Bucurestiul Cultural, nr. 110 - Pierdere şi supravieţuire

Smaranda Vultur | 08.11.2011

Pe aceeași temă

Cifra germanilor saşi şi şvabi care la sfârşitul celui de al doilea război mondial, în 1944, au părăsit România împreună cu sau urmând armatele germane ce se retrăgeau în faţa celor sovietice, refugiindu-se spre Vest, prin Austria – ne spun istoricii –, se apropia de 50.000 de persoane. Personajul central şi naratorul istoriei povestite în cartea lui Jean Mattern, Lapte şi miere (tradusă de curând la Editura Polirom), împărtăşeşte un destin similar cu aceştia. Pleacă din Ciacova natală, un orăşel din câmpia Banatului, împreună cu vărul lui, Ştefan (ambii sunt adolescenţi), însoţind convoaiele de civili care înaintează, nesigure de soarta lor, spre frontiera Serbiei. Cuibăriţi pe fundul unei căruţe, cei doi petrecuseră acolo, în ciuda cumplitelor întâmplări ale războiului, care le duseseră părinţii departe, pe front, cea mai frumoasă vară din viaţa lor.

Cei care au luat acest drum al exodului forţat spre o ţintă încă vag definită, neştiind dacă pot scăpa de ce e mai rău, apar înregistraţi în documentele de la primăriile localităţilor de origine sub numele de „absenteişti“ şi fac parte dintre cei aproape 200.000 de germani care, în urma deportărilor în URSS şi a mişcărilor de populaţii generate de acestea şi de război, au părăsit, conform surselor istorice, teritoriul României până în anii ‘50.

Tot la „numai“ 200.000, cum precizează naratorul în roman, se ridică numărul celor care fug de pe teritoriul Ungariei, prin punctele de frontieră încă neînchise, în urma zdrobirii „revoluţiei maghiare“ de către tancurile sovietice, la sfârşit de octombrie 1956.

Zsuszana/Suzanne, cea de care bănăţeanul ajuns în Champagne se va îndrăgosti şi alături de care va decide să-şi trăiască viaţa, face parte dintre aceştia. Doisprezece ani despart între ele cele două plecări forţate de acasă. Povestea de iubire dintre ei e pentru ambii un mod de a supravieţui acestor pierderi iniţiale, e legământul eroului principal de a dărui soţiei sale „o viaţă de lapte şi de miere“1, de a reconstitui, în noua patrie, paradisul. Nu unul asemenea locului de acasă, nici unul al visurilor utopice, ci acea fericire măruntă a iubirii împărtăşite, a armoniei familiale, în care soţul îşi asumă rolul de erou salvator, iar soţia pe cel de mamă devotată, de iubită îndatoritoare.
O fericire trăită ca prezent, ca posibilitate de compensare a traumelor, ca regăsire a firescului şi a normalităţii, după ce istoria îi azvârlise brutal pe cei doi eroi în necunoscut, îi târâse prin zgâlţâirile ei aprige şi iraţionale.

Moartea accidentală, la vârsta de 18 ani, a Marianei – fiica cea mare a cuplului – avea să schimbe, însă, radical şi definitiv, raporturile dintre soţi, legătura lor cu ceilalţi doi copii şi să prăbuşească în neant formula lor de apărare, aceea de a transforma tragedia provocată de destin şi istorie în compensaţie reparatorie şi vindecare.

Rana nu se va mai închide niciodată, cum niciodată nu va fi deplin uitată despărţirea naratorului, în gara din Budapesta, de vărul său mai mare, Ştefan Drăgan, de care îl lega o afecţiune frăţească şi sub aripa căruia începuse drumul pribegiei. Model, în acelaşi timp iubit şi respins, Ştefan, prieten de copilărie şi adolescenţă, e un tânăr muzician talentat, căruia i se prevedea un viitor strălucit în patria natală.
Ruptura dintre ei este mai întâi una ideologică, legată de îndoctrinarea nazistă, iar despărţirea – deşi pripită şi rod aparent al unei inspiraţii de moment, venite în vălmăşagul gării budapestane, în haosul creat acolo deopotrivă de civilii şi soldaţii ce iau cu asalt trenurile spre Vest – e trăită, iniţial, de eroul principal, ca o mare eliberare. E pentru el începutul vieţii pe cont propriu, al ieşirii din nesiguranţă prin plonjarea deplină în ea şi asumarea înfruntării cu necunoscutul. Treptat, însă, sentimentul culpei, ideea că şi-a trădat prietenul – iniţiativa de a-l părăsi îi aparţinuse – devin dominante. Amintirile aduc cu ele atâtea motive pentru a vedea în vărul său fiinţa cea mai apropiată, un substitut poate al tatălui absent.

