Erwin Kessler

Istoria în 192 de imagini, Afişul polonez 1917-2007, MNAR, septembrie 2011-ianuarie 2012.

Acum câţiva ani, un tânăr (şi de altfel remarcabil) artist m-a rugat să-l prezint lui Ion Grigorescu, „înainte să fie prea târziu“, mi-a spus el, referindu-se la starea de sănătate aparent proastă a celui pe care îl socotea, de la distanţă, un maestru. Siderat, i-am răspuns că-l ştiu pe Ion Grigorescu de foarte mult timp, iar el mereu a fost aşa. Nu era „pe ducă“, cum se temea tânărul discipol. Era chiar mai în putere ca altădată. Lucrul acesta se vedea de-atunci şi se vede chiar mai bine acum, când Ion Grigorescu, la fel de retras, precar, umil şi emaciat, se impune tot mai mult drept figură centrală a scenei artistice locale.

În domeniul divin, românii par să deţină reţeta literară perfectă.

Tablouri abstracte, mici şi puţine, aşezate rar şi foarte jos într-o sală extrem de mare. Ce poate fi mai dezangajant pentru privitor, într-un templu al artei contemporane, în care au tronat timp de decenii instalaţii, fotografie, video, ample lucrări progresiste, politice şi tehnologice