Pe aceeași temă
D-le Boia, ne-am cunoscut în 2013 la conferinţa Elita intelectuală română între 1930 și 1950, organizată de către asociaţia Casa Română, din Paris. Am apreciat prelegerea dvs. despre scriitorii dintre cele două războaie mondiale, am cumpărat cartea dvs. care trata acest subiect şi am discutat chiar un pic cu dvs. Subiectul tratat mă interesa în mod deosebit, deoarece tatăl meu, Ştefan Lazăr, fusese şi el ziarist la Bucureşti în perioada interbelică; făcea parte din grupul de scriitori din jurul lui Herescu, cunoştea majoritatea scriitorilor de atunci, ba chiar fusese coleg de celulă cu Mircea Eliade în închisoarea de la Miercurea Ciuc.
Din păcate, deunăzi am avut surpriza să găsesc în revista 22 o scrisoare care m-a facut să-mi schimb impresiile despre dvs. Scrisoarea semnată de Dini G. Jonás comentează cartea Primul război mondial. Afirmaţiile din articol, dar şi pasajele citate din cartea dvs. mi s-au părut aberante. Atunci am căutat să aflu mai mult şi am ascultat şi o emisiune în care câţiva istorici comentau această carte. Şi sunt extrem de revoltată!
Cum puteţi spune că Unirea de la 1918 nu a fost un act entuziast al poporului român? Cum puteţi afirma că la Adunarea de la Alba Iulia au participat doar câţiva intelectuali români? Ăsta e „adevărul istoric“ pe care îl propagaţi dvs.? De unde aţi scos acest „adevăr“? Ce surse şi argumente cu adevărat istorice aveţi? Vă pot dovedi cu acte că bunicul meu dinspre mamă, Dumitru Moga, ţăran din Sărmaş-Vişinel, a fost prezent la Adunarea de la Alba Iulia din 1918 împreună cu un alt consătean. Ca atâţia alţi ţărani! Vă pot trimite chiar şi câteva fotografii de la Adunare, făcute de către Samoilă Mârza (de altfel, singurele fotografii existente ale acestui eveniment). În aceste imagini se observă o mare de oameni entuziaşti şi se pot deosebi ţăranii după port.
De altfel, chiar şi prezenţa la Adunare a intelectualităţii (care ar fi reprezentat o treime din populaţia oraşelor) oferea hotărârii luate de această Adunare destulă legitimitate; mai ales că, după cum afirmaţi chiar dvs., satele din jurul oraşelor erau româneşti. O legitimitate de necontestat! Ce voiați în plus? Ați fi vrut un referendum? Dar pentru celelalte popoare care au ieșit din Imperiul Austro-Ungar a fost organizat vreun referendum? Dar când ungurii au ajuns în Transilvania s-a ţinut un referendum? Nu vi se pare ridicol să judecăm istoria utilizând noţiuni neadaptate epocii respective, cum este acest termen „referendum“? (...)
Sunt mâhnită şi revoltată de aceste reinterpretări ale istoriei pe care le generaţi! Presupunerile, extrapolările și reelaborările din cartea dvs. sunt simple jocuri de cuvinte ale unui intelectual în căutarea unui subiect şocant sau au o strategie ascunsă?
Când văd că această carte a putut inspira un asemenea articol precum cel sus-numit şi a alimentat tot felul de controverse la televizor, îmi dau seama că ambivalenţa poziţiei dvs. e periculoasă. Este voită sau întâmplătoare această ambivalenţă?
Comentariile despre cartea dvs. m-au făcut să-mi amintesc de unele teorii pe care le-am auzit în Ungaria. Acum doi ani, am făcut o călătorie de câteva zile la Budapesta, împreună cu colegii de promoţie ai soţului meu. Nu a fost o excursie organizată, dar totuşi am avut câteva servicii punctuale cu ghid. Deşi nu era prevăzut în program, o ghidă a ţinut să ne conducă la Piaţa Eroilor, un frumos ansamblu de statui ai regilor Ungariei, şi ne-a prezentat pe scurt istoria lor. În faţa statuii lui Matei Corvin, a început o pledoarie înflăcărată contra Tratatului de la Trianon, care a amputat Ungaria. Am sărit ca arsă şi am zis că această pace a fost o pace justă, căci românii constituiau majoritatea populaţiei din Transilvania. Ea a replicat că aşa o fi acum, dar la epoca respectivă nu era aşa. I-am spus că nu pot să accept astfel de neadevăruri, eu, care cunosc îndeaproape situaţia, căci bunicii mei erau ardeleni. I-am spus chiar că bunicul meu dinspre tată a fost miner într-o mină de aur şi un strămoş de-al meu a murit legat de coada calului. Ghida a zis că ea povesteşte ce a învăţat la şcoală şi că nu e vina ei, nici vina mea că avem păreri diferite, ci e vina istoriei.
