Libertatea vintage

Romanul Ploile amare își asumă o demonstrație literară despre cum s-a ajuns la dezagregarea satului românesc, despre rolul sinistru al traumelor camuflate sub frică, după colectivizare, despre cum se desenează linia aberației genetice din care s-a ivit omul nou, al zilelor noastre.

Una dintre marile surprize din ultima vre­me este prozatorul Alexandru Vlad. Opt­zecist experimentat, dar nu neapărat de pri­ma linie, din ramura clujeană, de felul ei mai rezervată la capitolul inventivitate, Vlad pune pe masă un roman masiv și o nouă siguranță de sine. Plo­ile amare respiră confortul cărții care „ți-a ieșit“, care s-a salvat cumva singură din manejul ambițiilor și con­curenței, căreia nu-i mai pa­să de așteptări, mode și suc­ces. E pur și simplu un ro­man reflexiv, la modul sub­til şi inteligent, pe o temă lustruită de vre­me, tasată sub straturile de conformism, tezism și veleitarism: (post)colectivizarea. Riscul pe care și-l ia autorul crește încă mai mult dacă adăugăm parabola, cifrul „vin­tage“ al acestei proze cu alură de flu­viu nepăsător și lent.

Romanul se întinde pe 445 de pa­gini compacte, cu o pedantă lip­să de grabă, limpede, îngrijit, cursiv. În primă instanță, con­tactul cu o asemenea scriitură poate provoca iritare: ce Dumnezeu, unde ne trezim? Cum poți începe, în 2011, un ro­man cu fraza: „- Evident, spuse doc­torul Dănilă, bătrânul are cancer la pros­tată. Uite aici formațiunile acestea“ (subl. mea)? Apoi: e oare normal să reproduci așa reflecțiile unui căruțaș: „Caii sunt proști. Dar nu atât de proști ca oamenii. Era zicala favorită a lui Zaharie și o spu­sese de atâtea ori încât nu-și mai amin­tea de unde o știe, dacă nu cumva o in­ventase el însuși într-un puseu de inte­li­gență, luciditate și scepticism. Nu cu­noș­tea aceste cuvinte, dar, în viclenia lui ru­dimentară, nu-i erau străine decât no­țiu­nile“? După 20-30 de pagini, iritarea dis­pare. Cititorul este fie expulzat, fie agățat în cârligul intențiilor autorului. În al doi­lea caz, va reciti împreună cu el istorii ne­spectaculoase, poate banalizate prin „ma­nu­alizare“, dar foarte vii, cu personaje ca­re rămân îndelung pe retina lecturii.

Simplificând: romanul își asumă o de­mon­strație literară despre cum s-a ajuns la de­zagregarea satului românesc, despre rolul sinistru al traumelor camuflate sub frică, du­pă colectivizare, despre cum se de­se­nea­ză linia aberației genetice din care s-a ivit omul nou, al zilelor noastre. Sobru de tot, cum se vede, o severă revizitare morală a de­ceniilor de comunism, foarte departe de demonstrațiile de virtuozitate agiornată cu care se căznesc destui prozatori.

Cu adevărat frapante sunt însă opțiunile de stil ale autorului: fără amprentă tem­porală și culoare locală, fără limbaje di­ferențiate, fără artificii de construcție, alt­fel spus, fără găselnițe. Neutralitatea țin­tește ecuația complicată a PH-ului fizio­logic și efectul de maximă sofisticare a fo­tografiei digitale alb-negru. Miză mare, ca­re trebuie că i s-a impus de la sine scri­itorului, așa cum îmbraci la un moment dat o haină vintage cu sentimentul în­șe­lător că... abandonezi.

În Ploile amare, un sat colectivizat ră­mâ­ne izolat luni în şir din pricina inun­da­țiilor (suntem în 1970). Alexandru Vlad îl re­învie cu toate atributele unei ficțiuni ci­nematografice în care ochiul camerei func­ționează bergmanian, profund pesimist și în același timp empatic la modul so­te­rio­logic, tarkovskian.

