Suma întâlnirilor lor (II)

Gabriel Liiceanu tocmai a fost înfățișat de jurnalistul și bloggerul Mircea Toma ca un fel de filozof cam naiv, care nu pricepe spre ce „gară nazistă“ duc ideile sale. Tra­tamentul i-a fost aplicat la pa­chet cu poeta Ana Blan­diana. Acesteia i s-a adău­gat însă și un bonus de re­voltătoare condescendență. Între timp, cititorii revistei 22 sunt cu siguranță lă­mu­riți prin ce sofisme s-a pu­tut ajunge la asemenea enor­mități. Nici că se putea un exemplu mai frust pentru exact ce spun autorii Dia­lo­gurilor de duminică*: orice i-ai face, via­ța „se vădește a fi ceea ce este (...) se dă în vileag ca frică, speranță, prostie, tru­fie, calomnie, ticăloșie etc.“. Mă întreb doar care o fi fost speranța subit ur­zi­ca­tului blogger.

Dialogurile publicate la Hu­ma­ni­tas se străduiesc eroic să men­țină discuția în planul reflecției morale. Din toate unghiurile pân­dește riscul omenesc al alu­necării în replică, în răfuială, dar Liiceanu și Pleșu pur și simplu rezistă și trebuie că asta îi enervează pe unii ca Mircea Toma. Nu s-au putut lipsi de exemple, dar le-au ales de fiecare dată cu penseta, și în doză simbolică, din baia de acizi a imediatului. Prețul este o anume tensiune surdă care răz­bate în unele dialoguri (după cum în al­tele domină, dimpotrivă, jubilația re­ve­ni­rii în „mările calde“ ale gândirii). Ins­trumentarul demonstrației nu e în­tot­dea­una mânuit cu dezinvoltura demonstrativă a arheologului, ci mai aduce uneori cu te­nacitatea resemnată a legistului. Desigur, totul trăiește etern și poate fi regăsit prin re­curs filozofic, dar nu e mai puțin ade­vărat că altceva se descompune mereu sub ochii noștri.

Cei doi n-au avut de ales. Și-au delimitat pe­rimetrul și au ridicat fortificații: tema speranței în deschidere, tema râsului și a umorului în final. Ne făcuseră deja cu ochiul în prefață că va urma un fel de „pic­torial“ al vieții. Cum s-ar spune, o suită de ipostaze care să o pună în va­loa­re, să-i ridice cota, să o avantajeze. Dacă nu cosmetizări, oricum, unghiuri favo­ra­bile. Categoriile vieții (păcatele, cum le nu­mește mai pe șleau religia) sunt cap­turate în acest spațiu securizat și disecate în contextul mai larg, bogat probat cul­tu­ral, al adevăratelor valori.

În capitolul Despre invidie și ură, con­stați repede că invidia (greu de neu­tra­li­zat, sentiment durabil) e de-abia enun­țată. Se discută în schimb pe larg despre ură, pentru că transportă mult mai mult combustibil distructiv: cum poate fi li­mi­tată, evitată și cum să o deosebim de va­rianta ei preferabilă, mânia, care e spon­tană și compensabilă. Societatea de tip dictatorial e considerată marea problemă, pentru că fabrică ticăloși în număr mare. Altminteri, între ticăloși și lichele, ar tre­bui să ne temem numai de cei dintâi. Li­che­aua se compromite singură prin „mi­no­ratul“ condiției ei ticăloase. Chiar și asu­pra ticăloșiei suntem îndemnați să dis­cutăm fără simplificări comode (de tipul toți comuniștii au fost ticăloși, totul ni se trage de la fanarioți etc.), care n-ar fi alt­ceva decât alibiuri ale delăsării.

Calomnia? E rezervată numai celor care chiar au valoare, a descoperit undeva An­drei Pleșu și, oricum, poate fi întrebuințat întotdeauna scutul Chamfort: „Calomnia e asemenea viespii care te atacă și împotriva că­reia nu trebuie să faci ni­cio mișcare, cel puțin da­că nu ești sigur că o vei omorî. Căci altminteri ea re­vine la atac, mai fu­ri­oasă încă“.

Există deci în carte o re­co­mandare generală, să mă­surăm cu atenție ce ne fa­ce cu adevărat rău, ce e mai bine să fie tuns, ce prisosește, ce poa­te fi reconvertit cu folos. Trufia, de pildă, rămâne un păcat de temut doar dacă ne întoarcem la înțelesul ei din patristică: „slavă deșartă“, adică „pofta de stima altora“, să vrei să fii musai recunoscut, admirat, pus în centrul atenției publice. Altminteri, a devenit un defect printre altele, diluat în nuanța orgoliului, pe care „modernitatea a încercat să-l po­zi­ti­ve­ze“. A apărut, de pildă, spun autorii, aceas­tă slăbiciune pentru genul jurnalului intim. „În marile jurnale, spune Liiceanu, se practică un soi de spovedanie care face cinste autorului ei, dacă nu cumva se practică de-a dreptul – fiind vorba de mărturisiri făcute în public – de un ade­vărat exorcism. Autorul elimină toxine ale eului său, își mărturisește micimile și omeneștile meschinării, dar deo­po­trivă, livrându-și intimul (...) întinde o punte către fiecare cititor, îl invită la o comparație“. Ei nu, Andrei Pleșu rămâne consecvent, acest fermoar ar trebui să ră­mâ­nă închis: „Problema mea, scrie Pleșu, este că «jurnalul» este opusul «uitării de sine». Iar uitarea de sine e, cred, sin­gurul motor eficace al vieții noastre...“.

