Bucurestiul Cultural, nr. 113 - Cum începe o poveste

Stelian Tanase | 24.04.2012

Pe aceeași temă

O poveste – mai ales dacă protagonistul este poliţist – începe totdeauna cu un cadavru. Asta pe care tocmai aţi început s-o citiţi se termină cu unul. Nimeni nu a aflat din vreme despre întâmplare, deşi pe Nevski Prospekt au fost văzuţi în toiul zilei trei sori ca nişte cărbuni încinşi. Fenomenul a fost înţeles de intelighenţie ca un miracol. Prostimea, cum îţi imaginezi, de când cu vedenia aştepta Apocalipsa. Pe cer treceau cerbi, zburau case de lemn cu acoperişurile smulse, se rostogoleau cupole de biserici. Dacă foloseai o lunetă astronomică vedeai uniforme străine şi baterii de tunuri ascunse într-un nor de praf trăgând salve în onoarea Majestăţii sale imperiale ţarul. Înţelesul acestui vis colectiv era că Rusia nu mai are multe zile până când va fi scăldată de sânge. Se vedeau deja cadavre levitând aşa cum le va prinde sfârşitul. Un vizitiu mustăcios pe capră, şfichiuind din bici, o domnişoară valsând în rochia de mireasă, un funcţionar suflând în tubă într-un parc, madame Feodosia făcându-şi toaleta în faţa oglinzii, un general muştruluind trupa. Eh, şi toţi morţi, trecuţi dincolo de mult timp. Nu e de mirare că apariţia Maicii Domnului – învelită într-o lumină de miere – a fost extrem de populară chiar dacă a rămas în oraş doar cât să vorbească câtorva copii într-o curte din spatelele Arsenalului. Bisericile din Sankt Petersburg erau din nou pline...

Dacă povestea totuşi nu începe în nord, sub aurora boreală, zic să încercăm la Viena prin 1901, când data la care fusese anunţat oficial sfârşitul lumii trecuse şi în berăriile înşirate în Ringstrasse s-a auzit de la StaatOpera o voce de nicăieri – scena şi sălile de repetiţie fiind goale. Ce drăcovenie mai era şi asta !? În timpul sărbătorilor de iarnă nu se programau spectacole. Ce se auzea pe străzi era doar sunetul iernii, un mixt cu frecuşul săniilor pe zăpada îngheţată, clopoţeii la gâtul cailor, gunguritul porumbeilor la Palatul Belvedere. La StaatOpera se găsea doar un portar, în ghereta lui, strâns în fireturi, cu chipiul pe frunte. Pocnea călcâiele când îl lua frigul. În rest, bea ceai aşteptând răbdător Marele Bal. De unde venea vocea sfâşietoare şi a cui era, dragii mei!? Nimeni nu a reuşit să afle, în ciuda bârfelor, şi nu cunosc oraş mai bârfitor ca Viena, a tuturor speculaţiilor şi ipotezelor din redacţii şi cafenele, sau de la Hoffburg, unde bătrânul împărat Franz Josef se plictisea. Enigma vocii soprano venind de nicăieri a rămas nedezlegată. De mirare, minţile cele mai luminate din Europa au încercat.

