Pe aceeași temă
Bingo! Din toate zilele săptămânii, cel mai mult îmi place vinerea dimineaţa. Mai ales că astăzi plec la Luxemburg ca să transmit despre primul summit al Uniunii Europene dedicat bunei vecinătăţi globale. În mod normal George ar fi trebuit să plece în această misiune, dar a preferat să mă împingă pe mine în faţă şi i-a spus lui Gérard: „Lasă să plece ăsta micu, mai învaţă şi el meserie“.
Constat că suntem destul de numeroşi, noi, ziariştii care plecăm de la Paris pentru acest summit. Ne regăsim cu toţii într-un avion special alocat presei, foarte devreme, la ora opt dimineaţa. Şefii de stat şi de guvern nu vor ajunge decât în cursul după-amiezii, pentru că prima lor întâlnire va fi mai degrabă protocolară: un dineu de lucru prevăzut la ora 20. Aud pe cineva spunând că ziua de astăzi este oricum moartă din punctul de vedere al informaţiilor. Ceea ce nu înseamnă că mediile de informare nu vor acoperi în mod copios evenimentul, mai ales că Turcia a decis în mod unilateral să adopte moneda unică europeană, deşi nu a fost primită încă în Uniune.
În avion mă trezesc aşezat între doi confraţi cărora în mod evident nu le-a ajuns somnul: un bărbat rotofei trecut de 60 de ani şi o femeie cu aer de manechin care n-a ajuns la 30. Tipul, despre care aud că ar fi marea vedetă a nu ştiu cărui canal de televiziune, îmi suflă la ureche numele său, Bill, iar apoi îşi trage cascheta pe ochi şi adoarme instantaneu. Din când în când îl aud sforăind şi îmi spun „Bill, se vede că eşti obosit rău“. Femeia manechin începe imediat o şedinţă meticuloasă de machiaj care durează aproape pe toată durata zborului. Din când în când mai schimbăm câteva fraze convenţionale, dar înţeleg repede că îl cunoaşte pe George.
– Cum îi merge, că ultima dată era s-o păţească, mă întreabă jurnalista manechin în timp ce îşi redesenează cu migală sprânceana stângă.
– Bine, răspund.
– George e un tip super-simpatic.
Să-i spui că îl iubesc în continuare.
– N-am să uit, îi promit.
Suntem serviţi cu cafele şi croasanţi, ceea ce jurnalistei manechin îi complică serios viaţa. Ea reuşeşte însă, în mod miraculos, să-şi continue operaţiunea de înfrumuseţare cosmetică, să-şi bea în acelaşi timp cafeaua şi să-şi mestece croasantul. Între timp aflu că se numeşte Vanessa şi că utilizează numai cosmetice bio.
– Încerc să fiu frumoasă fără să distrug planeta, râde ea.
Brusc, am revelaţia că monstruoasa poluare a planetei, fenomen care are drept consecinţă transformarea noastră în mutanţi, se datorează şi numeroaselor produse cosmetice industriale. Ia te uită, nu m-am gândit încă niciodată la acest lucru, că frumuseţea femeilor ne-ar putea costa atât de scump.
– Chiar şi rujul meu de buze este bio, mă informează Vanessa. Şi dacă vrei să ştii este şi comestibil...
La Luxemburg, după o rapidă verificare a acreditărilor, ne înghesuim în două autobuze care ne duc direct la Centrul de Presă. Nimeni nu se gândeşte să treacă întâi pe la hotel şi oricum aflu că mulţi dintre noi au camere rezervate în diverse pensiuni aflate la şapte kilometri de centru, în plină natură.
Descopăr, nu fără un sentiment de mândrie, incredibila agitaţie de la Centrul de Presă. Primim fiecare câte un badge cu numele nostru şi al instituţiei pe care o reprezentăm: ziar, revistă, post de radio sau de televiziune.
