Pe aceeași temă
Mă tem de spectacolele care încep cu genericul „inspirat dintr-o poveste reală“. Fiindcă, de cele mai multe ori, realitatea este decupată fără menajamente și transpusă ca atare pe scenă sau în film; un exces de prozaic în care nu mai este loc pentru poezie, pentru transcendent, o lume a trupului din care spiritul este alungat, un univers redat exclusiv în datele materiale, fără perspectiva unui „dincolo“ transfigurator. Ei bine, Melcul Liei Bugnar de la Metropolis arată că se poate ajunge la un echilibru creator între realitatea socială, căreia teatrul contemporan îi este „dator“ în mod firesc, și realitatea sufletească, la care orice spectacol, oricât ar fi de ancorat în contemporan, trebuie să se raporteze pentru a-și câștiga universalitatea.
Piesa Liei Bugnar este inspirată de povestea unei poete românce, Ana Mureșanu, care, după ce își pierde soțul într-un accident „casnic“ provocat de viața în comunism, pleacă la muncă în Germania în teribilii ani 1980; devine infirmieră într-un orășel de provincie, unde îngrijește doi bătrâni. Câți români nu s-ar putea recunoaște în această situație... Interesant însă, în dramatizarea propusă de Lia Bugnar, este accentul pus pe viața interioară a fiecăruia și pe felul în care realitățile protagoniștilor dialoghează, uneori vocal și intempestiv, alteori interiorizat și imaginar; sau chiar monologuri care par să crească din podele sau să se prelingă din tavanul casei în care nu va mai locui nimeni - stalactite și stalagmite ale singurătății. Miza este nu atât expunerea unui fenomen social - migrația -, cât explorarea atentă a omului-melc, a călătorului, a exilatului cu sau fără voie care încearcă să găsească un sentiment al apartenenței. Ne purtăm casa în spate, oriunde ne-am duce, spune la un moment dat personajul Anei, și în felul acesta nu suntem străini. Evenimentele se succed cu ritm și umor, în ciuda lentorii „de melc“ cu care par să se desfășoare scenele de interior; însă miza acestui text ingenios o reprezintă subtextul, căutarea permanentă a celuilalt, nevoia de comunicare, setea de compasiune, cu atât mai mult într-o societate în care bunăstarea anulează adesea relațiile firești dintre oameni.
Maia Morgenstern și Constantin Cojocaru în piesa „Melcul“, a Liei Bugnar, la Teatrul Metropolis (foto: Oana Monica Nae)
Maia Morgenstern interpretează o Ana puternică, un soi de Mutter Courage în exil, energică, curajoasă, talentată, sensibilă; o împletire candidă de atribute ale feminității care filigranează realitatea unei case transformată într-o anticameră a morții, o dezolantă sală de așteptare căreia Ana are forța să-i dăruiască din vivacitatea și generozitatea ei. Din melancolia reținută a Maiei Morgenstern înțelegi, cu discreție, cât este de greu să asumi un destin în exil, să renunți la propria vocație pentru a face „altceva“, să abandonezi un idealist „a trăi“ pentru un prozaic „a supraviețui“. Însă eroina nu alunecă niciodată în partea întunecată a sentimentelor sau a trăirilor, pe care, deși profunde, le exteriorizează cu parcimonie, cu discreție. Această „Ana“ convinge prin complexitate, nuanțe și adâncime. Este tulburător rolul ei de intermediar între lumi, lumea capitalistă și „lumea lui Ceaușescu“ pe care a lăsat-o în urmă, dar la care toți continuă să o raporteze într-o manieră clișeizantă, dar și între lumea celor morți și a celor vii, ca un înger captiv într-un limb, o făptură de graniță. Maia Morgenstern pune lumini și umbre în personajul Anei, dându-i o expresivitate aproape picturală, purtând ceva din sfiiciunea și delicatețea frustă a madonelor lui Mantegna. E sobră, dar și stăpânită de o senzualitate pe care vrea s-o reprime. Rezistă, apoi cedează avansurilor lui Frank, într-o relație sinuoasă de iubire-ură. Când Frank - nepotul avid de bani, cineastul ratat căruia metafora „melcului“ strivit de bocanc nu-i aduce nici un succes - îi propune să-i fie asistentă la un film documentar în Republica Moldova, ea preferă să rămână în Germania, să-i însoțească până în ultima clipă pe bătrânii Bauhofer; dar și să o îngrijească pe Lora, fiica lui Frank dependentă de droguri. Viața Anei se construiește ca un fade-out, ca un ultim sărut dat lumii de ieri.
Lili, interpretată de Emilia Dobrin, are ceva din rigiditatea și puritatea unei păpuși de porțelan. Imobilizată într-un scaun cu rotile, ea nu mai vorbește, dar monologhează în punctele de inflexiune ale piesei: la început, când face un croquis al poveștii Melcului, și la final, după ce moare, într-o apariție de dincolo de lume în care aflăm despre fetița care strivește melcul, fiind spălată pe mâini de „prietenul“ ei. Pare o istorioară nevinovată pentru copii, dar de fapt este o parabolă pentru adulți. Episodul din copilăria lui Lili, în care fetița se întâlnește cu melcul, trimite la ritualul apropierii dintre oameni sau dintre oameni și viață, în care o forță mai puternică ajunge să te strivească... cu cele mai bune intenții. Nevinovăția ei deconcertantă se aude în canon cu muțenia la care au redus-o bătrânețea și, poate, acest nemărturisit păcat al distrugerii unei existența aparent nesemnificative, a „melcului“. În timpul plimbărilor nostalgice prin parc, Ana o duce pe Lili să vadă lebedele, cu care o aseamănă. Interesante sunt modalitățile prin care în piesă se fac auzite „vocile“ lui Lili. Bătrânul ei soț, magnific interpretat de Constantin Cojocaru, începe mereu cu „Lili a spus“, dând conversațiilor culoarea gândurilor ei, o culoare care împânzește, ca o auroră boreală, cerul cenușiu al fiecărei zile.
