De același autor
Scena politicii interne chiar e o scenă: actorii schimbă replicile numai cu gândul la publicul-electorat. Toată lumea știe asta, dar prin convenție și spectatorii, și actorii joacă jocul. Asta nu înseamnă însă că relația actor (politic)-spectator e mai autentică decât cea actor-actor. Ipocrizia asumării rolului fiecăruia e esențială. E suficient ca un singur actor sau spectator să iasă din această ipocrizie ca întreaga piesă să fie dată peste cap. Dacă un actor îi spune unui spectator să nu se mai scobească în nas, o tragedie se transformă în comedie, dacă se merge mai departe, piesa devine circ.
Atunci când depășim scena politică internă, acest joc devine mai complex. Limbajul diplomatic reflectă această complexitate. Scena jocului politico-instituțional european e una hibridă, în care logica politicii interne se combină cu cea a raporturilor interstatale. Și iarăși, e suficient ca un singur participant să ignore regulile, ca să existe riscul tulburării întregii reprezentații.
Populismul utilizează de cele mai multe ori argumentul necesității ieșirii din ipocrizie, fără însă a furniza soluții pentru redefinirea întregului joc. Din fericire, sistemele puternice știu să le repartizeze populiștilor rolul lor, de la tribunul roman la bufon. Aceștia spun niște adevăruri pe care ceilalți nu pot să le spună. Pericolul sistemic vine când tribunul ia puterea.
La nivelul UE, mai multe țări foste comuniste sunt dominate de elite politice care vor să joace rolul tribunului. Polonia, Ungaria și, într-o anumită măsură, Cehia utilizează discursul antiipocrit la nivel european pentru a se legitima la nivel intern. Această atitudine de la nivel european o confirmă pe cea eurosceptică de la nivel intern care le-a permis să câștige voturi.
Situația României e diferită. Elita de la București se simte azi prea slabă ca să joace rolul tribunului la nivel european. Utilizarea de către reprezentanții coaliției PSD-ALDE a populismului eurosceptic e una de uz intern, având drept scop limitarea capacității instituțiilor UE de a ne influența „afacerile interne“.
Prin prezența și discursul său, prim-vicepreședintele Comisiei Europene a răspuns indirect acestei provinciale tentative de proclamare unilaterală a independenței. A spus în mod repetat nu numai că nu e dezinformat, ci și că actualii lideri de la București trebuie să rămână în legătură directă și constantă cu Comisia și cu domnia sa personal. Iar asta e, prin definiție, o chemare la ordine. Timmermans nu a făcut o simplă vizită, i-a anunțat pe oficialii români intrarea într-un proces, într-o nouă fază de monitorizare a României, un fel de MCV plus.
Aflat vineri în studiourile Digi 24, ministrul nostru de Externe a încercat să ne explice că vizita aceasta fusese pregătită din timp și că a fost un succes pentru guvern. A urmat întrebarea ironică a gazdei Tudor Mușat: „Timmermans a venit în România să ne bată pe umăr și să ne spună cât de mulțumit este?“, iar răspunsul ministrului a fost un siderant „Da“. A fost urmat de o pauză semnificativă, care cădea ca ghilotina adjudecării trofeului pentru indiferență față de realitate. Nu e rar ca adevărul oficial să fie unul mincinos. Dar, atunci când minciuna e manifestă, devine semnul aroganței. Ministrul Meleșcanu a vrut să pară sau poate chiar e rupt de realitate. Cei pe care îi reprezintă, președinții celor două Camere, sunt însă în război cu realitatea.
Acest adevăr oficial produs de instituțiile pe care le controlează și consolidat prin gurile de tun mediatice pe care le au la dispoziție e utilizat în războiul lor instituțional. Un război care nu poate lăsa indiferentă Comisia Europeană. Înaltul oficial a venit la București pentru a clarifica responsabilitățile. În acest sens, parlamentul și în mod special președinții celor două Camere au fost recunoscuți ca fiind, în același timp, principalii deținători ai puterii politice în stat și responsabili pentru actuala derivă: „nu suntem satisfăcuți cu progresele făcute“, „nu a fost destul progres, în unele zone s-a bătut pasul pe loc“, „nu începeți să alergați în direcția greșită“, „trebuie să dăm dovadă de respect pentru rolurile celorlalți“.
Ce nu înțeleg neoceaușiștii de la București e că, prin intrarea noastră în Uniunea Europeană, nu vorbim de o cedare mecanică de atribuții a statului către nivelul european, ci și de o adevărată cedare de suveranitate. Liderii instituțiilor europene au în mod indirect o legitimitate care vine de la cetățeni prin alegerile europene și prin mecanismul de numire. Chiar dacă parlamentarii europeni rămân încă un element politic cu o eficiență limitată, ei simbolizează ceva mult mai puternic: faptul că instituțiile europene în ansamblul lor reprezintă cetățeanul european. Comisia are deci datoria să intervină, atunci când identifică probleme sistemice.
Începând cu anul 2012, echilibrele sistemice și constituționale din România au fost menținute datorită instituțiilor europene, un rol important având și parteneriatul cu SUA. Actuala putere încearcă să reconfigureze această situație, fără însă a avea soluții alternative. E vorba de tribunul cu accente de bufon ajuns la putere, dar neavând un orizont mai larg decât interesul personal. Tonul ferm al domnului T. ne aduce aminte că, pentru a rămâne în patul lui Procust al UE, trebuie plătit un preț. Unul considerat prea mare de către elitele care conduc România azi. Fie schimbăm aceste elite, fie vom plăti cu toții prețul nepotrivirii.