De același autor
Pe 12 noiembrie, Marea Britanie a marcat prima „performanță” post-Brexit, ca țară independentă care și-a luat soarta în propriile mâini: devine primul stat european cu peste 50.000 de morți la categoria molimă chinezească. La nicio lună, un nou record, aceeași categorie: primul stat din Europa cu 60.000 de morți. Ar fi ținut-o probabil tot așa, dintr-o performanță în alta, dacă Italia nu i-ar fi smuls recent coroana funerară de pe cap, cu un număr mai mare de decese. Ceea ce nu înseamnă că nu găsim unicitate în altă parte. În fond, excepționalismul britanic există, și când nu există, atunci îl inventează Boris Johnson. Nicio altă țară nu a reușit să facă praf într-un asemenea hal atributul geografic pe care îl deține și care, în trecut, a scutit-o de o grămadă de neplăceri. O insulă este mult mai greu de penetrat, inclusiv de către pandemie. Noua Zeelandă, spre exemplu, a înțeles asta rapid și a acționat în consecință. Boris a făcut fix pe dos, tocmai din teama de a nu rămâne cumva izolat. Conform doctrinei „Global Britain”, credo-ul posteuropean al partidului conservator, nimic nu-i mai rău pe lume decât să rămâi izolat. Pentru Tory, singura formă de izolare acceptabilă este izolarea față de Uniunea Europeană!
Bine, bine, dar ce legătură are pandemia cu Brexit, vă întrebați probabil. Aparent, niciuna. Boala nu ține cont de ideologie. Ideologia însă poate să potențeze orice dezastru natural. În cazul de față, ideologia a inhibat serios reacția autorităților britanice la tăvălugul epidemiologic pornit din China. Este vorba despre reacția incipientă și hotărâtoare în astfel de situații.
În ciuda mitologiei, pentru Marea Britanie principalul trofeu economic post-Brexit nu este nicidecum America. Este China. Cărările cu SUA sunt de mult bătătorite în ambele sensuri. UK este deja cel mai mare investitor străin în economia americană. La rândul lor, americanii interesați de insulă sunt deja aici. Desigur, la nivel de politică tarifară se pot face încă multe, dar aceasta este o miză secundară. Tarifele contează, dar nu sunt elemente care să schimbe fundamental bunul mers al economiei. De aici și echilibristica riscantă a ultimelor două guverne conservatoare, May și Johnson, între SUA și China. Pe de-o parte, parteneriatul tradițional cu Statele Unite, sau „the special relationship”, propagă încă într-o anumită măsură ideea de forță și de influență britanică la nivel global. Pe de altă parte, banii vin din China. Cazul Huawei este cum nu se poate mai sugestiv pentru echilibristica de care pomeneam. După doi ani de presiuni din partea Washingtonului, perioadă care a pus la grea încercare „relația specială”, Londra a hotărât că ar fi totuși mai prudent să excludă Huawei din dezvoltarea infrastructurii 5G. Ceea ce nu înseamnă că gigantul chinez a fost trimis la plimbare. Nici pe departe. Ca premiu de consolare, autoritățile au aprobat la Cambridge construcția unei unități de cercetare Huawei care urmează să atragă o investiție de 1 miliard de lire. De data aceasta, n-au mai contat implicațiile de securitate, ci doar aspectele urbanistice. Că partea chineză nu mai are răbdare de formalisme, cel târziu de când cu pandemia, știm deja. Britanicii au aflat asta chiar mai devreme, când, supuși presiunii americane în cazul Huawei, Beijingul a amenințat cu retragerea investițiilor.
Vorbim de investiții private, în măsura în care se poate face o delimitare între stat și privat atunci când vine vorba de companiile chineze. Londra nu se lasă intimidată cu una, cu două, dar statutul Marii Britanii de destinație predilectă la nivel european pentru FDI („foreign direct investment” – n.r.) din China contează. Așa cum s-a văzut în ultimii ani, potrivit Rhodium Group, o companie de cercetare care urmărește cu precădere evoluțiile economice din China, volumul investițiilor chineze în economia britanică îl depășește pe cel alocat Germaniei sau Franței. În contextul unui viitor „luminos” dincolo de normele restrictive ale Uniunii Europene, așa cum a fost promis electoratului chiar de către Boris Johnson în campania pentru Brexit din 2016, apropierea de China cântărește tot mai greu.