„Ai să vezi, Centrul de Presă seamănă cu un abator“ m-a avertizat George cu o zi înainte de plecarea mea la Luxemburg. De când m-a luat sub aripa sa am învăţat să extrag din poveştile şi interpretările sale excesive doar miezul, concluziile esenţiale care conţin de fapt şi mult umor. Reţin şi avertismentele de genul „ai grijă, nu-ţi fă prea multe iluzii“. Nu ştiu încă de ce lui George i se pare că această enormă hală plină cu ziarişti ar avea ceva dintr-un abator. Deocamdată, mie îmi place mişcarea browniană a sutelor de ziarişti care vorbesc toate limbile posibile. Febrilitatea din jurul meu mă fascinează. Centrul de Presă seamănă mai degrabă cu un stup gigantic: în jur de 400 de ziarişti lucrează în faţa ordinatoarelor într-o atmosferă care îmi aminteşte de centrul de control spaţial de la NASA – este singura comparaţie justă pentru moment, toată lumea se agită de parcă s-ar pregăti lansarea unei nave spaţiale. Descopăr treptat toate dispozitivele tehnice ale centrului, cabinele de unde pot telefona în linişte, studiourile pentru eventuale înregistrări, montaje de sunet şi imagine sau transmisii în direct. Explorez, de asemenea, spaţiile auxiliare: barul, restaurantul, duşurile, sala de fitness, zona de relaxare unde cine vrea poate trage un somn.
Aud oameni vorbind în rusă, în spaniolă, în turcă... Dar pentru toată lumea engleza rămâne unica limbă universală, în ciuda gustului amar pe care îl resimt francezii.
Cum prima mea intervenţie în direct va fi în jurnalul de la miezul nopţii, încerc să scriu câteva rânduri despre atmosfera care domneşte la Centrul de Presă, deşi ştiu că Gérard ar dori să vorbesc mai degrabă, pe un ton sec şi precis, despre agenda de lucru a reuniunii. Îmi pregătesc însă şi un al doilea stoc de informaţii pe care le iau de fapt din depeşele principalelor agenţii de presă. Oricât de ciudat ar părea, deşi mă aflu chiar în inima acestei reuniuni la vârf, ştiu foarte puţin despre ce se întâmplă
în culise... De la dineul oficial vor filtra doar anumite informaţii şi probabil că abia mâine vom avea şi noi efectiv ceva de făcut, în sensul că vom asista la diferitele conferinţe de presă ale liderilor europeni. Aud deja în mintea mea vocea lui George: „Vei fi acolo, dar nu vei putea să ne spui efectiv nimic mai mult decât în depeşele trimise oricum la noi de France Presse şi Reuters. Dar este bine să avem o voce în direct de la Luxemburg, dăm în felul acesta impresia de veridicitate, devenim mai credibili...“
La restaurant, un jurnalist rus, după ce s-a servit copios cu vin roşu francez, începe să cânte „Internaţionala“. Unii îl aplaudă, alţii îl fluieră. Înţeleg repede că mă aflu în compania a două categorii de jurnalişti: unii sunt novici, la fel ca mine, iar alţii sunt extrem de bine rodaţi în acest tip de misiune. Ultimii se impun cu aerul lor de oameni siguri pe sine şi mai ales prin cunoaşterea perfectă a locurilor. De altfel aceştia se cunosc şi între ei, se salută, se îmbrăţişează, se bat pe umăr, îşi mai suflă la ureche tot felul de informaţii confidenţiale...
Bill, coborând din avion, mi-a spus că acesta este cel de-a 43-lea summit al său. Treptat spiritele se încălzesc, limbile se dezleagă, oamenii se amestecă, aşa-zisele informaţii strict confidenţiale încep să circule din gură în gură, începem să aflăm în ce stare de spirit a sosit fiecare delegaţie... Alţi şi alţi jurnalişti îşi fac apariţia, sunt cei care au avut şansa de a călători cu avioanele prezidenţiale sau împreună cu prim-miniştrii. Dintr-o dată încep să descopăr lumea informaţiilor paralele, a celor care nu vor fi în nici un caz transmise publicului, lumea bârfelor politice şi a scurgerilor, a rumorilor şi a anecdotelor picante... Se ştie deja ce îşi vor spune în seara aceasta la masă mai marii şi mai puternicii Europei, precum şi mâine în sala de conferinţă la aşa-zisele dezbateri, precum şi ce vor declara, în mare, în cursul conferinţelor de presă individuale. Cum fiecare reuniune la vârf este, în general, foarte minuţios pregătită, ne parvine chiar şi ciorna declaraţiei comune finale... Aud din nou, în adâncul cutiei mele craniene, vocea lui George.