Nu va şti atâta vreme dacă talentatul său văr şi prieten a ajuns vreodată la destinaţie şi la ce destinaţie. Nu va şti ce a gândit despre fuga lui, despre el, în cele din urmă. Romanul se încheie cu speranţa unei târzii regăsiri, care nu se va împlini însă niciodată, în ciuda eforturilor lui Gabriel, fiul naratorului, de a-i repune în legătură. Paginile care descriu prietenia dintre cei doi veri, cei doi băieţi – cu incursiuni inevitabile şi foarte sugestive în viaţa Banatului şi a unei Timişoare interbelice – sunt unele dintre cele mai frumoase din roman.

Imponderabilele sufleteşti şi uneori trupeşti, cu infinitele lor nuanţe şi proiecţii, profilează tema iubirii frăţeşti pe fundalul unor complicate relaţii cu mamele, pe cvasiabsenţa altor repere masculine.

Plecarea de acasă nu avea decât să developeze – ni se sugerează – vulnerabilităţi preexistente, iar reparaţiile şi soluţiile de supravieţuire sunt un răspuns nu doar la traumele războiului. Istoria cea mare precipită şi coagulează sensuri ale istoriei personale, secrete, tăcute sau uitate o vreme – tăcerea e una dintre marile teme ale romanului. Faptele exterioare, cele mai banale întâmplări rezonează amplificat în interior, configurând o arhitectură secundă, ce le însoţeşte ca o oglindă. Prin această proiecţie, prin reculul afectiv şi reflexiv, povestea aparent simplă iese din cadrele ei convenţionale şi ocoleşte toate stereotipurile care o pândesc.

Deşi este un roman al exilului – nu doar unul personal, ci al exilatului din totdeauna, care îşi caută sau reinventează o patrie –, al pierderilor de tot felul, nu dintre cele neînsemnate (a mamei, a casei în care s-a născut, a locului în care a privit prima oară cerul, a celui mai bun prieten, a fiicei şi indirect a soţiei şi iubitei), nu găsim în el nimic din retorica victimizării şi nici din cea a tragicului emfatic. Discreţia şi detaliul sugestiv, notarea gesturilor şi privirilor, distanţa reflexivă, o nostalgie bine temperată, păstrată mereu în fundal, o glisare a planurilor narative ca nişte perdele ce se ridică sau coboară după o regie nesofisticată vorbesc despre o manieră narativă în răspăr cu cea postmodernă. Ca şi în primul său roman, Băile Király, tradus în română tot la Editura Polirom (2009), avem de a face cu o reabilitare a povestirii, a naraţiunii interesante prin ea însăşi, făcând, din absenţa trucului şi artificiului, din recuperarea firescului, poetica sa.

Cum Jean Mattern şi-a descoperit vocaţia de scriitor din poziţia şi în urma unei cariere de editor şi coordonator al colecţiilor de carte străină de la Gallimard, ştim sigur că e vorba de un scriitor conştient de opţiunea sa, de un bun şi avizat cititor de literatură în acelaşi timp, care deţine toate secretele prin care adevărul vieţii se impregnează în ficţiune, ale modului în care ficţiunea remodelează biograficul şi autobiograficul. Într-un interviu pe care i l-am luat pentru revista Orizont în iulie 2010, se referă pe larg la legăturile dintre acestea şi la semnificaţiile personale ale literaturii pe care o scrie.

