Pe aceeași temă
Nominalizată la prima ediţie a Galei Tinerilor Scriitori, secţiunea Tânărul poet al anului 2010, cu volumul Ţinuturile sudului. A fost rezident ArtistNe(s)t – Reţeaua Centrelor de Rezidenţă pentru artişti, la Tescani (2010).
• premii: Premiul Naţional „Mihai Eminescu“, opera prima (2006), Premiul „Iustin Panţa“, al Filialei USR-Sibiu (2006), Premiul Naţional „Tudor Arghezi“, opera prima (2006), Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2006) şi nominalizări la Premiile USR.
Plimbarea
aici, oamenii merg unul în spatele altuia. de spatele lor se sprijină crupele animalelor lor. în dreptul braţelor, genunchii animalelor lor. procesiune liniştită. de pe spatele oamenilor curg şuvoaie albe. îşi mişcă muşchii pieptului şi lichidul năvăleşte nestăpânit. mânjii sug laptele scurs. o hrană imediată. degete îndemânatice întind spuza albă de jur împrejurul nărilor cailor. după dâra de vânt cu miros de lapte merg ei.
un căţel cu ochiul rotund, alb. cel care vede. nimeni nu se pierde, înaintează încet. prin şanţurile adânci cu noroi. printr-un pietriş ascuţit pe alocuri. noduli tari, de pământ. noduli tari, de lemn. de jur împrejur, rădăcini de copaci. hiene în aşteptare. sunt pregătite pentru înaintarea cu trupul pe pământ.
câinele cu ochiul rotund, alb. în ochiul lui alb, drumurile se văd de la distanţă.
în ochiul lui se zăresc dealuri acoperite de un pietriş brun. o vale descărnată şi, la capătul ei, alte văi nesfârşite. ochiul câinelui se mişcă în gol. mânjii alunecă primii. cu botul umed adulmecă rotulele oamenilor. le prind cu gurile. muşcă. rotulele supură lapte cald. de pe văi se revarsă valuri albe, închegate. zgomot liniştitor. mânjii dorm. plutesc până la jumătate cu trupurile în lapte. blana lor creşte de atâta lapte.
zgomotul valurilor de lapte. ochiul rotund, alb al câinelui în mişcare. în jur, corpurile care înaintează prin hăţişuri. în umbra lor, ochii lor.
noaptea, mânji şi oameni alunecă unii pe lângă alţii. corpurile tinere se furişează pe lângă corpurile bătrâne. mirosul laptelui se transformă în miros aspru, de vin. mânjii adulmecă. muşcă încheieturile mâinilor. muşcă braţele care i-au purtat atâta drum.
*
corpurile atârnă. burţi uriaşe despicate, de o parte şi de alta a drumului. de o parte, stârvurile care se odihnesc. seamănă, de la distanţă, cu merele putrede. de partea cealaltă a drumului, stârvurile proaspete. seamănă cu merele roşii, cărnoase, vii. un lichid alb supură din ele. gurile de abia întrezărite ale mânjilor au rămas deschise. formele lor rotunde.
o apă albă le ţâşneşte din nări. zgomotul ei de nestăvilit împânzeşte văile, inundă carnea uscată.
*
în zilele senine, corpurile se văd pe trei sferturi. umerii, toracele, şoldurile, genunchii, tălpile. ai spune că în urma lor vin resturile de corp. că părul, dacă ar creşte ca buruiana, le-ar acoperi trupurile. că, astfel, ar fi trei sferturi de oameni de păr care merg.
câinele cu ochiul rotund, alb, îmi arată tot timpul drumul. azi, nu ne întoarcem acasă. după două zile de mers, casa pare departe. casa pare desfăcută în bucăţi. acoperişul s-a revărsat de la greutatea frunzelor care-l acopereau. şi-a întins bârnele de lemn, pe vale. le odihneşte ca pe braţe.
când hrănesc câinii, hrănesc guri umede. mijite, boturile adăpostesc dinţi deformaţi. dinţi care au sfărâmat carcase costelive de mânji. în firele lor de blană a rămas câte o spuză de lapte. noapte de noapte, în burţile desfăcute ale cailor s-au adăpostit trupurile înfrigurate ale oamenilor. noapte de noapte, în burţile desfăcute ale caselor, s-au adăpostit trupurile înfrigurate ale câinilor.
la trei după-amiaza, din jurul bisericii se strâng leşurile. tulpinile uscate ale măceşilor. plantele parazit putrede. ciupercile brune şi cele pline de otravă. se sapă şanţuri adânci. lopeţile strivesc pământul, îl macină. corpurile tinere saltă împrejurul şanţurilor. zidurile saltă împrejurul şanţurilor. se adăpostesc cu toţii, toarnă pământul la loc. din loc în loc, boturi mijite respiră aerul venit de peste tot.
