Poveștile călătoriei

Începem să ne aliniem tendinței vestice? Sunt tot mai multe prozatoare foarte bune, ingenioase, productive, capabile să infuzeze o energie aparte în piața literară. Reacție chimică binevenită, pentru că, în materie de cărți și autori, atmosfera generală e fărâmițată în grupuscule de fani, iar rezultatul e un dialog de surzi pe post de receptare critică. Asta când nu e totul blocat în confruntări absurde și reluate compulsiv (cum se întâmplă, vai, în cazul cărților lui Mircea Cărtărescu). Evident, spațiul virtual rămâne de predilecție, cu bune, dar mai ales cu rele (e bine să comparați calitatea impresiilor de lectură, așa cum se alătură ele în dosarele de presă ale unor edituri mari), în timp ce publicațiile literare lenevesc imperturbabile, treieră la infinit producții literare intens endogame.

Nu face nimic. Măcar avem prozatoare, fără să mai fie nevoie de campaniile de falsă susținere despre „literatura feminină“ (mai degrabă stratagemă de excomunicare în minorat, așa cum le vedeam demult, prin anii ’70 și ’80), nici de bruiajul feminismului teoretizant, exersat cu supărătoare hărnicie de vreo 10-15 ani încoace pe post de comentariu critic. Așadar, un subiect iritant când e ideologizat, o adevărată pagubă de timp și de energie care dă apă la moară cui nu trebuie și încurcă pe cine n-ar fi cazul, este treptat scos din uz pe cale naturală. E drept că epoca de acum promovează pe toate planurile figuri feminine mai mult decât oricare alta. Declicul trebuie să fi fost impasul istoric major în care trăim fără să ne dăm prea bine seama, de unde și apelul, cam disperat, la alternative, oricât de hazardate ar fi părut mai ieri.

Deocamdată e un fapt: prozatoarele sunt tot mai citite, inclusiv în România. Unele au început să producă deja vagi contaminări, fac să circule teme, idei, scriituri. Câteva chiar au succes de critică și de vânzări – păstrând proporțiile, conform pieritei noastre piețe și critici literare. Socotind ultimii aproape 20 de ani, s-a scris destul de mult despre cărți semnate de Felicia Mihali (doar Țara brânzei, pentru că mai apoi autoarea s-a mutat în spațiul lingvistic canadian), de Ioana Bradea, cu pasul ei romanesc rar și apăsat, de Ioana Pârvulescu, maestra filigranurilor rafinat însuflețite, de Doina Ruști, cu vioiciunea jucăuș-ambițioasă a „reportajelor“ ei din orice timp, de Marta Petreu, această voce tragic indignată în fața nodurilor de nedesfăcut ale identității, de Ioana Nicolaie – la polul opus, al sensibilității carismatice, comprehensive, sau de Ioana Bâldea-Constantinescu, lansată cu gingaș meșteșug în căutarea soluției livrești a angoasei.

De astă vară, ar trebui să mai adăugăm un nume: Laura T. Ilea. Și-a publicat la Humanitas și a lansat la Bookfest prima carte în limba română, Cartografia lumii de dincolo*, după ce un alt titlu, apărut la l’Harmattan în 2015, fusese discutat destul de furtunos în spațiul de limbă franceză.

Ce are în comun prozatoarea aceasta cu „seria“ deja pomenită e energia. Detenta scriiturii. Scrie cu poftă. Își îmblânzește obsesii personale coborâte din formația sa de profesor de filozofie (la Montréal, deși, mai nou, predă și creative writing în România) printr-un impresionant apetit fabulatoriu. Vine din altă parte, asta se simte mai ales în fluența profesionistă a narațiunii, dar în același timp își recompune rădăcinile autohtone, cu tandrețe, cu grijă, cu un soi de emoție antropologică.

Cartografia lumii de dincolo combină neașteptat vitalitate și melancolie: rămâne până la urmă un roman despre călătorie, o temă care le valorizează deopotrivă pe amândouă. Călătorie în toate direcțiile, în fond neliniște. Drum între viață și moarte, drum înainte, sub imperiul căutării febrile a ceva întregitor; înapoi, de-a lungul cordoanelor ombilicale ale amintirii; în sus sau în jos, cum vrei s-o iei, spre nord sau spre sud, pe hartă sau pe hărțile hazardate ale obsesiilor compensatorii; ori pur și simplu călătorie aiurea, explodând în extravagant, fantasmă sau morbid. Un personaj colecționează hărți ale tuturor călătoriilor imaginare și terminate prost. Un altul desenează hărți alternative ale geografiei reale. Al treilea frecventează sinucigași spectaculoși. Încă unul urmează un proiect: să aducă homeless-ilor fericirea strămutându-i. Amalia (personajul central) schimbă continentul, apoi traversează meridianele pe urmele unei bunici fabuloase. Unul dintre iubiții ei își urmează dincolo de ocean fantasmele științifico-psihiatrice. Oricum, cele mai multe personaje urmează ritmuri unice ale șederilor și plecărilor, dictate de ceasornice misterioase.