La Veneţia capul de afiş îl ţinea un vindecător. Norocoşii l-au văzut din apropiere, l-au putut atinge şi schimba cu el măcar o vorbă. Fapta lui apărut un miracol unor naivi la acel început de secol – a întors înapoi un copil de 4 ani considerat mort de medici după ce se înecase într-o groapă de var. Vindecătorul umbla prin birturi, pieţe, pe maidane, unde şi dormea. Un personaj neidentificat, amestec de vagabond bătrân şi veteran de război, zis Zechini. Îşi trăgea piciorul după ultima campanie militară la Tripoli, ordonată de Quirinale. În deşert se acoperise de glorie. Unde e copilul? a întrebat. I-a fost adus, l-a privit lung, cum era întins pe masa de tâmplărie din şopron. A spus să se stingă becurile, să rămână numai lumina naturală. A cerut să plece toată lumea în afara de mama copilului. Ei i-a cerut să îl îmbăieze, să cureţe bine varul de pe trup. Îţi spun, după ce l-a şters cu trei prosoape, părea un înger. Vindecătorul i-a plimbat oglinda pe buze să vadă dacă respiră. Nu respira, de vreme ce a a rămas curată. După o vreme a lăsat cârja pe podea. I-a trecut uşor palmele peste fruntea rece. Înceeet le-a plimbat peste trup până i-a atins tălpile şi vârful degetelor. Apoi înapoi pe creştet – de mai multe ori – bolborosind vorbe neştiute de nimeni. Degeaba se holbau pe fereastră. Iar maică-sa, cu colţul basmalei la gură, se uita aiurită la ce se petrece. Bătrânul – îmi amintesc mantaua lui militară ponosită şi decolorată – a făcut pasele cu un surâs amar, îngânând un cântec. L-a căinat, i-a spus poveşti. Brusc i-a poruncit – Trezeşte-te! Al meu eşti! Copilul şi-a schimbat culoarea obrajilor, a deschis ochii, s-a întins ca sculat din somn. A râs încet, apoi tare, s-a înecat şi a tuşit. A cerut să-i fie adus iepuraşul Koko. Căzuse în groapa cu var urmărindu-l. Era ultima lui amintire. A luat viaţa înapoi de unde a lăsat-o. Iepuraşul Koko rodea foi de varză într-un colţ. În hărmalaia, plânsetele, bucuria acelor clipe, vindecătorul a dispărut. Nu-mi amintesc să îl mai fi întâlnit cineva. Întâmplarea a fost comentată în Piaţa San Marco fără să-şi fi găsit o explicaţie mulţumitoare.

Povestirea noastră nu începe nici măcar la Ierusalim în nepieritorul an 14, după Hristos, aşa cum a afirmat radio Viva la revolución. Suntem în Grădina Ghetsimani, la marginea oraşului. Iuda dispăruse îndată ce Isus l-a demascat pe când luau ultima cină împreună, dându-i dumicatul pe care El însuşi îl întinsese în strachină. Nu a negat trădarea, a fugit în grabă dintre apostoli. S-a întors puţin după miezul nopţii cu o ceată furioasă, înarmată cu felinare, ciomege, arme. El e! a strigat, arătând spre Isus trezit de zgomot. L-a cuprins în braţe, l-a îmbrăţişat şi l-a sărutat... „Urmarea în episodul următor, episodul 9, mâine vineri, la aceeaşi oră.“ Crainicul a lăsat banda să se deruleze până la capăt, când a auzit foşnetul a gol, click, a oprit magnetofonul. Generic, cortină muzicală. „Aţi urmărit serialul nostru radiofonic «Isus în Săptămâna luminată». La microfon Ivo Scarlat pentru Radio Alfa Salonik. După câteva minute de publicitate, urmează un buletin de ştiri.“

A venit timpul să precizez când a apărut cel dintâi semn rău prevestitor, după care nu doar Viena şi Sankt Petersburgul, dar şi Imperiul ridicat pe ruinele Bizanţului urmau să se prăbuşească în curând. O vorbă spunea că sultanii otomani nu vor dura nici 500 de ani până când vor cădea în ruină. Dacă măsurăm din 1453, aproape că trecuseră anii. Termenul de expirare se apropia, nu conta că vorba fusese uitată. O sală de cinematograf în întuneric. Deasupra unei uşi o lumină roşie, EXIT. Pe acolo, la final, vom ieşi toţi din această poveste urmărită cu sufletul la gură. Asta e tot. Istorisirea noastră începe la Istanbul în 1910, când au fost prinşi toţi câinii din mahalale – conform jurnalului de seară Aurora Bosforului – şi duşi într-o insulă pustie din apropiere , unde au fost lăsaţi fără apă şi fără hrană. S-au sfişiat, înnebuniţi de sete şi foame. Multe zeci de mii de câini au umplut, mai ales noaptea, oraşul de urlete sălbatice. Nimeni nu a mai dormit. Paşnicii locuitori ai marelui oraş umblau cu ochii umflaţi de cearcăne ca nişte fantome, aşteptând înfriguraţi să nu mai audă sunetele îngrozitoare. Unii au zis că au zărit câteva schelete umblând prin insulă, asta când au venit hingerii să verifice ce s-a întâmplat. Nimeni n-a îndrăznit să spună că acele arătări sunt nişte câini vii. Erau fiinţe ale Apocalipsului, spectre, anunţuri al morţii, coşmare. Aveai nevoie de imaginaţie să înţelegi ce vezi. Ultimii supravieţuitori, le auzeai încă lătratul, au fost capturaţi cu şbilţul şi înecaţi în Bosfor. Episod prevestitor de rele, cum am zis. Sub semnătura incisivă a editorialistului Take Vafiades, în jurnalul de care am pomenit, a apărut un articol în care se făcea o comparaţie nepotrivită între căderea Bizanţului, soarta omului ca speciae universalis şi cu stârpirea de către autorităţi a nefericitelor animale.