Cât de greu cântărește deja, au simțit-o mulți britanici pe propria piele. Echipa guvernamentală condusă de Boris Johnson și Dominic Cummings (demisionar), strateg principal al revoluției Brexit, conducător de facto al cabinetului și personaj interpretat de Benedict Cumberbatch într-un film realizat de Channel 4, a crezut că pandemia oferă o oportunitate unică. Era la început de 2020 și furia întregii planete era îndreptată împotriva Chinei. Multe state reproșau fățiș Beijingului că ar fi ascuns adevărul în legătură cu proliferarea COVID-19. Pentru că prietenul la nevoie se cunoaște, Boris s-a gândit să facă pe cavalerul care nu-și lasă prietenul la greu. Prietenul chinez, în speță. Prietenul... britanic a trecut pe planul al doilea. Astfel, a hotărât să nu participe la primele ședințe COBRA (comitetul de criză care se reunește în situații excepționale, cum ar fi riscuri la adresa securității naționale, calamități naturale de proporții ș.a.m.d. – n.r.) dedicate amenințării epidemiologice. Lipsa de răbdare a premierului, precum și disprețul caracteristic față de orice fel de detalii sunt elemente care fac parte din arsenalul său de șarm. Evită pe cât posibil ședințele lungi și în mod normal nu i-o ia nimeni în nume de rău. Aici a fost însă vorba despre un mesaj politic prin care Boris Johnson ținea să se delimiteze de atitudinea altor state față de China. Pe deasupra, așa cum aflăm din radiografia acelor zile alcătuită de The Times, echipa guvernamentală încă nu se trezise din aburii victoriei, având în vedere că tocmai ce urma să fie parafat tratatul de retragere din Uniunea Europeană. Mandatul și obsesia guvernului conservator au fost și sunt în continuare Brexit, pandemie sau nu. Cert este că de anul nou chinezesc, Boris a considerat că este mai util să se joace pe stradă cu dragonii în văzul lumii decât să-și bată capul cu pandemia.
Eurofobia conservatoare este totodată sinonimă cu „No deal Brexit”, adică Brexit fără tratat comercial cu Uniunea Europeană, miza negocierilor încă în curs. Pe lângă expresiile de galanterie față de China, alese în cel mai prost moment, fixația unui Brexit fără acord a dăunat grav sănătății. Trecerea abruptă la regulile WTO (World Trade Organization – n.r.) s-ar lăsa cu urmări neplăcute în plan economic. Trebuie însă amintit faptul că electoratul Brexit și-a asumat în linii mari efecte economice adverse. La fel și guvernul condus de Boris. Pe termen lung, impactul unui No-deal Brexit ar depăși chiar devastarea generată de pandemie, crede Andrew Bailey, guvernatorul Băncii Angliei. Ce-i drept, mai toate estimările ar trebui luate cu notă de inventar. Până la urmă, o asemenea pandemie nu s-a mai întâlnit de mai bine de un secol, când economia funcționa după alți parametri. În orice caz, existau mult mai puține interdependențe. La rândul său, Brexit este un fenomen fără precedent și prin urmare greu de prins în proiecții macroeconomice. Cert este că suprapunerea celor două poate fi explozivă. Din păcate, Downing Street a interpretat situația tot prin prisma fixației ideologice de care pomeneam. În primă fază, Boris și ai lui au considerat că nu trebuie să se împotmolească în câteva decese și că ar fi mai bine să lase economia să funcționeze la parametri normali. Astfel, gândeau ei, impactul unui Brexit fără acord nu ar fi amplificat de pandemie. Această strategie a întârziat nepermis de mult introducerea carantinei.
Contează prea puțin că gestionarea dezastruoasă a crizei sanitare o să se lase în cele din urmă cu o anchetă similară celei declanșate în urma intervenției în Irak. Costurile umane sunt enorme, chiar dacă reacția publicului a fost și este în continuare temperată de stoicismul tipic britanic. //