Vocea
nu am putut să vorbesc. am ţinut gura întredeschisă. forme alungite, trase în ambele părţi ale feţei. nici un sunet. în dreptul meu, căţelul se izbeşte cu trupul de picioarele mele. icneşte. îşi freacă şira spinării de oasele mele tari. ciulinii se desprind din blana lui, se lipesc de puloverul de lână care mă acoperă. nu e prima dată când lâna se umple de ţepi. acele de măceş sunt dureroase, intră sub piele, continuă apoi să zgârie straturi peste straturi de piele.
câinele se îndepărtează în salturi necontrolate. se repede la soare. sunetul gutural al lătratului.
apoi, vocea mea. imit zbuciumul animalului. noapte de noapte îmi maltratez vocea. apăs cu mâinile pielea gâtului, o întind, trag de ea. poate că locul unde se aşază e mai sus, pe drumul care urcă dinspre sat. pe drumul cu puţuri vechi, cu ziduri de chirpici, acoperite de un var grunjos. dinăuntrul gâtlejului meu se aude ca dintr-o fântână acoperită. apa rămâne înăuntru.
apă fără zgomot. rece, între pereţi.
vorbeşti cu mine şi vocea mea devine aspră. cu cât îmi vorbeşti mai mult, cu atât varul pereţilor fântânii devin albi. un alb urât. un alb rău. când mă voi îndrepta spre tine, vocea îmi va fi aproape trecută. apropierea noastră: ating cu degetul pielea din jurul gâtului, e lipsită de viaţă.
Nopţi
are ochii la fel de albaştri precum ai câinelui. îşi spune lemur mai ales în zilele de toamnă. o întreb ce înseamnă, şi răspunsul e simplu: tot ce are legătură cu aruncarea unei bomboane într-o palmă. o întreb din nou, şi-mi spune: am întâlnit azi un mânz înfometat. am scos bomboana mea din gură şi am aşezat-o sub botul lui, în palmă: lemur. şi?, ce a făcut? încă nu-i crescuse părul. avea noduri de lemn la încheieturile picioarelor. şi? a răsuflat
înspre faţa mea. a netezit cu botul bomboana. nu o vroia. când am luat-o din nou, am simţit-o altfel pe cerul gurii. gustul semăna cu mirosul lui. a continuat să respire, răspândind aburi calzi în jurul botului.
pe câine îl recunoaşte după ochiul alb. ea se aşază pe iarba crudă spre care o îndrept. are nişte ochi mari, albaştri. încă nu e lemur. merge oriunde. am fi putut să ne ducem spre o pădure la capătul căreia e o prăpastie. a zis: alege tu. am ales la întâmplare, fără să ştiu că e pe cale să devină lemur. câinele ne urma. cu un ochi rotund, alb, ca de sticlă. când nu îl mişcă, mi-e teamă că în calea noastră vor apărea herghelii întregi de mânji. o luăm la vale. mă urmează zâmbind, într-o haină neagră, care aproape o acoperă. alergăm. fluier, vreau să deranjăm sătenii. nu se vede nici unul, doar câinele. îl strigă. câinele se pierde în livada de meri. în livada de castani. în livada caselor care stau să se prăbuşească. pe vine e bine. la înălţime mică. fată şi câine îşi respiră aerul cald ce le iese acum din nări. căţelul se sprijină pe labele din faţă, tot mai mult, înspre ea. fata e lipită de pământ, îi întoarce gestul.
ochiul acela alb e între ei doi. ochiul acela ar vrea fata să-l simtă. în dreapta, grămăjoara de mere stricate, în stânga, grămăjoara de mere coapte, roşii, vii.
noaptea îi e frică să fie lemur. îmi spune că în întuneric poate să vadă doar ce e alb. că ochiul câinelui i-ar face bine. drumul coboară. cu tot cu noroaiele. blana care se împrăştie pe drumuri de ţară. când pleacă, îşi freacă mâinile de praful negru al străzii. ochii ei albaştri se reped spre ochiul alb al câinelui: nu o să ne mai revedem niciodată, îşi strigă.