În jur de 15 personaje, ușor decupabile (o ale­gere din start polemică față de mi­ni­ma­lismul comun), sunt ur­mă­rite multă vreme separat. Aici, experiența autorului de proză scurtă face aproa­pe totul. Brigadierul Bro­dea, fost preot greco-ca­to­lic, Zaharie, căruțașul plin de calme cruzimi de vi­ci­os, un învățător tânăr, a cărui vulnerabilitate ju­ve­nilă prinde coaja ma­tu­ri­tă­ții, doctorul Dănilă, raison­neur resemnat al comunității, Marta, re­mix de prototipuri feminine ale romanului realist, Activistul, apoi președintele de CAP Alexandru, o interesantă corecție a altui prototip - al activistului „de omenie“ din romanele anilor ‘70-’80, paznicul sa­tu­lui, un felcer misterios, bulgakovian ș.a.m.d.

Așadar, plouă de câteva luni, de unde le­xicul insistent al umezelii apocaliptice: pu­treziciune, rugină, „colibele îmbibate de apă ca niște bureți“, „hemoragia argi­loa­să a ravinelor“, laitmotivul hainelor ude, ca o pedeapsă etc. Biblioteca sătească a de­venit inutilizabilă, cărțile s-au umflat, văr­zuite și ilizibile. Arhiva micii localități nu vrea să ardă când președintele pune pe foc registrele compromițătoare. Fumul se în­toarce pe coșuri în casele mucezite, cu pereți descuamați până la prăbușire. Te­rorizați de bizara întâmplare me­teo­ro­lo­gică, oamenii se mișcă infim, vegetează tâmp. Din când în când îi mai animă un fel de coregrafie maladivă. A evita, la li­mi­tă, scufundarea în noroaie („noroiul plin de zoaie“ e una dintre tautologiile acestei liniștite disperări), a-ți salva înfățișarea (ob­sesia murdăririi cizmelor) ori a iden­tifica direcția corectă într-un peisaj uni­for­mizat de întinderea de ape au ajuns aven­turi de proporții și reprezintă scene-cheie în Ploile amare.

Se pierd reperele necesare și ies la iveală cele nedorite. Cimitirul își varsă morții peste sat, victimele ies din noroi, ame­nin­țătoare, iar dreptatea se face prin înecare (o scenă de voit naturalism voiculescian: moartea căruțașului Zaharie, pe care iapa Sma­randa îl aruncă, din căruță, în mlaș­tină). Focul aproape nu mai există, aver­tizând că acestei lumi i s-a retras deo­cam­dată șansa curățirii.

Rezolvarea celor mai multe intrigi moc­nite, în fond nespectaculoase, se face în zona parabolei. Inundația a dezvelit mis­tere bine ascunse zeci de ani: de pildă, un­de dispăruse Anca, fata care-i rezistase Ac­tivistului – acesta, o teribilă schiță în stil Daumier. Adevărul a fost și pare că ră­mâne disimulat, dar nu poate fi șters nici chiar de furia apelor. De aceea, într-un scurt episod, un țăruș de salcâm, înfipt ca să măsoare nivelul apelor, se prinde și dă lăstari.

Simetric cu aluviunile concrete de la suprafață, în carte umblă un flux subteran, care duce treptat laolaltă poveștile atât de bine scrise. La început insesizabil, pen­tru că foarte lent, apoi tot mai repede și mai repede, ca o apă mare spre vărsare, ca să încheie în limpezimea surprinzătoare a estuarului. Rezultă o construcție calei­dos­copică, totuși unitară și lesne de urmărit.

În final, când nodurile narațiunii s-au strâns, iese soarele: „pur și simplu parcă cineva a aprins lumina“. Drumurile eva­dării din capcană se zbicesc. Pentru unii înseamnă salvarea, pentru alții con­dam­narea. Liderul comunității, Alexandru, nu se mai poate agăța de soclul propriei ca­riere și va aluneca, la figurat, în mâlul pe care se chinuise să-l stăvilească. Cifrele mincinoase ale recoltelor inexistente sunt încă acolo, faptele vechi au fost dez­gro­pate de ape. Iremediabil bolnav, doctorul Dănilă nu mai are nici el timp să evite dez­nodământul vechilor compromisuri. Lui i se lasă totuși dreptul la un mesaj tes­ta­mentar: tot adevărul, pus pe hârtie, în tașca învățătorului care va ieși printre primii din sat. Brigadierul Brodea – per­so­naj foarte tare - nu-și va recăpăta ni­cio­dată adevărata identitate, de preot greco-catolic, nici viața făcută zob de închi­soa­rea politică.

