Brexit se transformă în luptă de clasă

În Marea Britanie campania a început contondent. Pentru conservatorii de la putere, liderul laburist Jeremy Corbyn este „răzbunător precum Stalin când îi persecuta pe culaci“.

Victor Popa 15.11.2019

De același autor

Comparația a fost făcută chiar de Boris Johnson în paginile oficiosului conservator Daily Telegraph. Culacii Imperiului Țarist erau țărani înstăriți, cărora bolșevicii și mai cu seama „Koba“, așa cum era poreclit în tinerețea revoluționar–infracțională cel care avea să-i urmeze lui Lenin la cârma Uniunii Sovietice, le purtau sâmbetele. Ce s-a ales de soarta culacilor este binecunoscut. Odată ajuns „țarul roșu“, ca să păstrăm titulatura popularizată de istoricul Simon Sebag Montefiore, fie i-a executat, fie i-a făcut pierduți în nesfârșitul nicăieri rusesc.

Bine, bine, dar dacă Jeremy Corbyn este „Stalin“, cine sunt atunci „culacii“ o să vă întrebați. Deocamdată nu este foarte clar. Cu siguranță că „super bogații“ nu scapă, dupa cum o spune chiar liderul Labour. Aici intră miliardarii, 150 după ultima lui numărătoare postată pe Twitter: „În UK sunt 150 de miliardari, în timp ce 14 milioane de britanici trăiesc în sărăcie“. Dintre cei câțiva pe care i-a amintit, cel mai cunoscut ar fi mogulul media Rupert Murdoch. 150 de miliardari nu reprezintă însă 5% din populație, procentul pe care tot Corbyn l-a invocat: „Planurile noastre în ceea ce privește taxarea afectează 5% din populație“. Așadar, un segment mult mai larg. Dar dacă plasa pe care Labour o întinde „culacilor“ este chiar mai mare decât atât? În programul electoral prezentat la anterioarele alegeri anticipate din 2017, partidul avea de gând să majoreze semnificativ impozitul pe venit la persoane fizice. Ar fi reintrodus taxa de 50% pentru veniturile anuale de peste 123.000 de lire, un prag psihologic al taxării de care au fugit mai toate guvernele. Prin comparație, nivelul maxim se situează în prezent la 45 de procente, aplicat veniturilor care depășesc 150.000 de lire anual.

Acesta ar fi doar unul dintre motivele pentru care Jeremy Corbyn este noul Stalin, în viziunea lui Boris Johnson. N-am mai pus la socoteală programul amplu de naționalizare, care cuprinde distribuția de apă, de curent electric, poșta, căile ferate sau Royal Bank of Scotland (RBS). La RBS ar fi oricum floare la ureche, având în vedere că instituția se află în proprietatea statului încă de la debutul crizei financiare, cu 11 ani în urmă. Din motive ideologice, conservatorii n-au vrut s-o transforme în bancă de dezvoltare cu accent pe impactul social. Labour n-are asemenea rețineri.

Așadar, dacă ar fi să aplicăm standardele relaxate și metaforice, Boris ar avea argumente ca să-l facă pe Corbyn „Stalin“. Cu atât mai mult cu cât eticheta de „marxist bătrân“ nu pare să-l deranjeze pe liderul laburist. Până la urmă, „marxismul“ în diverse dozaje i-a călăuzit întregul parcurs politic. Pe deasupra, Corbyn își ascunde cu greu disprețul față de oamenii bogați. Mulți au considerat totuși că primul ministru a sărit calul. A fost tras de mânecă inclusiv de câțiva membri Tory, care sunt de părere că paralela cu unul dintre cei mai sângeroși dictatori din istorie este cam mult. În general, Boris nu ratează nicio ocazie ca să-și facă rivalul cum îi vine la gură.

„Pui de găină spălat în clor“

Ultima etichetă memorabilă a fost cea de „chlorinated chicken“ sau „pui de găină spălat în clor“, o analogie la strategia Tory cu privire la schimburile comerciale cu America, strategie care presupune eliberarea de sub jugul standardelor de calitate europene. Chicken mai inseamna și fricos: „Aici nu văd decât un singur pui spălat în clor... cel care stă pe banca de vis-à-vis“, tuna Boris pe 4 Septembrie în Camera Comunelor, arătând cu degetul spre Corbyn. Liderul laburist îi reproșa premierului că vrea să facă un acord preferențial cu americanii prin care să umple galantarele supermarketurilor cu mâncare plină de hormoni și chimicale. În replică, Boris îl făcea pe Corbyn „fricos“ pentru că nu acceptă alegerile anticipate (le-a acceptat opt zile mai târziu). Un duel specific parlamentului de la Westminster în care se flutură vorbe prețioase și se discută pe lângă subiect. Primul ministru este, fără îndoială, un maestru al metaforelor și știe să jongleze cu ele mai ceva ca Eminem, rapperul său preferat.