Cartografia lumii de dincolo nu e însă vreo demonstrație de universitar în pauză literară. Nu are nimic nici din pulsul accelerat al tensiunii erotico-identitare din Les femmes occidentales n’ont pas d’honneur. E pur și simplu o poveste făcută din povești, o căutare a ceva palpabil și totodată greu de definit. Laura T. Ilea amestecă fără inhibiție materiale diferite. Un „romance“ de tip occidental (o tânără dansatoare și iubitul ei violonist călătoresc din loc în loc, câștigându-și existența din muzici funebre compuse și ilustrate ad-hoc) întinde peste geografia europeană firul obsesiv al unor origini păduros-balcanice (amândoi vin dintr-o stranie comunitate transilvăneană, unde cutume și ritualuri crude încă reglează viața socială). Trecutul îi urmează fără scăpare: Amalia fugise în lume cu mirele sortit altcuiva – un păcat fatal. Ea și Andrei se iubesc, dar plătesc din greu pentru asta, apoi se despart, îngropând în iubirea lor și doi prunci nenăscuți, plus o experiență bulversantă. Aici autoarea inserează o altă poveste, aproape de sine stătătoare, dar ale cărei terminații vor atinge la timp firul central, împletindu-l atrăgător: capitolul despre bizarul Institut „Ana Aman“ (e o biografie contrafactuală a Anei Aslan, atașată ingenios la obsesia subterană a tuturor personajelor: viața ca drum inexorabil spre moarte).

Iohannes Muller e patronul fantast al acestui univers fantomatic, cu firmă la poartă și aparență de așezământ medical: faimosul institut de întinerire reconstituit în lumea liberă și, în intenția lui Johannes Muller, pus cu adevărat în slujba oamenilor. Proiectul fantastic de reîntinerire trebuia dus până la capăt, iar capătul se dovedește a fi moartea. Dar nu oricum, ci una perfectă, pusă în scenă numai după „inițierea în răul istoric“. Amalia și Andrei ar fi fost menestrelii acestei înscenări, ar fi trebuit să compună scenariile prin care pacienții să ia parte, ca la un spectacol condensat și interactiv, la toate ororile iscate de-a lungul veacurilor de mintea omenească. Din fericire, bula neliniștitoare se sparge, Amalia și Andrei pleacă, se despart. Apoi Amalia îl va întâlni pe Armand, alt visător trecut de limita de siguranță (psiholog al celor mai neobișnuiți sinucigași și cercetător asiduu în proiectul total al uterului artificial) etc.

Și mai e un roman în roman: road-movie cu două tinere femei, traversând continentul american de la nord la sud – o parte luminoasă, reconfortantă, subtil muzicală.

Cartografia lumii de dincolo conține povești frumoase, mai toate de dragoste, povești calme, triste, deseori resemnate, câteodată tragice. Destine mereu puțin ciobite de nenoroc.

Laura T. Ilea și-a alcătuit cartea din simetrii aparent încâlcite, în realitate savant regizate. Istoriile se întrepătrund, se completează și până la final umplu spațiile albe ale „hărților“ epice: locuri fascinante, ritualuri străvechi și crude (violul ca test ultraparadoxal al viitoarei fidelități), standarde de onoare neobișnuite (ceterașul care trebuie musai să moară cu vioara-n mână, după trei zile și trei nopți de cântat la nuntă); vânturi aducătoare de bine sau de rău; mame și copii; iubiri și părăsiri; puterea sângelui care apă nu se face; coincidențe, muzică, dans, prietenie, speranță și râs.

Mă tem că, rezumată astfel, Cartografia lumii de dincolo (un titlu puțin prea „occidental“ și explicit, după gustul meu) își pierde mult din farmec și cred că mai degrabă ar trebui citită având în minte o tendință caracteristică timpului nostru: nuanța „folk“, de amprentă locală, acomodată gustului universal. Se citește ușor, pentru că e un roman animat în subtext de muzică și dans, cu pași epici răspunzând unei coregrafii atent studiate. De căutat elocința involuntară a multor scene și pledoariile atașante pentru soluțiile limpezirii de sine, cu tot cu nuanța lor de „esperanto“ psihologic. Laura T. Ilea răspunde, cu siguranță, la întrebări inteligibile cititorului zilelor noastre.