„Suntem nişte şobolani întrucât trăim la subsolul informaţiei. Ne hrănim cu firimiturile aruncate de ăia de sus, firimituri care ne plac însă la nebunie. Nu facem decât să aşteptăm, cu gurile larg deschise, să ne pice aceste firimituri pentru a le decortica, devora şi a le transmite apoi altor guri tot atât de lacome ca ale noastre... Iată de ce suntem nişte şobolani, pentru că ne mulţumim doar cu ceea ce aceşti domni sus puşi binevoiesc să ne furnizeze sub formă de hrană. Şi, în orice caz, nu ei sunt cei care ies pe treptele palatelor lor pentru a ne hrăni, pentru a ne arunca firimiturile atât de indispensabile nouă... Nu. Pentru a ne hrăni ei dispun acum de o întreagă armată de intermediari – directorii de imagine, purtătorii de cuvânt şi responsabilii cu presa. Ceea ce înseamnă că firimiturile pe care le halim au fost deja pre-condiţionate, alte guri le-au mestecat deja o dată pentru noi...
Ceea ce ne aruncă dumnealor nu este deci o hrană brută, ci nişte mâncăruri îndelung preparate, gurile noastre nu servesc decât pentru a le reîncălzi şi a le face să circule mai departe. Acest gen de mâncare nu riscă deci niciodată să-ţi rămână în gât, ea este făcută să fie înghiţită repede... Maşina este atât de bine unsă încât astăzi jurnalismul de investigaţie şi de analiză nici nu mai sunt posibile, mediile de informare nu ne mai angajează pentru acest lucru... Nu... Astăzi, a face jurnalism înseamnă să mergi după cumpărături, să te aprovizionezi direct de la directorii de imagine şi să repui totul în vânzare pe piaţa cea mare prin intermediul ziarului sau al postului de radio sau al postului de televiziune pe care îl reprezinţi.“
Cu vocea lui George răsunându-mi în minte şi chiar în urechile care mi-au crescut ca nişte pâlnii imense, culeg de peste tot sute de informaţii neoficiale. Ele picură din zeci şi sute de guri pentru a deveni o avalanşă, iar avalanşa se rostogoleşte peste noi până la sfârşitul zilei şi o bună bucată de noapte.
Un jurnalist turc îi povesteşte surâzător unui coleg francez cum ţara sa a venit la summit cu un buchet considerabil de contracte şi le distribuie, ca din întâmplare, în special firmelor europene care deţin medii de informare... „Cine vrea să investească în Turcia să ridice mâna! Perfect, sunteţi patron de firmă aeronautică, dar mai sunteţi, poate, şi proprietarul vreunui canal de televiziune, al vreunei reviste importante, al vreunui cotidian? Cu ce audienţă? Cu ce impact asupra opiniei publice? Foarte bine, contract adjudecat...“
Mai mulţi ziarişti de la televiziunea de stat din Skopje distribuie dosare de presă despre ţara lor. Totul despre Macedonia, ţară prea puţin cunoscută, dar care doreşte să intre în Uniunea Europeană.
„Vă rugăm, aruncaţi o privire pe aceste documente, pe aceste hărţi, există un stat independent numit Macedonia, informaţi-vă, vă rog... Dragi colegi, priviţi, vă rog, Macedonia este în Europa, sprijiniţi Macedonia şi nu-i lăsaţi pe turci să intre în Uniunea Europeană înaintea noastră... Please, support the Macedonia.“
Mai multe grupuri s-au format pe culoarele Centrului de Presă. Trec de la unul la altul şi trag cu urechea pentru că toată lumea face la fel, în orice moment, oricine se poate asocia oricărui grup şi intra în discuţie cu oricine. O jurnalistă rusă face efortul de a-i explica unui tip care lucrează pentru BBC că întreaga presă occidentală este prea moale, prea permisivă şi prea amabilă cu puterea de la Kremlin.
