De același autor
Întâlnirea dintre papa Francisc și patriarhul Chiril, organizată pe terenul presupus „neutru“ al Cubei castriste, a fost salutată de presa mondială ca premieră istorică. E adevărat, alți papi, Paul al VI-lea, Ioan Paul al II-lea sau Benedict al XVI-lea, s-au văzut „doar“ cu patriarhii ecumenici de Constantinopol. Mulți, mai ales papa Wojtyła, au reușit să apropie Roma catolică de „lumea ortodoxă“, vizitând România, Ucraina, Grecia, Armenia, Bulgaria, Georgia și Serbia, însă niciodată Rusia: citadela care, după cum se spune, moare, dar nu se predă. Știm că, după căderea URSS, statul rus a fost redefinit în termenii unui mesianism slav ortodox. Doar bulgarii, sârbii și belarușii au „marșat“, acreditând, timid, această pretenție. Restul națiunilor majoritar ortodoxe – fie că s-au integrat euro-atlantic, precum România și Bulgaria – fie că au cochetat cu perspectiva europeană (precum Ucraina, Georgia sau Republica Moldova) și-au văzut de drumul lor. În ultimii 25 de ani, relațiile interortodoxe au strălucit prin absență, când nu s-au remarcat prin tensiuni prea puțin creștinești, cu mize jurisdicționale. În anii de tranziție postcomunistă și de afirmare a putinismului (ca ideologie a noului expansionism rusesc), Patriarhia Moscovei s-a zidit într-o superbă izolare, mulțumindu-se să-și păstorească turma răspândită pe fostul spațiu sovietic. În aceste condiții, deschiderea șahistică operată recent de patriarhul Chiril poate, într-adevăr, atrage atenția observatorilor. Asistăm, deci, la o premieră. Dar care sunt semnificațiile acesteia?
Oricine cunoaște lumea rusească de la Petru cel Mare până la actualul „țar“ Putin știe că ortodoxia rusă este o armă politică internă și, iată, externă. Pe vremea comunismului, un Sinod rus complet infiltrat de KGB era utilizat ca agent de influență sovietică în incinte precum Consiliul Ecumenic al Bisericilor, de la Geneva, sau Conferința Bisericilor pentru Pace, stabilită la Praga. Acest rost propagandistic (oarecum asemănător cu acela al multor episcopi ortodocși români sub regimul comunist) a încetat de facto odată cu prăbușirea imperiului bolșevic. Se poate deci spune că întâlnirea patriarhului Chiril cu papa Francis, la Havana, este prima reinventare a Bisericii Ortodoxe Ruse ca factor geopolitic extern.
Patriarhul Chiril şi papa Francisc la Havana (12 februarie 2016)
Să fim sinceri, Cuba lui Castro nu e un teren neutru, ci mai curând un loc emblematic al Războiului Rece. E și locul de unde s-a răspândit extremismul de stânga în America Latină a anilor ’60, exact acolo unde avea să apară, un deceniu mai târziu, curentul marxist-creștin autointitulat „teologia eliberării“. În opinia mea, Chiril nu a fost subit însuflețit de experiența, pentru el străină, a deschiderii ecumenice. A fost pur și simplu „rugat“ de Vladimir Putin să-i dea o mână de ajutor, în aceste vremuri grele, când Moscova suportă deopotrivă costul economico-financiar al sancțiunilor dictate de Occident după invadarea pensinsulei Crimeea și o relativ severă izolare internațională. Mizând, corect, pe impactul mediatic global al „îmbrățișării istorice“ de la Havana, Putin l-a folosit așadar pe Chiril ca factor de „ameliorare“ a propriei sale imagini, identificate cu aceea a Federației Ruse.
Dirijarea discretă a lui Chiril pe harta intereselor strategice ale lui Putin a avut două sub-mize: prima, aceea de a reapropia „ideea rusă“ (travestită în insurecția antiamericană a BRICS) de spațiul latino-american, cronic neglijat de către Moscova postcomunistă. A doua, aceea de a seta agenda dialogului ruso-catolic pe aria medio-orientală, acolo unde avioanele de vânătoare trimise de Putin îl ajută pe Bashar al-Assad să recucerească Alepul. În fine, comunicatul de după reuniune schițează și frontul etic al bătăliei pentru drepturile creștinilor asupriți sau chiar uciși de către ISIS. În acest fel, „șeful“ politic al lui Chiril se profilează mai bine ca Mare Cruciat gata să apere identitatea creștină a Europei (spre deosebire de liderii germani sau francezi, prea „democrați“, adică „slabi“ pentru a opri invazia de refugiați dubioși).
Decodat în această cheie, momentul de fraternitate intercreștină consumat în februarie 2016 la Havana dovedește, fie că ne place sau nu, inteligența tactică de care dă dovadă omul forte de la Kremlin. Ba chiar am convingerea că acest episod va fi urmat de o vizita a papei Francisc la Moscova. O vizită pe care, repet, niciun papă de după Războiul Rece nu a putut-o realiza și care ar fi o victorie atât pentru Putin, cât și pentru diplomația pontificală. Pentru Putin, pentru că ar demonstra că Moscova face istorie și e un reper pe mapamond. Pentru papa Francisc, pentru că asta ar consolida catolicismul de rit latin sau grec în toată aria postsovietică, dând totodată un semnal către Beijing, care – ca să nu se lase mai prejos – ar putea deveni mai indulgent cu varianta „neoficială“ (din catacombe) a catolicismului chinez
