ANUL XXII (1137 - 1138) (20 decembrie 2011 - 03 ianuarie 201

UE este o uniune de state şi de cetăţeni. Nu este doar o organizaţie cu jocuri de sumă nulă în care se împart sfere de influenţă şi funcţii. Dacă ar fi fost doar aşa ceva, noi nu am fi fost aici.

Cei mai fervenţi partizani ai Europei unite se arată creştin-democraţii, fiindcă ei consideră că suveranitatea politică a statelor trebuie să-şi găsească limitări morale necesare.

Europa trebuie să aibă organele ei, voinţa sa, vocea sa; ea trebuie să aibă o autoritate politică suprapusă celei a statelor continentale.

Europa trebuie să evoce, cu cerbicie şi fermitate, această alianţă, indestructibilă, dintre capitalism, democraţia constituţională şi demnitatea umană.

„Eu aş vrea să marchez viaţa mea printr-un mare act şi să mor... fondarea Statelor Unite ale Europei... Să fim aceeaşi Republică, să fim Statele Unite ale Europei, să fim federaţia continentală, să fim libertatea europeană, să fim pacea universală.“ (Victor Hugo)

Criza Europei nu are ca răspuns resurgenţa discursului naţionalist, ci determinarea de a continua până la capăt proiectul Statelor Unite ale Europei, oricât de extrem ar părea acest lucru.

Cultura naţională – cultura politică a diviziunii naturale a umanităţii – poate fi depăşită prin Federaţia europeană, prin instaurarea culturii politice a unităţii umanităţii.

Înainte de a fi români, am fost europeni. Şi creştini. Ce altceva suntem decât un amestec rasial daco-romano-slavo-cuman? Ce altceva e româna decât un dialect latin puternic slavizat şi plin de lexeme ungureşti sau greceşti? La fel, francezii sunt celţi, romani şi franci (adică germani) vorbind franceză, provenţală, bretonă. Nu Europa, ci statul naţional obliterează această diversitate.

Ridicând energia dionisiacă a „metecului“ la puterea limbii şi culturii franceze - care o va îndigui şi sublima -, Cioran îşi leagă, în faţa Istoriei, destinul de cel al Franţei adoptive; nu ca de un cămin originar, ci ca de un ideal adăpost al bătrâneţii şi sfârşitului.

Istoria regimurilor politice româneşti, în secolul şi jumătate de după adoptarea Regulamentelor Organice, este o istorie a votului. Modul în care se organizează relaţia dintre reprezentare şi electorat, maniera în care se instituie mecanismul menit să dea semnificaţie suveranităţii naţionale sunt dimensiuni pe care nicio radiografie a modernităţii autohtone nu le poate ignora. Temele centrale pe care le evocă dilemele votului (de la alternativa monocameralism / bicameralism până la clasica interogaţie privind dezirabilitatea votului universal) sunt cele în funcţie de care se va structura câmpul politic românesc, vreme de aproape două veacuri. De aici, oportunitatea unui demers care să fie centrat pe explorarea acestui teritoriu al arheologiei reprezentării politice.

China devine din ce în ce mai importantă pentru Europa. Nu de puţine ori, în timpul crizei datoriilor suverane, s-a vorbit despre Beijing ca fiind un investitor natural în obligaţiunile guvernamentale emise de statele europene. Sau chiar de sursă principală de recapitalizare a băncilor europene.

Ivica Šimić, secretarul general al Asociaţiei Internaţionale a Teatrelor pentru Copii şi Tineret, este un artist dinamic şi un manager lucid.

Regizorul Andrei Şerban a montat la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj un tulburător Strigăte şi şoapte, după filmul omonim al lui Ingmar Bergman, o capodoperă a cinematografiei universale.

Festivalul „Viaţa e frumoasă“, ediţia a IV-a, Bucureşti, 10-10 noiembrie 2011

Lion Feuchtwanger a ajuns în URSS vag simpatizant, ezitant, presimţind adevărul, punând întrebări incomode care dovedesc că nu intuiţia-i lipsea, dar, odată ajuns în Europa, a preferat să mintă, să se înhame cu entuziasm la carul celor care aduceau osanale stalinismului.

Multe clădiri de patrimoniu din Bucureşti sunt într-o stare avansată de degradare.

Rătăcit în univers şi pe Internet, publicul, aflat în căutarea unei busole care să-l călăuzească într-o lume de neînţeles, ajunge să consume din greu junk-food mediatic.

În războiul dintre pieţele financiare şi politicienii risipitori ai Europei sociale, declanşat oficial în 2010, odată cu revelaţia catastrofei financiare din Grecia, frontul de luptă s-a mutat în zona, oarecum teoretică, a ratingului.

Larry Watts propune o viziune unilaterală asupra politicii externe a României în perioada lui Ceauşescu.

SUA trebuie să transmită mesajul că sunt dedicate emoţional, strategic şi politic paradigmei apărării colective. Astăzi, mulţi dintre aliaţii din Europa şi Asia se tem că SUA caută o paradigmă de politică externă diferită, orientată spre transferul responsabilităţilor de asigurare a securităţii spre aliaţi.