Fireşte – dragi cititori ai acestei mărunte cronici despre gloria şi decăderea Europei –, a izbucnit scandalul. Pamfletele pe petice de hârtie şi inscripţiile mâzgălite pe ziduri s-au înmulţit. Poliţia şi-a trimis spionii pe străzi. Controversele, disperarea, presimţirile negre, scârba, frica, melancolia şi un sentiment greu – de sfârşit al lumii – şi-au făcut loc ca niciodată. Această întâmplare a ascuns faptul, să-i zicem banal, că în noaptea de 18-19 mai a fost devalizat un sit arheologic undeva la graniţa de vest a Imperiului, prin Balcani, la Poiana Ciorii. Aici se descoperise de puţină vreme un cadavru descărnat învelit în purpură. După unii, aparţinea ultimului basileus de la Constantinopol. Era al doilea semn rău prevestitor. Anunţa, de asemenea, că Imperiul se va prăbuşi. Puţini au înţeles că avem două evenimentele strâns legate într-o ordine cosmică, dar ştirea a făcut vânzare ziarelor în acel sezon deşucheat.

Comisarul Ephraim Mârza, citind raportul, s-a mirat. Ordinele erau extrem de severe în ce priveşte situl de la poalele dealului Kaisar – loc de observaţie al armatei a III-a campată în Macedonia. De acolo se putea privi cu folos spre habsburgi, aveai Ragusa şi insulele Adriaticii în lentilele binoclului, şi era perfect păzit de militari. Unii pretindeau că în zile senine apărea prin sclipirile soarelui chiar falnica Veneţie, aurie pe nişte ape mov-cenuşii. Înţeleg de ce era interzis să te apropii la mai puţin de 100 de paşi. Erai somat şi – dacă nu te supuneai soldatului – te împuşca în genunchi. La a doua somaţie, conform ordin 433/1908, îţi găurea căpăţâna. În plus, în târg exista şi un blestem care te paraliza: să îţi arză ochii, să fii închis într-o leprozerie, să te mănânce şobolanii de viu. Fireşte, ţi se întâmplau toate astea dacă scotoceai muntele după aur, monede vechi, armuri, săbii. Aici fusese locul unei mari bătălii şi mulţi cavaleri fuseseră îngropaţi aşa cum îi găsise moartea, cu tot avutul alături. Dacă te apropiai totuşi şi scăpai viu, te înşfăcau gărzile, te târau în arest şi te băteau cu vergile la tălpi. Rămânea a ta doar răsuflarea, cât să împrăştii păpădiile peste câmp dacă îţi reveneai în simţiri. Ei bine, bunii mei cititori, sfidând aceste grozave ameninţări, făptaşii au pătruns noaptea în zona interzisă. Au înlăturat paznicul – un ţăran bătrân cu o puşcă ruginită, Ali Chioru. L-au dezarmat, i-au îndesat în gură un căluş imbibat în rachiu. Apoi, la lumina unui felinar, au furat nestigheriţi scheletul despre care se tot vorbea prin cancelarii, redacţii şi ambasade. Comisarul a aflat că făptaşii au dispărut cu prada pe vechiul drumul al Belgradului, într-o căruţă cu coviltir roşu.

