Pe aceeași temă
Uitându-mă la lista celor nouă pelicule care s-au luptat duminică noaptea pentru Oscarul care răsplăteşte cel mai bun film, îmi dau seama că 2011 a fost un an slăbuţ pentru cinematografia de calitate. Iar lucrul care mă face şi mai tare să cred că am dreptate e o evidentă evadare din prezent a câtorva dintre filmele nominalizate la cea mai importantă categorie.
Începem cu The Artist /Artistul, marele câştigător al cinci Oscaruri, dintre care trei foarte importante (cel mai bun film, cel mai bun regizor – Michel Hazanavicius, cel mai bun actor – Jean Dujardin) şi două mai mici (muzică şi costume). Întoarcerea în trecut despre care vorbeam mai devreme este cea mai evidentă în cazul acestui film, care dă ceasul înapoi cu aproape un secol: este mut şi alb-negru, pe scurt, arată fix ca un film din anii 1920. The Artist surprinde momentul în care Hollywoodul a trecut de la filmul mut la cel cu sonor şi spune povestea unui actor faimos care refuză să ţină pasul cu tehnologia. „Oamenii vor să mă vadă, nu trebuie să-mi audă şi vocea“, declamă el, în timp ce se îndreaptă spre faliment şi uitare. Să faci în 2011 un lungmetraj alb-negru şi mut mi se pare un gest escapist. The Artist ar fi funcţionat mult mai bine ca scurtmetraj, pentru că povestea şi cele câteva găselniţe inteligente de folosire a sunetului nu justifică ora şi jumătate de întoarcere totală în anii 1920.
Tot o întoarcere la începuturile cinematografiei este şi Hugo, primul film 3D al lui Martin Scorsese. Abil disimulat în povestea unui orfan parizian, Hugo este un omagiu adus lui George Méliès, cel care, la începutul secolului XX, a inventat practic efectele speciale în film – sunt sigur că vă sună cunoscută scena lui în care un obuz tras de pe Pământ loveşte o Lună cu faţă umană. Scorsese îl suprinde pe Méliès la bătrâneţe, când nu mai vrea să audă de filme, şi este sarcina puştanului Hugo să-l readucă în atenţia publicului. Regizorul se joacă foarte frumos cu imaginea tridimensională a Parisului interbelic, dar pe tot parcursul filmului nu m-am putut opri să o compar cu cea din Amélie. După părerea mea, ce făcea Jean-Pierre Jeunet acum zece ani cu mijloace tehnice mult mai sărace e net superior realizării ultratehnologizate a lui Scorsese. În plus, Hugo curge prea lent, iar o întreagă galerie de personaje pitoreşti (printre care poliţistul interpretat de Sacha Baron Cohen şi bibliotecarul întruchipat de Christopher Lee) sunt folosite sub potenţial. Cu toate acestea, filmul a luat şi el cinci Oscaruri, toate tehnice, pentru imagine, mixaj şi editare de sunet, scenografie şi efecte speciale.
Rămânem în capitala Franţei şi în ideea nostalgiei după trecut, dar schimbăm registrul, din şantaj emoţional în sarcasm. Nu în cantităţile cu care ne-a obişnuit Woody Allen, căci Midnight in Paris / Miezul nopţii în Paris, filmul cu care a intrat anul acesta în competiţia pentru Oscar, e destul de cuminte faţă de, să zicem, precedentul Whatever Works. Un alter ego al regizorului (de data asta interpretat de Owen Wilson) este în vacanţă în Parisul contemporan, unde noaptea evadează în trecut şi se întâlneşte cu Dali, Picasso, Scott Fitzgerald, Hemingway şi alte figuri ale vieţii artistice din ceea ce protagonistul nostru crede a fi epoca de maximă înflorire a Oraşului Luminilor. Filmul e plăcut, scenariul funcţionează impecabil (a şi luat Oscarul), iar actorii sunt distribuiţi inteligent (cum e, de pildă, Adrien Brody în rolul lui Dali). Oricum, locul lui Midnight in Paris printre nominalizaţii la Oscarul pentru cel mai bun film e mult mai onorabil şi firesc decât în cazul a mai bine de jumătate dintre contracandidaţii săi.