„Ştiţi ce fac ăştia în Cecenia? strigă ea sufocându-se. Îi omoară pe oameni şi apoi le propun familiilor să răscumpere cadavrele dacă vor să le asigure victimelor o înmormântare cuviincioasă, după tradiţie... Iar un cadavru costă între două mii şi trei mii de dolari. Vă daţi seama? Nu mai e vorba de răscumpărarea unui ostatic, ci de răscumpărarea unui cadavru.“
În cafeneaua Centrului dau de Vanessa care se lipeşte de mine ca să-mi spună la ureche că în aceeaşi pensiune cu noi mai este găzduit ministrul de Externe! Mă priveşte apoi lung, aşteptând probabil o anumită reacţie din partea mea, numai că eu nu ştiu cum să reacţionez. Ce să înţeleg, de fapt? S-ar putea să-l intersectăm mâine dimineaţă pe şeful diplomaţiei la micul dejun, în restaurantul pensiunii? Sau vom putea să-i batem pur şi simplu la uşă pentru a-i cere un interviu în exclusivitate? Excedată de expresia de prostraţie etalată pe faţa mea, Vanessa mă bate uşor cu palma pe amândoi obrajii şi dispare, dar nu înainte de a-mi şopti la ureche că până şi prezervativele folosite de ea sunt... bio, precum şi biodegradabile.
Bill, tipul care a sforăit lângă mine în avion, a devenit extrem de activ şi râde copios în timp ce stă de vorbă în franceză cu un grup de ziarişti magrebini. Îl aud chiar pronunţând câteva cuvinte în arabă, ceea ce mă impresionează sincer, aşa că mă apropii de el şi ascult conversaţia. O tânără marocană povesteşte cum la ei se poate vorbi despre orice, se poate critica orice, cu o singură excepţie: nimeni nu are dreptul să emită vreo referinţă critică sau ironică faţă de rege. „Primăvara arabă noi am avut-o, spune ea, înainte de Tunisia şi de Egipt, dar este o primăvară care se opreşte în faţa regelui.“
Din când în când, noi ştiri îşi transmit unda de şoc în vasta hală a Centrului de Presă, fiecare ştire este lansată ca o piatră în mijlocul unui lac, pentru ca apoi ea să declanşeze o întreagă serie de cercuri concentrice şi să se propage din gură în gură cu o rapiditate uluitoare. „Şefii cei mari au sosit toţi şi acum se aşază la masă pentru dineul de lucru.“ „Preşedintele turc ar fi trebuit să fie plasat lângă omologul său francez, dar, în ultimul moment, dat fiind că Franţa se opune intrării Turciei în Uniunea Europeană, l-au aşezat lângă premierul britanic.“ „Felul doi în meniu este friptură de miel cu ciuperci, ţelină şi cartofi.“ „Mai multe întâlniri bilaterale au fost prevăzute după dineu, dar deocamdată nu se ştie cine se va vedea cu cine.“ „S-ar părea că premierul italian este uşor răcit, dar a precizat, ha, ha, că nu este vorba în nici un caz de gripă porcină...“
Mă simt dintr-o dată destul de singur şi dezorientat. Ce caut eu aici, în definitiv? Ce căutăm noi aici, aproape o mie cinci sute de ziarişti şi corespondenţi speciali? Ca să ascultăm cum cad nişte firimituri de la masa oficială, ca să măsurăm zgomotul pe care îl fac aceste firimituri când ating pământul şi eventual ecoul produs în atmosferă?
În timp ce îmi pun aceste întrebări, observ cum un şobolan traversează cu nonşalanţă cafeneaua şi dispare undeva în zona bucătăriilor.
Mi s-a făcut brusc sete şi mai ales mi-aş dori să stau de vorbă cu George. Închid ochii şi îl simt imediat pe prieteneul meu mai vârstnic cum apare lângă mine, cum îmi umple imediat un pahar de Chianti şi cum începe să-mi şoptească la ureche părerea sa despre ceea ce se întâmplă aici.