Dar ea, ca şi colegii ei, vor ţine acelaşi discurs în faţa următorului grup de turişti ajuns la Budapesta. Şi ghida nu va menţiona niciodată că, în fond, şi Matei Corvin avea sânge românesc după tatăl lui (i-am şi spus, dar m-a luat în râs).
Vă povestesc ce am trăit eu şi ce am auzit eu cu urechile mele. Deci nu e vorba de zvonuri sau de manipulări! Este purul adevăr. Unii extremişti unguri sunt foarte activi şi au o influenţă mediatică importantă; ei nu s-au resemnat cu pierderea Transilvaniei şi îi tratează pe români ca pe nişte intruşi ţigani. De altfel, mai avusesem ecouri şi din partea unor francezi, care, miraţi de ardoarea unor interlocutori unguri, mă întrebau care e adevărul cu privire la Transilvania.
De fapt, ungurii nu se ascund deloc. În 2007, am remarcat că pe prima pagină a unei biografii a lui Nicolas Sarkozy scria că „tatăl său vine dintr-o ţară din Europa Centrală cu geografia mutilată“.
De asemenea, în 1992 s-a publicat în Occident o istorie a Transilvaniei care popularizează cu abilitate teoriile extremiştilor unguri (cum că latinofonii ar fi părăsit Transilvania în 271, odată cu legiunile romane, şi ungurii ar fi găsit ţinutul nelocuit, când au ajuns acolo, la sfârşitul primului mileniu).
Dar iata că, acum, şi un istoric român a găsit de cuviinţă să dea apă la moară extremiştilor, sugerând dubii cu privire la Tratatul de la Trianon! Puneţi la îndoială faptul că acest tratat a fost un act de dreptate, domnule Boia? Nu în mod explicit; doar că insinuările dvs. pot conduce un cititor neavertizat la această concluzie.
Sunt extrem de revoltată de aceste răstălmăciri. Regret că am cumpărat o carte de-a dvs.; am mai dat şi bani pe ea!
Cum să nu mă doară pe mine că aceste teorii absurde sunt repuse pe tapet? În Transilvania erau (şi sunt) unguri, dar mai ales la oraşe; apoi, bineînțeles, mai sunt și secuii care vorbesc ungurește. Dar restul Transilvaniei?
Bunicii mei dinspre mamă erau dintr-un sat de lângă Cluj şi la ei în sat nu era picior de ungur. Nu era nici un ungur nici în satul de mineri de lângă Brad al bunicilor mei dinspre tată. La mina de aur unde lucra bunicul, şefii erau nemţi; dar nici acolo nu prea erau unguri. După cum am spus, bunica dinspre tată a avut un strămoş care a fost omorât legat de coada calului. Ea era, de altfel, rubedenie cu Horia.
Domnule Boia, nu înţeleg atitudinea dvs.! Aşa-zisa „obiectivitate“ a dvs. este sinceră sau sunteţi un emisar al altor interese? Ați scris o carte de istorie sau una de speculaţii cu iz de propagandă? Cui folosesc aceste speculaţii care conduc la controverse?
Eu nu sunt deloc contra culturii și civilizaţiei maghiare, ba chiar o respect; într-o vreme am încercat chiar să învăţ limba maghiară. Am admirat Budapesta, această frumoasă capitală europeană, elegantă şi mai curată decât Parisul. (Compar cu Parisul, căci, din păcate, nu are rost să compar cu curăţenia din oraşele românești...)
Consider, de altfel, că zidurile frumoaselor clădiri din Budapesta închid multe picături din sudoarea strămoşilor noştri. Sudoarea şi sângele pe care le-au vărsat ei pentru noi nu sunt „mituri“, pe care putem să ne permitem să le reinterpretăm, mânjindu-le cu noroi.
Cred că avem datoria să respectăm lupta strămoşilor noştri care au creat România de astăzi. Nu avem dreptul să ne batem joc de memoria și de idealurile lor! Teoriile tulburi pe care le propagaţi mă revoltă şi mă neliniştesc, căci echivocurile pot fi exploatate de către duşmanii României. Repet: nu înţeleg atitudinea dvs.! Cum nu înţeleg, de altfel, nici atitudinea uşuratecă a redactorilor de la revista 22. Consideram că această revistă este revista elitei intelectualităţii române, o revistă care contribuie la formarea opiniilor publicului român, prima revistă din România. Şi mi se pare grav faptul că a acceptat să publice un articol tendenţios antiromânesc. Şi încă şi sub un titlu iredentist! Cum a putut publica revista 22 aşa ceva? O astfel de atitudine mă pune pe gânduri.
Cu profunde regrete pentru aceste publicaţii,
Simina Lazăr
Paris, 27 aprilie 2015