Romanele sale, care s-au bucurat de mult succes în Franţa, fiind publicate la selecta editură Sabine Wespieser, aparţin fără îndoială, prin tematică şi problematizările ei, spaţiului central-european, de care îl leagă şi descendenţa familiei sale pe linie paternă. Ea trimite la coloniştii de origine franceză – alsaciană şi lorenă – instalaţi în Banatul secolului al XVIII-lea de Imperiul Habsburgic şi germanizaţi în scurt timp (de unde şi porecla de „Alsacianul“ pe care o primeşte personajul narator din Lapte şi miere ajuns la Reims). Ingredientul maghiar puternic sau cel evreiesc subsidiar, vecinătăţile sau înrudirile sârbeşti şi româneşti se adaugă adeseori acestei palete identitare iniţiale, făcând din coexistenţa lor un lucru la îndemâna oricui şi valorizat pozitiv la frontiera bănăţeană a Imperiului şi apoi a statului român.

Această istorie generaţională ar fi putut fi prin ea însăşi o sursă de pitoresc, motivaţia unei exotizări a Banatului în roman. Nu se întâmplă însă nimic din toate acestea, autorul nu cade nici măcar în capcana stereotipurilor pozitive. Echilibrul e perfect între amănuntul istoric ce creează „iluzia referenţială“ şi interpretarea lui în perspectiva unei experienţe pe care protagonistul romanului o interiorizează şi descrie fără nici un fel de stridenţe. Sfâşierile lăuntrice ale acestuia, în momentele în care înţelege că despărţirea de Ciacova, de Timişoara, de Banat e definitivă şi când presimte poate că ea e doar un început al altor succesive despărţiri, sunt notate sobru şi oarecum indirect, prin descrierea peisajului câmpiei, a cărei imagine rămâne marcă perceptivă a identităţii. Câmpia în care se absoarbe căruţa ce îl duce departe de orăşelul natal, cu arhitectura lui vieneză de secol al XVIII-lea, cu străzile aliniate simetric la distanţă de şosea, cu duzii enormi de pe marginea caldarâmului, cu bunica rămasă stingheră în poartă, sub lumina unei veri de neuitat, e imaginea care desparte prezentul de trecut. Dincolo de colinele din Champagne, naratorul, adolescentul de altădată, va încerca să regăseacă zadarnic întinderea fără sfârşit a unui orizont al câmpiei bănăţene, ce se refuză mereu apropierii şi atingerii, tipar interior al spaţiului pierdut, cel al naşterii şi al amintirii.

M-am întrebat, citind, dacă romanul lui Jean Mattern nu e în acest sens un act de recuperare, pe calea ficţiunii şi a imaginaţiei literare, a acestui spaţiu şi a acestui orizont ce i-a fost refuzat, altfel decât pe calea poveştilor şi a unei tardive şi fugitive „recunoaşteri“ la faţa locului. O întoarcere şi o mărturisire prin delegare, în locul şi pentru cel care nu a mai putut să o facă, tatăl lui (memoriei acestuia îi e dedicată cartea). Scriitorul a profitat de şansa pe care ficţiunea şi literatura o oferă: aceea de a inventa posibilităţi, de a transforma imposibilul în posibilitate. Şi i-a reuşit perfect.

Se cuvine să spun câteva lucruri despre traducerea Ancăi Băicoianu. Frazarea extrem de muzicală a textului e mai pregnantă, poate, în franceză, dar tonul a fost bine găsit – era important, pentru că timbrul vocii narative e esenţial, fiind principalul factor de expresivitate. Nu am sesizat disonanţe frapante, chiar dacă, rar, foarte rar, ar mai fi câte o opţiune de lămurit (de pildă, folosirea cuvântului hungarist care merita o notă explicativă, chiar dacă e preluat ca atare din franceză). Putem vorbi de o traducere reuşită, ceea ce e esenţial pentru receptarea romanului într-un loc în care sunt multiple motive ca publicul să îl resimtă ca o poveste familiară, cunoscută. Spusă, în plus, cu un farmec infinit şi într-un fel unic.

Jean Mattern, Lapte şi miere, Editura Polirom, Iaşi, 2010.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22