentru o intervenție împotriva Statului Islamic și milițiilor jihadiste, însă problemele interne le împiedică să treacă la acțiune, în ciuda unei legături directe între aceste țări și Libia (populațiile sunt aceleași, iar jihadiștii trec din Egipt în Libia și din Libia în Algeria). Singura opțiune este cea a intervenției occidentale. Cotidianul Le Monde a dezvăluit pe data de 24 februarie că forțe speciale franceze ac­țio­nea­ză deja la sol în Libia împotriva Statului Is­lamic, iar aviația franceză, împreună cu cea ame­ricană efectuează bombardamente chirur­gi­­cale împotriva jihadiștilor. La sol s-ar afla și trupe speciale britanice, iar Italia a decis că este timpul să se alăture coaliției occidentale. Dacă ne putem felicita pentru calitatea coo­pe­ră­rii occidentale în Libia, nu putem să nu re­mar­căm, cu îngrijorare, cronicizarea inter­ven­ții­lor militare occidentale, din Irak și Siria și pâ­nă în țările saheliene și sahariene.

Rezultatul operațiunilor occidentale din Libia ră­mâne o necunoscută și numai implicarea ac­torilor locali, de la Egipt la Algeria și chiar Ma­roc, va putea împiedica proliferarea ce­lu­le­lor jihadiste în toată Africa subsahariană și des­tabilizarea completă a regiunii. Istoria re­centă ne-a arătat că bombardamentele ae­rie­ne din Irak și Siria, fără intervenții la sol și fă­ră coordonarea cu actorii locali, au facilitat proliferarea celulelor jihadiste în toată re­giu­nea, inclusiv în nordul Africii.