Pe aceeași temă
Nimeni nu a mai întreprins până acum o încercare de asemenea amploare. A urmări istoria celei mai odioase ideologii a secolului XX este o sarcină uriașă. Este meritul lui Thierry Wolton, persistent participant la seminariile de la Memorialul Sighet, de a o fi realizat.
Lucrarea este împărțită în trei volume, dintre care au apărut până în prezent primele două. Cel de-al treilea, intitulat Complicii, se află în lucru și va apărea până la sfârșitul acestui an.
Primul volum (1.128 pagini), intitulat Călăii, trasează istoria partidului de la revoluția „burghezo-democrată“ din februarie 1917, continuând cu acapararea puterii la „marea revoluție“ din octombrie a aceluiași an (istorie binecunoscută tuturor seriilor de studenți care au urmat marxismul, în primul an de facultate, studiind pe celebrul „Curs scurt de istorie a partidului comunist (b.) al URSS“.
Un episod esențial este cel al transportului lui Lenin și al altor complici, din Elveția, prin Suedia, până în Rusia, organizat de conducerea germană.
Urmează primii ani, dezorganizați, ai puterii comuniste, în care Lenin hotărăște instaurarea celei mai cumplite terori împotriva oricărei forme de opoziție. „Împușcați, fără milă“ devine deviza regimului.
În 1922, Lenin se îmbolnăvește și, doi ani mai târziu, moare.
Din acest moment, istoria comunismului este indisolubil legată de cea a celui mai mare criminal al istoriei: Iosif Stalin.
Cartea urmărește lunga serie de lupte din sânul partidului, terminate toate cu înfrângerea „deviaționiștilor“, „lămuriți asupra greșelilor lor“, printr-o nouă publicație (și, de obicei, prin lichidare fizică) de „genialul“ Stalin. Totodată, teroarea internă leninistă devine o tot atât de teribilă teroare stalinistă.
Ajungem apoi la pactul sovieto-german din august 1939, posibil și prin naivitatea incredibilă a Franței și a Angliei, cu consecințele sale dezastruoase, inclusiv pentru țara noastră.
Firul istoriei ne duce, în mai puțin de doi ani, la data fatidică de 22 iunie 1941, începutul războiului, când istoria comunismului era cât pe aici să se termine.
Sunt pagini deosebit de interesante în care Wolton arată șocul produs de atacul german. Stalin n-a crezut până în ultima clipă trădarea „aliaților germani“. Atunci când în sfârșit a înțeles, s-a prăbușit într-o stare de depresiune, incapabil să mai ia vreo decizie, iar atunci când membrii biroului politic au venit să-i ceară să ia conducerea comitetului extraordinar de apărare, a crezut că au venit să-l aresteze!
Revenit din acest șoc, Stalin face o schimbare totală a politicii partidului (este și ipocrizia una dintre armele partidului). Războiul devine dintr-o dată „patriotic“, vechile tradiții ale poporului rus revin la modă, un elan de naționalism este deșteptat în popor și se face apel chiar și la Biserica Ortodoxă, până atunci sever persecutată.
Sunt ani pe care partidul comunist, datorită lipsei sale totale de scrupule în ducerea la îndeplinire a măsurilor celor mai dure, reușește să-i treacă.
Dar această trecere se face cu incredibile sacrificii umane. Pe front, soldații sunt puși între focul inamic și cel din spate, al propriilor trupe NKVD. Celor ce au nenorocul să cadă prizonieri li se rezervă, în cazul că sunt eliberați, o soartă mai rea decât în taberele de prizonieri germane.
Este deosebit de interesant arătată situația din octombrie 1941, când, în fața aproapei sigure cuceriri a Moscovei de către trupele germane, Stalin și conducerea partidului hotărâseră părăsirea capitalei. Indecizia germană, mai mult decât rezistența sovietică, a salvat situația.
Paginile următoare sunt consacrate orbirii lui Hitler și a ocupanților, care, refuzând total să colaboreze cu populația din teritoriile ocupate, în special ucraineană, n-a făcut decât să o arunce în brațele sovieticilor.
Războiul a fost, totodată, perioada în care bestialitatea comunistă s-a abătut asupra unor popoare întregi din cuprinsul URSS, care au fost deportate fără milă spre adâncurile siberiene. Este cazul tătarilor din Crimeea, al germanilor de pe Volga și al unor popoare din Caucaz care au văzut în armatele invadatoare pe salvatorii lor.
Volumul I se încheie cu descrierea acțiunii comuniste în afara URSS. Rând pe rând se trec în revistă activitățile malefice, conduse de partid, din țările satelite europene, din China, din țările Indochinei și așa-zisul „comunism tropical“ (Cuba și America de Sud).
Volumul II (1.132 pagini) este intitulat Victimele.
La scurt timp după luarea puterii este organizată CEKA, poliția politică bolşevică, sub comanda lui Felix Dzerjinski, cu sediul la Moscova, în clădirea de înfricoșat renume: Lubianka. Ea își va schimba în decursul anilor numele în GPU, NKVD, MGB, KVD, rămânând însă același sinistru instrument represiv al partidului comunist.
Wolton ne arată cum s-au organizat nenumăratele „gulaguri“, locuri de chin pentru zeci de milioane de oameni. În aceste câmpuri de concentrare, pedeapsa era mai rea decât moartea imediată, deoarece condamnații erau supuși unor lungi chinuri fizice și morale care îi ucideau lent.
Sub diferite forme, aceste regimuri privative de libertate aveau să fie introduse după al doilea război mondial în țările căzute sub dominație sovietică, printre care și în România, care, dintre „democrațiile populare“, a avut cei mai numeroși prizonieri politici și cele mai multe și îngrozitoare închisori pentru ei.
Toată urmarea acțiunii represive este apoi urmărită: lichidarea țăranilor care aveau nenorcul să fie mai muncitori și a celor care se opuneau colectivizării, sfârșitul anilor ‘30, cu epurarea masivă din rândurile conducătorilor armatei (avea să-i coste scump în război), cu procese politice la care s-a ilustrat în special procurorul Vîșinski, persecutarea Bisericii Ortodoxe, cu miile de preoți martirizați.
Este „războiul civil permanent“ pe care partidul îl duce împotriva populației.
Dacă, înainte de război, în „marea teroare“ a anilor 1937-1938, marele călău este șeful GPU, Nikolai Ejov, în anii de după 1945, rolul principal este preluat de Andrei Jdanov, la fel de bestial.
În toate țările unde după război se instalează comunismul, el este întovărășit de aceleași forme de opresiune. Este arătată situația din țările din Estul Europei, din Sud-Estul Asiei și Coreea, din China, din Cuba. Peste tot comunismul își arată adevărata față: lipsuri economice și lipsa de libertate.
Pagini de deosebit interes sunt consacrate României.
Concluzia celui de-al doilea volum este condamnarea istorică a comunismului care, încercând să creeze un „om nou“ sau „homo communistus“, cum spune Wolton, a creat în realitate popoare care și-au pierdut sufletul.
Ce-a rămas azi din comunism? China? Cel mai dezlănțuit capitalism! Două jalnice rămășite care încearcă să aplice dogma: Coreea de Nord și Cuba. Mizerie internă și prizonieri politici!
Singurul partid comunist cu reprezentare parlamentară a rămas... partidul comunist francez! O dovadă a decăderii.
Cele două volume ne oferă o privire de ansamblu asupra unei ideologii care timp de peste patru decenii a dominat o mare parte a lumii, printre care și țara noastră, unde a lăsat urme care, din păcate, se mai văd și azi.
Dinu G. Ionescu
Aprilie 2016