Seamănă și nu seamănă cu romanele „ob­sedantului deceniu“ această lectură isto­rică a lui Alexandru Vlad. Preia de acolo canavaua de policier politic (s-a făcut deja trimiterea la D.R. Popescu și nu numai), dar o răstoarnă ca mesaj. Activistul din Ploile amare nu e un personaj dilematic, ca în prozele de gen, ci o creatură or­we­l­liană. Nici versiunii lui „bune“, șeful de CAP Alexandru, nu i se aruncă vreun co­lac de salvare morală. Amândoi se con­frun­tă cu stigmatul generic al tagmei: cri­ma. Istoriile lui Alexandru Vlad stau une­ori în loc, ca să le poată fi citit sensul pa­rabolic. Merită să-l reamintim, pentru că nu mai este, probabil, la îndemână tine­ri­lor cititori: colectivizarea forțată s-a făcut cu cruzime, corupție, șantaj și depravare.

Prozatorul vrea ca retragerea apelor, din fi­nalul romanului, să ateste ireparabilul. Soarele ivit pe neașteptate, când nimeni nu mai credea că există, nu e decât un fascicul de reflector concentraționar, mă­tu­rând existența putredă a unei lumi condamnate. Lecția ne este predată foarte clar, didactic chiar, prin povestea găinilor din „ferma“ brigadierului Brodea - un Mon­te-Cristo în versiune politică. Din in­ventarul viu, fostul preot hrănește pe ascuns pe cine merită. În același timp, își pregătește răzbunarea pentru cei 10 ani de temniță (un lung capitol trimite la me­morialistica închisorilor): lipsite de gră­unțe, galinaceele au sfârșit prin a mânca leșurile porcilor, iar voracitatea lor mon­s­truoasă - un spectacol în sine! - va fi lă­sată în cele din urmă să deverseze în lu­me. Cu siguranță însă, spune brigadierul, unele se vor întoarce de bunăvoie între gra­tii. Un posibil comentariu pe marginea Gulagului lui Anne Applebaum.

În aceeași direcție trimite și conspirația tă­cerii din Ploile amare. Cine pe cine a omo­rât? La comanda cui? Cine a aruncat în mormântul Activistului, cu capul în jos, cadavrul unei fete? Cine l-a făcut să dis­pa­ră pe țigănușul contrabandist poreclit În­ge­rașul? Cine în sat nu știe că, sub mo­nu­mentul soldatului necunoscut, sunt mor­minte? Dar că brigadierul nu e altul decât fostul preot al satului? Cine n-a observat că Marta, focoasa nevastă a lui Alexandru, se ține cu învățătorul Pompiliu și că nu­mai în casa lor mai arde foc - focul dra­gostei? Toată lumea ar putea vorbi, dar tace.

Alexandru Vlad forțează, cu aceas­tă carte,  învelișul propriei re­ceptări. I-a fost de ajutor ames­tecul de oboseală manieristă și disponibilitate retro al pieței, într-un moment în care romanul ro­mâ­nesc prinde viteză și își alege ingredientele de unde nu te aștepți. Azimutul s-a cam fixat în altă parte, odată cu succesul, te­ribil de hărțuit, al Orbitorului lui Mircea Cărtărescu, el însuși blindat în avans de o întreagă galerie a excepțiilor: elaborați, pier­duți de pluton (cazul optzeciștilor ex­clusiv biografic), calofili și livrești, onirici, autobiografici, bănățeni (da, e o linie apar­te în proză), întârziați, adică toți cei care au(au avut) succes altfel.

De altminteri, e evident că suportăm tot mai bine „defazările“. S-ar putea să fie tem­perarea exceselor experimentaliste, aproa­pe puberale, prin care a trecut proza de după nouăzeci. Baletul spectrelor mah­mure, frustrate și disperate pare încheiat. A fost șansa autorului de față ca să se audă cum trebuie cu Ploile amare și știm cu toții că asta ține de destin. //

// ALEXANDRU VLAD

// Ploile amare

// Ed. Charmides, 2011, 445 pag.