De același autor
Londra este o metropolă occidentală murdară. Mulți turiști nu bagă de seamă, mai ales că n-au de ce să se uite în jos. Motivele sunt multiple și țin în principal de aspecte culturale sau administrative. Au, totuși, legătură și cu istoria recentă. Spre exemplu, când bați bulevarde întregi cu un șervețel folosit în mână fără să dai de vreun coș de gunoi, poți să trimiți în gând bezele către IRA. De la începutul anilor ‘70 și până în 1998, perioadă cunoscută sub numele de „The Troubles“, violențele din Irlanda de Nord s-au revărsat în restul Marii Britanii. Capitala a fost o țintă predilectă și urmările încă se mai simt. De aici și numărul redus al coșurilor de gunoi. Unde pietonul aruncă un ambalaj, teroristul poate să ascundă o bombă.
Trecutul are obiceiul să te ajungă uneori din urmă, așa se explică și blocajul în negocierile pentru Brexit. S-au scurs patru secole de la sosirea primilor coloniști protestanți în regiunea Ulster din nordul Irlandei, pe vremea Reginei Elisabeta I. În timp, demarcațiile confesionale s-au transformat în tranșee de război, pentru ca, în cele din urmă, să capete forma unei granițe. În 1922, republicanii catolici din patria mamă și-au luat destinul în propriile mâini. Nordul, majoritar protestant, a rămas loial Coroanei.
În 1969, pe fondul protestelor minorității catolice legate de discriminarea economică și administrativă, a izbucnit un conflict care s-a întins pe trei decenii. IRA și brigăzile paramilitare unioniste au preluat rapid ștafeta. 3.600 de oameni și-au pierdut viața, majoritatea civili. În 1984, Margaret Thatcher a scăpat ca prin minune atentatului cu bombă de la Grand Brighton Hotel, pus la cale de Pat Magee.
În urma Acordului din Vinerea Mare, adică pacea încheiată la Belfast în 1998 de Tony Blair, Pat Magee, alături de alți deținuți politici, a fost pus în libertate. Până astăzi a rămas de la distanță cea mai controversată prevedere din acord. O alta, mult mai puțin controversată, a fost lipsa unei granițe fizice între Irlanda și Irlanda de Nord. Nimeni nu s-a gândit că, în noul context al Brexit, un statu-quo atât de firesc încât îl treci cu vederea poate să blocheze totul. Deocamdată, blocajul se limitează la negocierile pentru Brexit, nu și la traficul între cele două țări.
Există deja un sinonim politic pentru problematica frontierei irlandeze și se numește „5%“. Recent, Theresa May anunța că divorțul de UE este finalizat în proporție de 95%. Granița reprezintă celelalte cinci procente. Sunt șanse serioase ca termenul de „5%“ să fie preluat în ceea ce s-ar putea numi „repertoriul de ridicol“ al premierului, alături de alte expresii consacrate, precum „strong and steady“ (puternic și stabil). „Strong and steady“, de exemplu, a fost sloganul conservator la anticipatele din 2017. Credo-ul arogant s-a transformat în ceva de genul „weak and wobbly“ (slab și instabil) la aflarea rezultatelor. La inițiativa prim-ministrului, conservatorii au intrat în campanie cu o majoritate parlamentară solidă și au ieșit fără. Poziția pe plan intern este astfel deosebit de fragilă, ceea ce afectează direct negocierile pentru Brexit.
În condițiile în care nu poate să conteze pe voturile propriilor colegi de partid care susțin varianta unui „Hard Brexit“, Theresa May depinde acum de cei 10 parlamentari ai Partidului Democratic Unionist (DUP). DUP, în speță, unioniștii irlandezi, se opun ferm rămânerii Irlandei de Nord într-o uniune vamală cu UE, soluția avansată de Bruxelles în vederea rezolvării problemei de la frontieră. De amintit că singura graniță terestră a UE cu UK este cea din Irlanda. De aici și preocuparea europenilor. Ca o coincidență interesantă a istoriei recente, alături de Statele Unite, Uniunea Europeană a co-garantat Acordul din Vinerea Mare.
Negociatorul UE Michel Barnier a propus o soluție de compromis: pentru respectarea acordului de pace de la Belfast și păstrarea statu-quo-ului de la graniță, adică lipsa unei frontiere fizice, Irlanda de Nord trebuie să rămână într-o uniune vamală. Cu alte cuvinte, să funcționeze într-un alt cadru legal decât restul UK. Atat DUP, cât și Theresa May resping formula. Din punctul lor de vedere, este echivalentă cu dezintegrarea Regatului.
Contraoferta premierului a fost expusă pe larg în Planul de la Chequers. Elementul central îl reprezintă un „set de reguli comun“, care, în esență, s-ar traduce printr-o piață comună limitată la bunuri și produse agroindustriale. Astfel, orice problematică nord-irlandeză ar fi depășită, având în vedere că soluția s-ar aplica pe întreg teritoriul britanic.
Ideea a fost însă respinsă atât de Bruxelles, cât și de fundamentaliștii Tory antieuropeni. Primii nu vor să pună în pericol caracterul unitar al pieței comune. Concesii în acest sens ar putea să determine alte state membre să insiste pe același regim. Ceva de genul „păstrăm din piața comună doar ce ne place și renunțăm la ce nu ne place“. În ceea ce-i privește pe conservatori, ideea contravine flagrant spiritului Brexit. Unul ar fi „setul de reguli comun“, care presupune ingerințe ale UE, nu în ultimul rând prin intermediul Curții Europene de Justiție. Sau limitarea semnificativă a flexibilității Marii Britanii în ceea ce privește acordurile comerciale cu terți.
Dacă problematica frontierei cu Republica Irlanda pare complicată, încă n-ați văzut nimic. Miza fundamentală nici măcar n-a fost luată în discuție. Acordul comercial între UK și UE urmează să fie negociat în perioada de tranziție post-Brexit, care începe în 30 martie 2019. Până atunci, lipsa coșurilor de gunoi din Londra rămâne un memento straniu tocmai prin absență. Ne spune că trecutul poate să încurce planurile de viitor, oricât ar fi ele de temerare.
