Pe aceeași temă
Intitulându-şi noul jurnal Zen. Jurnal. 2004 – 2010 (Bucureşti, Ed. Humanitas, 2011, 629 p.), Mircea Cărtărescu optează pentru un titlu scurt, aparent sprijinit pe motto-ul care propune în mod explicit această mantră ca substitut pentru expresia „viaţă cotidiană“. Chiar şi aşa însă, titlul se dovedeşte înţesat de orientalism, amintind vremurile când Beatles, Ginsberg şi Andrei Şerban – ca să dau trei referinţe alese aproape la întâmplare – căutau soluţii la probleme şi căi de străbatere a vieţii în preajma unor guru sau frecventând ţări îndepărtate şi exotice, înţesate de spiritualitate. Tot de zen se leagă şi ideea de paradox, pe care notaţia cotidiană, de uz intern, pare să o alimenteze, în cazul de faţă, prin ipostazele diverse ale ego-ului, descris în zbatere şi abulie, în nostalgie şi metamorfoză.
Să fi urmat nota dominantă a multor pagini din carte, titlul putea parafraza faimoasa formulă „Mircea, fă-te că lucrezi!“, căci, într-adevăr, traversând crize existenţiale şi de autopercepere, Mircea se căzneşte să lucreze la Orbitor volumul al treilea, fără a reuşi, mult timp, să o facă. El s-ar mai fi putut numi şi în alte, multe, moduri, dar important este că autorul i-a spus, în cele din urmă Zen, drept care aşa va rămâne.
Dintre tipurile de jurnal literar prezente în literatura română, Zen îmi pare că se apropie cel mai tare de cel al lui Mircea Eliade. Se contabilizează atent – dar mai artistic decât acolo – mareele încrederii de sine, impulsurile creatoare sau absenţa lor, dar mai ales, parcă, numărul traducerilor, locurile apariţiei acestora, deplasările cu familia sau altfel, în ţară şi străinătate. Pentru biograful de mai târziu – care nu va întârzia –, Mircea oferă material din belşug, îngăduindu-i să reconstituie traseele lui (şi ale literaturii lui) pe meridiane româneşti şi din întreaga lume. Cumpărarea şi utilizarea unui automobil – până la accidentul virtualmente letal consemnat într-un loc – nu are legătură cu povestea de dragoste dintre editorul lui, Gabriel Liiceanu, şi autovehiculul Siegfried, de-acum proverbială. Este, de fapt, o temă literară care a făcut, la vremea ei, gloria lui Petru Popescu în romanul Să creşti într-un an cât alţii într-o zi (1973). Paginile de rememorări onirice par aplicarea asupra materialului propriu a reţetei de jurnal încercate, încă din 1999, de Corin Braga în Oniria. Jurnal de vise (1985 - 1995), retipărit de curând cu promisiunea unei continuări. În ce priveşte rezumatele lecturilor cărtăresciene, ele par desprinse din cărţile – şi blogurile – Ruxandrei Cesereanu (mai ales din Biblioteca stranie, 2011). Rezultă de aici un aer de familie, unde în comun sunt puse, pe de o parte, preocupările citadiniste ale autorilor bucureşteni, iar pe de alta, oniricoanele şi stranietăţile sau insolitările de lectură ale optzecismului ce se revendică expres de la oniricii anilor 70 (Dimov & Co.).
Nu decurge de aici, desigur, lipsa de originalitate cărtăresciană. Dimpotrivă, asemenea întâlniri în piaţete frecventate de mai mulţi congeneri – fiind vorba despre autori afirmaţi, suspiciunea de contagiune imitativă nu pare sustenabilă – reliefează mai bine contururile proprii jurnalului cărtărescian. Aici nu încape nici un dubiu: Mircea Cărtărescu îşi anexează prin Zen, în mod convingător, încă un versant care merită luat în seamă. Eu l-aş numi cel al unui anume specific naţional, deşi în frazările măiastre, bine croite artistic, ale autorului Orbitorului, are un aer profund personal. Vorbesc despre ceea ce, cu un condei mai degrabă filosofic, s-ar putea desemna ca fiind traiul oximoronic, profund şi etern contrastant, al românului. De e bine, de e rău, românul exorcizează demonii în flecăreală tragicomică, în văicăreală şi bombăneală.
Nu m-aş fi gândit vreodată că, la apoteoza carierei sale scriitoriceşti şi în piscul unei vârste a zenitului biografic, Mircea Cărtărescu ar putea da relief şi demnitate literară acestei teme exploatate până acum mai cu osebire de autorii de... manele. (Dar să ne înţelegem: nu subiectele trimit înspre minor sau major, ci tratarea lor specifică; iar ceea ce maneaua împinge în derizoriu şi melodramă, Cărtărescu pare să ambiţioneze să expedieze într-un sens ascendent, către portretizarea pe viu, folosind chiar autorul ca subiect al experimentului, a unei abordări şi a unui stil de a pune viaţa în discurs.) Uite însă că aşa ceva e posibil, iar tentativa merită deplin interesul cititorului.