„Pentru ei nu este decât un summit gastronomic. Ai să vezi. Un summit nul, la fel ca atâtea altele. Cum sunt obligaţi să se întâlnească foarte des, tipii ăştia nici nu-şi mai spun nimic interesant, dimpotrivă, se detestă unii pe alţii. Tot ce fac ei aici este praf în ochii publicului, o fac pentru statura lor internaţională. Ştii câte summit-uri sunt obligaţi să onoreze anual? Încearcă să le numeri... Summit-uri peste summit-uri, una, două, îi vezi la summit. Summit-uri bilaterale, trilaterale... Consiliul Uniunii Europene este şi el un summit. Şi după aceea, summit-ul grupului G8, summit-ul grupului G20, summit-ul ONU, summit-ul Europa - Africa, summit-ul Europa - Asia, summit-ul Europa - America-Latină, summit-ul francofoniei, summit-ul Alianţei Atlantice, summit-ul OCDE-ului, summit-ul OCSE-ului, summit-ul Uniunii pentru Mediterana, summit-ul climatului, summit-ul apei... Şi tot aşa... Cum vrei tu ca un şef de stat să fie serios când fuge de la un summit la altul? Imaginează-ţi ce figură face un şef de stat în fiecare an pe data de întâi ianuarie, când îşi deschide agenda şi descoperă că este completă până la sfârşitul anului... Trebuie să fie teribil...“
Creierul meu este treptat invadat de sute de voci care vorbesc din ce în ce mai febril, de râsete şi de exclamaţii, de ploaia de degete care se abate pe claviaturile ordinatoarelor, de soneriile telefoanelor mobile şi mai ales de sutele de conversaţii şoptite, dar agresive duse cu telefonul mobil la ureche... O veche senzaţie de angoasă îmi inundă creierul şi sunt aproape tentat să-mi acopăr urechile cu mâinile sau, şi mai bine, să-mi îndes nişte miez de pâine în urechi...
Disting însă, la un moment dat, în această imensă zarvă vocală, o limbă aparte, o limbă care mă face să tresar... Mi s-a înfiorat toată pielea, resimt un fel de emoţie ca şi cum aş da nas în nas cu un prieten vechi... Da, este o limbă străină şi în acelaşi timp este o limbă pe care o înţeleg foarte bine, este limba primei mele copilării. Orice s-ar spune, chiar dacă m-am îndepărtat de ea, această limbă mi-a rămas întipărită în adâncul memoriei, în primele mele amintiri de viaţă, deşi ele s-au mai rarefiat între timp.
Mă apropii de cei doi români, o jurnalistă de vreo 30 de ani şi cameramanul ei. Nici unul nu-mi acordă nici o atenţie, ca şi cum aş fi invizibil, şi îşi continuă conversaţia pe româneşte. Ascult valul de cuvinte pronunţate cu rapiditate, simt cum creierul mi se dilată pentru a capta sensul fiecărui cuvânt, deşi unele îmi scapă, şi exclam în sinea mea: „ce adorabil accent au aceşti doi oameni!“. Apoi râd pentru că nimeni nu are de fapt accent când vorbeşte în mod natural în limba lui.
Mă întorc în sala ordinatoarelor, găsesc un loc liber, mă instalez în faţa unui ecran şi îmi pun căştile pe urechi ca să mă izolez cât de cât de restul lumii. Surfez o vreme pe depeşele Agenţiei France Presse infinit mai bine informată decât noi, ce de aici, de la Centrul de Presă, de ceea ce se întâmplă la acest summit. Zeci şi zeci de detalii cad fără încetare, în flux continuu... Aflu, de exemplu, că avionul preşedintelui norvegian a sosit cu ceva întârziere, din cauza vremii proaste, şi că preşedintele în exerciţiu al Uniunii Europene a primit, cu câteva ore înainte de dineu, o echipă de la Paris Mach.
(Fragment din romanul omonim aflat în curs de apariţie la Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2011.)
