Pe aceeași temă
Europa trebuie să evoce, cu cerbicie şi fermitate, această alianţă, indestructibilă, dintre capitalism, democraţia constituţională şi demnitatea umană.
În fiecare dintre clipele de încercare pe care le oferă actualul impas economic, se află o ocazie de a examina, încă o dată, temeliile şi viitorul construcţiei europene. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât riscul pe care nu îl putem ignora este ca întreg setul de soluţii să fie formulat doar în acel sec şi inept limbaj birocratic, limbaj ale cărui limite şi efecte secundare negative sunt parte a impasului în care ne aflăm.
Criza de faţă este nu doar o criză a datoriilor suverane ale statelor, ci şi o criză care pune în chestiune încrederea în virtuţile unui model occidental întemeiat pe două valori complementare – demnitatea umană şi proprietatea privată.
Capitalismul este mult mai mult decât un simplu aranjament economic pe care suntem obligaţi să îl apărăm. El este un cadru în interiorul căruia individul este invitat să se dezvolte şi să fie creativ, respectând comunitatea căreia îi aparţine. Alternativa la ideea demnităţii umane şi a proprietăţii, indiferent de natura ei, ne situează în afara proiectului postbelic care a dat Europei Occidentale şi mai apoi cele Centrale şi de Est siguranţa unui viitor din care sunt absente războaiele fratricide şi fanatismul.
Criza ce afectează Europa obligă nu doar la o regândire a identităţii europene, ci şi la o reflecţie în marginea manierei în care unitatea europeană pare să-şi fi pierdut din substanţa ei intelectuală, pentru a deveni doar un derivat economic. Demnitatea umană ca valoare – pilon al spiritului postbelic – este la originea efortului de a edifica, respectând capitalismul, o mecanică ce protejează individul în faţa exceselor de rapacitate ale semenilor săi.
Este, poate, momentul să ne întrebăm dacă această demnitate umană nu se cere apărată şi în faţa unui stat care, taxând şi reglementând, în numele justiţiei sociale sau al echilibrelor macroeconomice, sfârşeşte prin a lichida acea energie creatoare pe care se sprijină ordinea proprietăţii private. Miza unei asemenea interogaţii nu este de a elimina, în întregime, garanţiile pe care le oferă „statul bunăstării“, ci de a vedea până la ce punct o anumită formă de dependenţă de stat nu descurajează exerciţiul autonomiei individuale, generând un climat ce face munca inutilă şi indezirabilă.
Lecţia liberal-conservatoare engleză şi americană, inspirată de moştenirea unor Margaret Thatcher sau Ronald Reagan, poate fi un ghid în aceste momente de cumpănă. Statul trebuie să fie obligat să-şi identifice, atent şi prudent, acele sfere în care intervenţia sa este necesară. Trecerea sa dincolo de limitele prescrise este inacceptabilă. Şi aceasta pentru că statul benevolent în care masele se încred orbeşte este acelaşi stat ce poate confisca libertăţile, reducând indivizii la stadiul de obiecte inanimate ghidate de cuvântul revelat al autorităţilor.
Guvernarea limitată nu va ezita să-i protejeze pe cei în nevoie, dar o va face fără a transforma această misiune într-o sarcină ce previne manifestarea energiei indivizilor şi a naţiunilor. Colectivismul socialist este opusul solidarităţii luminoase în care se încred liberal–conservatorii şi creştin–democraţii. Prudenţa ne îndeamnă să nu evocăm orizontul unor promisiuni irealizabile, aducând în politica cotidiană suflul otrăvit al populismului şi mesianismului.
Criza de faţă poate fi, oricât ar fi de paradoxal, şi pretextul pentru reducerea întregului edificiu birocratic european, edificiu a cărui utilitate, din unghiul naţiunilor ce îşi asumă unitatea continentului, este dificil de justificat. A cere sacrificii popoarelor europene, în vreme ce aceia care dirijează comisii şi agenţii ignoră imperativul modestiei, este imoral şi contraproductiv. Viitorul Uniunii nu poate sta nici în fragmentarea în variate grupuri regionale, după cum nu poate fi legat nici de continua extindere a unui aparat ce legiferează şi reglementează în exces.
Şi poate că timpurile dificile cărora suntem chemaţi să le facem faţă pot inspira în europeni orgoliul reafirmării principiilor pe care s-a clădit Occidentul. În faţa avansului, aparent implacabil, al Chinei populare, Europa trebuie să evoce, cu cerbicie şi fermitate, această alianţă, indestructibilă, dintre capitalism, democraţia constituţională şi demnitatea umană. Unica raţiune de a fi a Uniunii este apărarea acestor cărămizi ideologice.
Clădind pe aceste valori, Europa nu va fi niciodată solitară. Tenacitatea cu care va rezista ispitelor demagogiei, planificării, socialismului şi naţionalismului poate fi o sursă de inspiraţie şi curaj pentru cei care întrevăd în libertate, proprietate privată şi decenţă farul luminând în întunericul tiraniei.