Însă, fie că vorbim despre „puiul spălăt în clor“, fie ca vorbim despre „Stalin“ relația cu SUA marchează profund campania electorală. Spuneam că Boris îl face pe Corbyn cum îi vine la gură, însă atacul din Daily Telegraph a fost neobișnuit de dur. Ceva l-a scos din sărite pe premier. Prigoana corbinistă împotriva „culacilor“ n-avea cum să-l surprindă pentru că nu este o temă nouă. De fapt, a fost discutată și răsdiscutată de patru ani, din clipa în care Jeremy Corbyn a preluat șefia Labour. Ce l-a iritat atunci?

Miza privatizării Sistemul Național de Sănătate

În preziua publicării articolului semnat de Boris, în cadrul unui eveniment electoral, Corbyn a pomenit despre șase întâlniri secrete pe care oficiali ai guvernului le-au avut cu reprezentanți ai companiilor americane din industria farmaceutică. Miza ar fi privatizarea NHS (National Health Service/Sistemul Național de Sănătate - n.r.), cel mai mare tabu din punct de vedere politic. Pentru context, NHS a fost înființat în urma celui de-Al doilea Război Mondial, în perioada în care britanicii de rând și-au dat seama că țara lor a câștigat războiul, dar a pierdut pacea. Altfel spus, considerau că, în ciuda imenselor sacrificii depuse, ei nu s-au ales cu nimic. Sistemul public de sănătate și-a propus să ofere asistența medicală gratuită fiecărui locuitor din Regat „from cradle to grave“ („din leagăn și până în mormânt“ - n.r.). Mai în glumă, mai în serios, despre NHS se spune că ar fi singura „religie“ pe care toți britanicii o recunosc. A scăpat ca prin minune de urgia privatizărilor thatcheriste din anii ‘80. Mai recent, fostul premier conservator David Cameron a încercat să deghizeze privatizarea în „reformă“, dar n-a convins pe nimeni. Nu că NHS n-ar avea nevoie de reforme, dimpotrivă. Este o mostră de management defectuos, cu un deficit de 517 milioane de lire pentru anul fiscal 2018/2019 și timpi de așteptare care, în anumite zone, se numără în luni.

Temerile legate de privatizare au fost reaprinse în contextul discuțiilor pe marginea noului tratat comercial cu Statele Unite, care ar urma să fie negociat imediat cum Marea Britanie părăsește Uniunea Europeană. Președintele Donald Trump n-a făcut un secret din faptul că SUA sunt interesate de NHS, ceea ce i-a speriat pe mulți: „Da, absolut, NHS este în discuție (on the table/pe masă - n.r.). Multe lucruri sunt în discuție când e vorba despre un acord comercial“. Asta era pe 4 iunie. Patru luni și ceva mai târziu și-a schimbat radical părerea, o evoluție atât de ciudată încât a alimentat neliniștile în loc să le calmeze: „Nu, n-avem niciun plan cu sistemul vostru de sănătate... nici nu știu de unde a apărut ideea asta, probabil de la Corbyn“, a încercat președintele să-i asigure pe britanici într-o intervenție telefonică la postul de radio LBC, în cadrul emisiunii moderate de bunul său prieten Nigel Farage. Din Downing Street 10 se aude același lucru: „NHS nu este în discuție (off the table/a fost luat de pe masa - n.r.)“.

De la „reformă“ la „acces“

Nimic nu aprinde beculețe roșii mai rapid decât un mesaj transmis de tripleta Trump-Farage-Boris. Reporterii emisiunii de investigație Dispatches de la Channel 4 n-au stat mult pe gânduri. Dacă David Cameron a încercat să deghizeze privatizarea în „reformă“, Boris Johnson a găsit alt nume: „acces“. Cu alte cuvinte, accesul companiilor americane pe piața de sănătate britanică. Termenul este preluat chiar de la reprezentanții industriei farma din SUA. Aceiași lobby-iști care, potrivit investigației Dispatches, s-au întâlnit cu oficiali ai cabinetului de șase ori, în secret. Sunt întâlnirile pe care le-a evocat și Jeremy Corbyn și care, cel mai probabil, l-au scos pe premier din sărite suficient de tare încât l-a comparat cu „Stalin la vânătoare de culaci“.