Constantin Cojocaru creează un rol tulburător, dând viață unui personaj care îți crește în inimă, ți se agață de gânduri și sentimente, așa cum se înalță o ghirlandă de trandafiri peste o pergolă. Deși ancorat (la propriu și la figurat) într-o lume concretă, practică, cu o geografie banală, el pare să leviteze într-o poezie a vieții pe care o regăsește, din abundență, prin amintire. Trăiește amintindu-și că a trăit cândva. Împrumută din rămășițele vieții lui viață pentru Lili, vocea lui îndrăgostită devine vocea ei, ca într-o Fugă barocă pe care timpul nu o poate reduce la tăcere. Cedează plimbările sale soției venerate, îi acordă întâietate în opinii femeii paralizate de ani de suferință. În mintea domnului Bauhofer, cavaler de modă veche, Lili este o făptură nobilă, o operă de artă ridicată pe un piedestal. Chiar și în moarte, Lili va avea o întâietate pe care soțul o salută cu recunoștință, preferând durerea sfâșietoare gândului că ar fi putut să o lase singură. De fapt, portretul lui Lili este un involuntar portret în oglindă al venerabilului domn Bauhofer, a cărui iubire ingenuă se reflectă caleidoscopic prin toate amintirile în care Lili joacă rolul principal. Este impresionantă simplitatea cu care Constantin Cojocaru extrage esența tare a vieții din scenele cotidiene, punând laolaltă fragmentele cuplului într-un tablou coerent, împletind realismul cu poezia. Neputința fizică - e țintuit într-un fotoliu - e compensată de expansiunea sufletească, de salturile ample - prin cuvânt, expresia chipului și a corpului - în memorie și în imaginație, conturând un personaj arborescent în care pulsează sevele melancoliei, iubirii, fidelității și bucuriei de a fi.
„Ce știi despre durere?“ Personajele ni se dezvăluie în momentul în care își expun durerile - asemenea unui melc circumspect care iese din cochilie. Există întotdeauna riscul de a fi strivit sau de a strivi, prin indiferență sau imprudență, durerea aproapelui. Rutina suferinței - a celui care suferă sau a celei care îngrijește suferința bătrânilor - capătă tușe groase în frustrarea individului captiv într-o viață ratată (Frank) sau în agonia dependenței de droguri (Lora). Vitalie Bichir și Letiția Vlădescu dau culoare unui peisaj domestic care ar fi riscat să se consume mocnit într-o dramă de interior. Prin Frank și tânăra Lora, a cărei voce dă și o coloană sonoră expresivă, trio-ul Bauhoferilor se ramifică în afară, descoperindu-ne un alt context social, însă traversat de aceleași drame umane: singurătate, frustrare, imposibilitatea comunicării.
Distribuția piesei „Melcul“, a Liei Bugnar, la Teatrul Metropolis (foto: Oana Monica Nae)
Fiecare personaj e o personificare a Melcului în diferitele ipostaze ale „strivirii“ - încleștarea cu viața. Fiecare trăiește experiența „aruncării în existență“ ca pe o imprudentă evadare din cochilie. Ana a fost strivită de pierderea absurdă a soțului, poetul al cărui corp rigidizat de moarte în cochilia unei îmbrățișări nocturne o face să se vadă pe sine „transparentă, în forma corpului lui“, anticipându-și exilul. Frank și Lora au fiecare un talent foarte special de a-și distruge cochilia - posibilitatea unei vieți așezate, integrate în societate. Bătrânul Bauhofer și Lili și-au construit spirala în timp, printr-o viață cinstită, muncind, agonisind, gustând micile plăceri într-un crescendo firesc, fără salturi spectaculoase în afara zonei de confort și de siguranță a „cochiliei“. Episodul cu pictorul care se îndrăgostește în tinerețe de Lili este o ieșire simulată din cochilie - o farsă meschină pusă la cale de Frank și Lora - Lili trecând prin viață - și mai ales prin amintirile lui Bauhofer - cu o ireproșabilă grație, o „lebădă albă“, mai presus de orice vulgaritate. Ieșirea finală din cochilie este moartea. Sau un alt exil. Ana rămâne singură în anticamera unei despărțiri anunțate: „Lili a spus că în seara asta vom dormi împreună“. Ritualul trecerii se consumă cu nespusă poezie într-un sărut cast ce pecetluiește sfârșitul unei vieți și al unei lumi.
În casa Bauhoferilor se lasă liniștea, în a cărei montură evocatoare se proiectează, impresionantă, imaginea unei statui în formă de melc. Greu de crezut că în alte țări există un orizont de așteptare pregătit să sacrifice un soclu unei făpturi retractile și lente, permanent supusă asalturilor fragilității. Poate într-o societate mai atentă la om.