Se face elogiul pomenirii creștine cu numele, dar meritul rămâne mai ales al „celor neștiuți“, de la meșterii anonimi medievali pâ­nă la aspirația extravagantă, ra­țio­nală și pură a lui Noica de a-și turna decoctul de experiență și gândire mai de­grabă în ucenici decât în propria-i sta­tu­ie. De aici și până la explozia actuală a in­dividului neierarhizat, venită odată cu In­ternetul, e un salt în gol pe care Pleșu și Liiceanu ne propun de fapt să-l facem îna­poi, pe terenul ferm al tradiției.

Anume a fost lăsată tema grea a morții la bună distanță de cea a speranței. De alt­fel, discuția nici nu a riscat să fie purtată pe micul ecran, ci în fața unui public re­strâns, eventual multiplicat prin Internet. Despre speranță și Despre moarte își răs­pund însă peste pagini, se completează. În ambele, Liiceanu și Pleșu își pun con­știincioși roba confruntării, ca să sară din ea cu orice prilej, să destindă, să coboare din balonul incontrolabil al exaltărilor de orice fel:

„- Andrei, tot vorbind, am intrat, cum era firesc, pe teritoriul atât de complicat al speranței religioase. Mi-e greu să nu te întreb, când e vorba de speranța creș­tină, ce anume se speră? Mântuirea, ne­mu­rirea, împărăția lui Dumnezeu... - Da... - Dar ce ciudat lucru. Toate astea... - Acum o să spui ceva care o să mă ener­veze. – (...) Toate astea pun în joc un soi de – iartă-mi cuvântul – negociere, co­in­teresare, care-mi sare în ochi la fiecare lectură a Evangheliilor“, „(...) apare ide­ea că speranța bazată pe un dincolo pre­supune un pariu cu un termen ne­ve­ri­fi­cabil.“ „- Dar, Gabriel, cu «ve­ri­fi­ca­bi­lul» lucrează numai știința și tehnologia. Și după cum știi, după Heidegger, «ști­ința nu gândește»!“ Q.e.d.

Este bun, la o adică, până și un ar­gument fur­nizat de Freud. Lii­ceanu: „sub­con­ști­en­tul nostru știe pur și simplu ceva despre moarte, ceva ce conștiința noas­tră «di­urnă» nu știe. - Ceva bun. - Păi da“. Și mai bun e însă recursul la umor. Frica de moarte a europeanului civilizat s-ar putea trata, propune Pleșu, cu lista de eu­fe­misme din limba engleză, dar mai ales din germană pentru verbul a muri: „a în­chide umbrela, a-ți pune costum de lemn, a renunța la lingură (și românii au a țâpa lingura), a scăpa de impozite, a coborî un etaj, a pune ochii pe zero, a ve­dea ridichile dinspre rădăcină“ etc.

E plină cartea de asemenea demonstrații de mari scrimeuri ai ideilor, de fandări de ironie și inteligență subțire, după cum e plină și de o imensă tandrețe a respectului reciproc. Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu fac în Dialoguri de duminică cea mai sim­plă probă a toleranței: își demontează și re-asamblează, pentru uzul publicului, di­ferențele de temperament, de opinii, de op­țiuni. Sau se amuză să facă din iubire/căsătorie supremul poligon de încercare. Liiceanu: „Voiam tocmai să citesc o pro­po­ziție pe care ai scris-o cândva și pe ca­re am redescoperit-o: «Căsnicia în­cu­rajează spiritul de toleranță până la mar­tiraj»“. Discută apoi foarte serios di­fe­ren­ța dintre toleranță și indulgență și atrag atenția în ce punct încalcă prezentul li­mi­ta toleranței: prin toleranța „dinaintea unei erori patente“ (în educația dată co­piilor, în chestiunile politicii inter­na­țio­nale, în abordarea problemei minorităților ș.a.m.d.).

Textul umbrelă din această carte rămâne Miracolul întâlnirilor. Acolo e de găsit dozajul cel mai bine strunit de emoție, lu­ciditate, recunoștință și claritate in­te­ri­oară. Căci Dialogurile de duminică sunt, înainte de orice, o propunere subtilă, per­suasivă până la limita juisării intelectuale, dar mai ales discretă, făcută omului con­tem­poran să regândească totul prin pris­ma unui model, în sensul aproape tehnic, utilitar al cuvântului. Elementele lui ire­duc­tibile ar fi Noica, moștenirea an­ti­chi­tății grecești, tradiția creștină cu solide ră­dăcini iudaice și Decalogul.