Pe cel ce scrie nu pare să îl deranjeze deloc flagrantul, chiar dacă el transpare în fiecare pagină. Rezultă de aici nu că îl ignoră, comportându-se ridicol, ci că îl cultivă şi îi dă relevanţă stilistică. Omul e pe culmile gloriei literare autohtone, maşina marketingului cultural Humanitas – ICR îl promovează temeinic, are o căsnicie izbutită şi un copilaş minunat, vin mereu veşti despre noi traduceri în limbile mapamondului şi, uite, mai apare şi câte o bursă, revistele glossy îl publică, oferindu-i satisfacţii financiare... Aceste detalii – semnificative, totuşi, într-o lume românească măcinată, în general, de nevoi şi întârzieri la capitolul realizare de sine – nu îl împiedică pe Mircea Cărtărescu să se simtă deprimat, să jeluiască, să stea mohorât şi să ofteze după vremurile de odinioară, să cheme augurii zilei de mâine, să consume o aşteptare, să măsoare beneficiile vieţii trăite în raport cu cele ale vieţii scrise (în beneficiul net al ultimei) etc. Nu trebuie uitat că este vorba, aici, despre autorul în legătură cu care s-a difuzat informaţia că: „Cărţile sale au fost premiate de Academia Română, Uniunea Scriitorilor din România şi din Republica Moldova, Asociaţia Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO), Asociaţia Scriitorilor din Bucureşti, Asociaţia Editorilor din România, precum şi de revistele Cuvântul, Ateneu, Flacăra, Tomis şi Ziarul de Iaşi. Au fost nominalizate în Franţa pentru premiile Médicis - Le meilleur livre étranger, Prix Union Latine. Volumul de proză Nostalgia a primit, în 2005, Premiul «Giuseppe Acerbi», Castel Goffredo, Italia. Cărtărescu a fost invitat la târguri de carte prestigioase precum cele de la Frankfurt, Leipzig, Göteborg şi Torino. Scriitorul a fost decorat ... cu Ordinul Artelor şi Literelor în grad de Cavaler, prestigioasă decoraţie acordată de statul francez în domeniul culturii“. Nu doar această situaţie aparent ciudată, ci şi revenirea, în mai multe pagini din jurnal, la Metamorfoza lui Kafka îngăduie o comparaţie cu funcţionarul de bancă praghez a cărui nefericire era direct proporţională cu ascensiunea lui în carieră, la nivelul ierarhiei de bancheri din care făcea parte. Nu contest aici veridicitatea notaţiilor cărtăresciene de năpăstuit temporar, ci relev numai că, punându-le astfel în pagină, el se înscrie încă într-o serie literară.
Nenorocirea, adevărată sau nu, poate provoca pagini bune de literatură, iată adevărul. Iar fericirea literatului, se observă, nu provine dintr-o căsnicie fericită sau din asumarea cu succes a rolului de tată.
Personajul care se naşte astfel de la o pagină la alta e român get-beget, gata să se bosumfle, preocupat, şi la prilej de bine, şi la prilej de rău. Ceva din încruntăturile cronicarilor munteni – cauzate politic –, din sictireala lui Gorică Pirgu (motivată de depravare), dar poate şi din veninul arghezian se strecoară în jurnalul lui Cărtărescu, ici mai palid, dincolo mai violent, însă mereu în expresia ştiută, care îmbină referinţa fiziologică şi scientistă cu sublimarea în spiritual, nu fără a parcurge în fel şi chip banalul cotidian şi zdrenţele unui oniric avariat şi recuperat numai parţial. E, în fundal, parcă, şi o tragere cu ochiul către marea văicăreală a literaturii universale (Céline, ah!), dar acolo nu e ca la noi, întrucât nimeni nu a îndrăznit încă să privească binecuvântările (înlesnirea materială, naşterea dorită a unui copil, iubirea maritală şi viaţa fără teroarea foametei ori a războiului) ca pe nişte... impozite, frustrări, incalificabile oprelişti.
Şi fiindcă toate acestea se leagă de aşteptarea stării de graţie care să facă posibilă încheierea ciclului Orbitor prin scrierea volumului terţ, se poate spune că, de fapt, Zen este şi jurnalul aşteptării şi scrierii unui roman, precum cel scris de Thomas Mann în legătură cu facerea lui Doctor Faustus sau, la noi, cu Pupa Russa a lui Gh. Crăciun (cu ultimul având în comun Mircea Cărtărescu şi obsesia propriei corporalităţi, de altfel, în virtutea aceluiaşi generaţionism literar sau a unor afinităţi care îi pot apropia pe cei doi).
Ce să facă scriitorul când „nu îi vine“? O poate da pe beţie şi droguri, pe sex şi contemplaţie a celor patru pereţi, pe mers cu bicicleta ori încălecare a scuterului, pe colecţionat timbre etc. Sau... se poate apuca de scris despre cum nu poate scrie. Cărtărescu e productiv şi în improductivitate. Încropeala pe care socoteşte că a azvârlit-o pe piaţă sub titlul De ce iubim femeile e tocmai o asemenea producţie, cică, un „secănen“ (a se citi: second hand) născut în abulia dintre volumul doi şi trei al romanului în trei reprize.
Din Zen se mai reţine că Mircea Cărtărescu e scârbit de România, că ar fi persecutat de critici, că are cititori idioţi, care aplaudă ceea ce el detestă etc. Toate astea însă vin destul de târziu şi pălesc în faţa înjurăturilor lui Cioran şi a celor din Politicele lui Patapievici, ba chiar şi în raport cu scurtissimele pilule ale lui Dan Perjovschi din revista 22, publicate săptămână de săptămână. Adunând una peste alta, una lângă alta, mai multe teme – dintre care am spicuit numai câteva –, Cărtărescu face din jurnalul lui pentru anii 2004 – 2010 un „călindar“ sau un breviar care îl situează într-o constelaţie tematică şi de nume literare, plasându-l mai bine în raport cu alţii şi cu sine, ridicând întrebări şi dând răspunsuri cu privire la locul şi statutul lui în literele noastre actuale, marcând încercarea de ieşire din previzibilul caracterologic şi înregistrând criza trăită sau jucată; pe scurt, oferind un text lung, cu multe lucruri interesante, tocmai bun pentru măsurarea distanţei dintre notorietatea literară şi sol.
Mircea Cărtărescu, Zen. Jurnal 2004-2010, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011