Miza discuțiilor cu americanii o reprezintă prețul la medicamente. În SUA, pacienții plătesc în medie de 2,5 ori mai mult pentru medicamente decât europenii (estimări OECD citate de Dispatches - n.r), realitate care nu le-a scăpat companiilor de peste ocean și nici congresmenilor care le reprezintă interesele la Washington. O realitate care n-ar trebui să scape însă cabinetului de la Londra este faptul că în Europa sau chiar în Marea Britanie există tratamente sau medicații echivalente sensibil, uneori chiar dramatic mai ieftine, oferite deja de NHS. Una peste alta, implementarea pretențiilor americane în varianta maximalistă ar costa sistemul public de sănătate aproximativ jumătate de miliard de lire... pe săptămână.

„O să-i trimitem lui Trump 500 de milioane de lire pe săptămână! O să finanțăm companiile americane din sectorul farma, nu NHS-ul nostru!“, aflăm dintr-un mesaj electoral diseminat puternic de Labour, unde textul de mai sus apare pe un autobuz albastru (culoarea Tory), în fața căruia se află Boris Johnson și Jacob Reese-Mogg, liderul parlamentarilor conservatori. Autobuzul își are rolul său. În campania premergătoare referendumului in/out din 2016, Boris bătea țara-n lung și-n lat într-un autobuz pe care scria „decât să plătim 350 de milioane de lire pe săptămână Uniunii Europene, mai bine finanțăm de banii aceștia NHS-ul!“. S-a dovedit unul dintre cele mai mari neadevăruri legate de Brexit, din aceeași categorie cu: „dacă nu părăsim UE urgent, 70 de milioane de turci or să vină peste noi pentru că vor fi primiți în Uniunea Europeană“.

Teoria privatizării „pe ușa din dos“ a sistemului public de sănătate se potrivește de minune cu arsenalul ideologic laburist: „mari companii versus simpli consumatori“, „bogați versus săraci“, „evazioniști versus oameni cinstiți“ și, nu în ultimul rând, „privatizare vs. naționalizare“. Mai roșu decât atât nu se poate. Mă rog, se putea pe vremea „culacilor“, însă, Slavă Domnului, vremurile respective sunt de mult apuse.

Investițiile chineze în siderurgia britanică

Răspund și conservatorii cu aceeași puritate ideologică? În linii mari, da. La o privire mai atentă, lucrurile sunt ceva mai nuanțate. Boris denunță maniera „stalinistă“ a lui Jeremy Corbyn, inclusiv strategia de naționalizare. N-are însă o problemă cu naționalizările atunci când acestea vin din afara țării. Adică din partea altor state care, culmea, de multe ori mai și ridică probleme de securitate națională. Planurile de preluare a British Steel, port drapelul falimentar al siderurgiei britanice, de către o companie chineză este doar ultimul exemplu dintr-un lung șir de cazuri problematice. Printre acestea se numără Huawei sau centrala nucleară de la Hinckley Point, dezvoltată și co-deținută de CGN (China Nuclear General). Să trecem peste politica de dumping practicată de firmele chineze care, peste ani, au adus companii precum British Steel la sapă de lemn. Și trebuie să trecem pentru că, în viziunea Tory, nu China este de vină, ci „mecanismele pieței libere“, nu-i așa? Rămân totuși implicațiile legate de securitate. „Rău am ajuns dacă British Steel va fi acum salvată de investiții venite dintr-o țară neprietenă precum este China. Industria siderurgică are caracter strategic.“ Aprecierea din Daily Mail îi aparține fostului președinte al comisiei de apărare din Camera Comunelor, Julian Lewis, la rândul său conservator. Trebuie precizat ca „salvatorul“ este o companie privată. Ceea ce, ca de obicei, nu încălzește pe nimeni cu nimic. Una înțeleg britanicii prin „privat“ și cu totul altceva înțeleg chinezii.

Și iată-ne ajunși din nou la noțiuni precum „privat“ sau „de stat“, fundamente solide pentru un conflict ideologic ca la carte.

Rămâne de văzut ce va cântări mai greu în această campanie electorală: Brexit sau lupta de clasă?

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2020 Revista 22