Joaca
ştiam că trupurile pot să meargă şi pe pereţi. am râs, nu-mi imaginam nici un animal atât de mare, urcând. şi-au săpat şanţuri în lemn, noaptea, când laptele a curs din abundenţă. apoi l-au lăsat să se usuce. au scurmat cu ghearele şi boturile. şi-au ridicat corpurile unii altora. apoi au alunecat. nu am simţit nimic când s-au aşezat lângă mine, când au început să-mi înfăşoare părul în jurul cefei lor. îl luau cu botul, îl treceau de la unul la altul, se
înfăşurau. de faţa mea s-a apropiat capul unui câine. a stat numai cu ochii închişi. de atât de aproape îi vedeam genele cu păr scurt. blană aspră, rigidă. frunzele ţâşneau din craniu, îi acopereau chipul pe jumătate. păreau gheare de vrăbii.
suflu încet înspre ele. se mişcă. suflu iar. un sunet ascuţit. de sub frunze, se deschide un ochi mare, rotund, alb. lemurul s-a întors la mine.
când m-am ridicat, în urma mea au căzut şervete mari de hârtie. fusese un festin. corpul meu adormit îi îmbiase. nu se puteau atinge de el decât pe întuneric. îi făcuseră umbră, împrejmuindu-l cu trupurile lor. rodeau din cel mai apropiat corp de lângă ei, şi aroma trupului meu le intra în pori. de asta îmi simţisem vocea atât de caldă. sângele meu se amestecase cu sângele lor. lemur se înfruptase toată noaptea.
Sufocări
se dă foc la frunze şi fumul urcă până la camera mea. sunt scoasă afară. vor
să-mi umple plămânii cu un aer nou. vor să se joace cu lemur. mă împotrivesc şi continui să respir fumul. mă afund tot mai mult în cearşafuri. întuneric. lemur ar vrea să nu se mai trezească. îi plac frunzele arse. ar vrea să dea foc cu mâna lui.
se dezbracă deodată cu mine, sub cearşaf. îl simt cum îmi ridică hainele peste cap, cum se opreşte în dreptul gâtului, cum îmi presează beregata câteva momente. apoi se dă jos din pat, se plimbă prin faţa ferestrelor. stau nemişcată, cu ochii aproape închişi. afară, hoarde de oameni cu greble. agitaţia durează de ore întregi. dau frunzele jos de pe acoperiş. le strâng grămezi, grămezi, în jurul casei. de unde este el, nu-l poate vedea nimeni.
când nu le mai ajung frunzele, le aduc din pădure. straturi înalte de doi metri,
în care focul pâlpâie.
*
ies în faţa casei noaptea. îmi pândesc propriul domeniu. mă apropii încet de uşă, şi toate corpurile se dau la o parte. nimeni nu ar auzi geamurile sparte înaintând în carne. singurii care ar auzi ceva sunt câinii. continui să le hrănesc corpurile. am scăzut raţia de hrană, trebuie să le ţin foamea în alertă. să ne recunoaştem de la distanţă, ca nişte prăzi vii.
*
stau de zece zile în casă. îmi simt respiraţia. îmi simt mirosul. începe să aibă iz de mucegai. putrezesc deodată cu casa. lichidul se infiltrează în fiecare zi. nu mai e bun nici pentru animale. nimeni nu se poate apropia de mine. din locurile de unde ţâşneşte lichidul, casa se surpă. lemur, chicotesc, şi carnea gâtului devine tare, nepermisivă.
*
până unde poate merge ambiguitatea?
*
din când în când, zidurile sunt aurii. pereţii se construiesc din brânză dulce şi ipsos, o metodă perfectă prin care cărămizile se sudează. devin rezistente, iar piatra rămâne neschimbată sute de ani. ştiinţă barbară.
şoarecilor li se vopseşte grâul în roşu şi verde. una dintre metodele verificate că nu vor trăi. sângele li se coagulează rapid. un curcubeu creşte înăuntrul lor, aşa cum zidurile prind consistenţă odată ce pasta ajunge între pietre.
zidurile nisipii sunt imposibil de erodat. gura animalelor se lipeşte cu disperare de piatră. sug piatra dulce. dimineaţă de dimineaţă vin jos, unde casele au fost demolate. umblă printre dărâmături. revin la cabană noaptea, cu ochii obosiţi. caută zile în şir. vor să găsească aceiaşi pereţi din care ţâşneşte lapte. aceleaşi scânduri din care picură lichidul vâscos.
au renunţat să mă cheme. acum, fie că se colorează pe dinăuntru sau pe dinafară, par că sunt urmaţi de alte şi alte vieţuitoare. nici lemurul nu mă mai cheamă. doar stă la uşa mea. îi văd ochiul alb printre obloane. nu mai are pic de sânge în jurul botului. nu mai e atras de pielea braţelor mele. ne adulmecăm de la distanţă. uneori îi vorbesc. îi spun: azi, pereţii au supurat. nu pare să-l mai atragă, însă, nimic. vine să mă privească, vrea doar
să-i simt prezenţa. nu ies din cabană cât este el acolo. aştept să plece, apoi caut.
după urmele lui îmi pot da seama dacă a umblat prin grâu încolţit sau roşu, dacă e timpul şi pentru mine.