În fine, ca să terminăm cu idilizarea trecutului, trecem în revistă şi War Horse / Calul de luptă, de departe cel mai păşunist film al lui Steven Spielberg. Istoria fantastică a unui cal din primul război mondial ne e înfăţişată în stilul epopeilor hollywoodiene din prima jumătate a secolului trecut, în care binele (personificat aici de un superb armăsar) trece prin ploi de gloanţe, prin noroi, prin tranşee cu sârmă ghimpată ca să ajungă în final înapoi acasă, fix sub un apus greţos de poetic. Nimic din carnea vie cu care Spielberg dădea fiori publicului în Schindler’s List sau în Saving Private Ryan nu răzbate din acest film. Poate şi din cauză că e făcut după o carte pentru copii. War Horse e mare dezamăgire. La care se adaugă faptul că celălalt film de anul trecut al lui Spielberg, The Adventures of Tintin, o animaţie impecabilă atât din punct de vedere tehnic, cât şi artistic, n-a primit decât o nominalizare pentru… muzică!
Următoarele două nominalizate sunt aproape diametral opuse ca abordare. Pe de o parte, avem The Tree of Life / Pomul vieţii, al lui Terrence Malick, care a câştigat Palme d’Or la Cannes anul trecut, un film parţial experimental, despre subiectul căruia nu pot să vă zic decât că implică o familie tradiţională americană de după război, facerea lumii (dinozaurii sunt incluşi!), monoloage în faţa unui Dumnezeu aparent nedrept şi pe Sean Penn rătăcind când printre zgârie nori, când prin deşert. N-aţi înţeles nimic? Nici eu, care am văzut filmul! Cu cele peste două ore de eseu vizual, parte poetic, parte gen Discovery, parte cosmogonie făcută pe calculator, The Tree of Life se pare că e numai pentru iniţiaţi. De cealaltă parte, The Descedants / Descendenţii, al lui Alexander Payne, e pentru toată lumea. Se petrece în Hawaii, unde locuitorii sunt în bermude şi sandale cât e ziua de lungă. George Clooney joacă rolul unui avocat a cărui soţie e în comă când el află că îl înşela. În afară de intriga matrimonială, mai apar şi greutăţile legate de creşterea a două fete la vârsta adolescenţei, plus administrarea unei moşteniri cu cântec. Oscarul pe care l-a obţinut pentru cel mai bun scenariu adaptat nu face din The Descendants mai mult decât este: un film curat, în care principala atracţie e locul în care se desfăşoară.
Dacă în cazul celor şase pelicule despre care am vorbit până acum pot găsi uşor explicaţii pentru nominalizările la cel mai bun film, următoarele două nu au nicio „scuză“. Nu că ar fi filme proaste – din contră, se situează mult peste medie –, dar nu au „stofă de Oscar“. Este vorba despre Moneyball / Arta de a învinge (regia Bennett Miller), care tratează un subiect cu potenţial limitat în afara SUA – basseballul –, şi despre The Help / Culoarea sentimentelor (regia Tate Taylor), povestea unor menajere de culoare în Mississippiul încă rasist al anilor ’60. Ambele sunt destul de subţiri la capitolul realizare şi cam prea aspiraţionale, dar stau în picioare mai ales datorită actorilor – Brad Pitt în Moneyball şi Viola Davis în The Help.
Am lăsat intenţionat la finalul prezentării Extremely Loud & Incredibly Close / Extrem de tare şi incredibil de aproape, al nouălea nominalizat pentru cel mai bun film, deoarece mi-a plăcut cel mai mult dintre candidatele la Oscar. Ecranizare după un roman de succes al lui Jonathan Safran Foer, Extremely Loud & Incredibly Close este centrat pe un băiat de nouă ani, care şi-a pierdut tatăl în atentatele de la 11 septembrie 2001 şi care, la un an şi ceva de la tragedie, străbate New Yorkul pentru a dezlega misterul unei chei pe care părintele dispărut în ruinele de la World Trade Center o lăsase într-o vază albastră. În regia lui Stephen Daldry, filmul e meticulous realizat şi pune oarecare ordine în planurile intersectate ale romanului lui Foer. Thomas Horn e excelent în rolul copilului foarte inteligent şi plin de fobii, iar seniorul Max von Sydow e magistral, fără a scoate un cuvânt în tot filmul (ironic, nu?, ne întoarcem la The Artist…). Extremely Loud & Incredibly Close n-a luat niciun Oscar, ba chiar nominalizarea sa a fost o surpriză. Pentru mine însă, e unul dintre cele mai bune filme ale lui 2011.