Jaful s-a produs exact când - conform unui anunţ oficial – cometa Halley urma să lovească planeta. Să ne aşteptăm la un cataclism de proporţii cosmice. A fost al treilea semn după uciderea câinilor şi jaful sitului arheologic că Imperiul Otoman îşi trăia ultimele ceasuri. Istoria i se va împotrivi în scurt timp şi-l va distruge. Lumea, cu ochii pe cer, cu obişnuita ei inocenţă din fiecare dimineaţă, nu a făcut legătura cu celelalte semne. Mai ales după ce a aflat că nu scapă nimeni din acest şoc nemaivăzut. Se adeverea că Armaghedonul e aproape cum a fost proorocit. Ce vrei să ştii mai mult! Mai rău ca dizenteria, ciuma, lepra şi holera la un loc. Va fi mai rău decât potopul, războiul lumilor, decât o secetă ucigaşă a tuturor lighioanelor, decât o ploaie cu urină, decât viscolul Siberiei laolaltă. Poliţia a anunţat să nu stea nimeni pe străzi, să nu bea alcool, lumea să nu se încaiere. Să rămână acasă, întinşi sub pătură, cu provizii la îndemână, carte de rugăciuni, sticle cu apă, hrană pentru trei zile. Cerul va fi o vâlvătaie şi nu trebuia privit cu nici un preţ. Ochii tuturor se vor topi instantaneu, coada cometei fiind formată din trei miliarde de stele. Totul va fi o lumină imensă şi vom arde de vii în preţul unei secunde. Cum soarele în ziua precedentă căzuse într-o dungă, luna nu s-a mai arătat. Făptaşii au acţionat protejaţi de întuneric. Înfrigurată, lumea făcea pregătiri pentru noaptea fără sfârşit. Cum trecuse puţină vreme de la debutul ruşinat al acelui secol, al XX-lea, au apărut mulţimi de prezicători, profeţi şi blasfemiatori. Au strigat în pieţe, pe maidane, în docuri: Vine Apocalipsa! Purificaţi-vă, nefericiţilor! Îngenunchiaţi în faţa greşiţilor voştri! Cereţi-vă iertare, ne înghite focul Gheenei! Copii ai lui Satan, pocăiţi-vă, că nu mai e mult!

A fost pur şi simplu un calcul greşit când s-a zis că în 1900 se va termina viaţa pe pământ. Aflaţi că în acel an nu s-a întâmplat nimic. Institutul astronomic regal din Copenhaga înfiinţat de Tycho Brahe a dat detalii şi a făcut corecţiile necesare – cum a scris informatul cotidian The Istanbul Times, citând depeşa Agenţiei Havas. Vezi coloana a treia despre cursa automobilistică Paris-Istanbul. Alături, lângă caricatura cu un zeppelin şi doi îngeri, scria că abia în luna mai 1910 va fi Judecata de Apoi. Este o eroare astronomică, ieşită din calculele lui Kepler. D-aia s-a întârziat câţiva ani, anume zece. Cel-de-Sus ne-a păsuit o vreme, dar de făcut se face! Eraţi nerăbdători bre să sfârşească odată comedia! Pokeriştilor, sunteţi serviţi cu quintă roială! a scris sardonic în gazetă neobositul Take Vafiades, cunoscut că picura otravă de viperă în călimara cu cerneală. A fost băgat la beci pentru că a stârnit panică în mahalele. Ce înseamnă viaţa! Comisarul a fost cel care i-a pus cătuşele şi l-a depus în celula 23 aleasă pentru ca mirosea cel mai tare a igrasie, şobolani şi urină. Uneori noaptea se înfiinţa un vampir şi golea de sânge trupul nefericiţilor prizonieri. Nu a fost cazul cu Take Vafiades, scăpat ca prin minune. I s-a relatat povestea acelei celule, cu sfatul să nu revină în arest, că nu o să mai aibă un aşa noroc. Ei bine, dintre toate descrierile pe care le avem azi, după un secol de la acele întâmplări minunate, reţinem doar memoriile comisarului, publicate postum1, chiar dacă distinsul gazetar a supravieţuit. Totuşi el şi-a pierdut memoria şi nu a lăsat nimic scris. Să-l fi inspirat Take Vafiades oare, cu plăcererea lui nebună de a pleca urechea la ce zice lumea prin localuri rău famate!? Nu ştim. Ephraim Mârza datorează naturii lui sceptice relatarea exactă a faptelor. Nu s-a lăsat purtat de zvonuri, speculaţii şi fantasmagorii, ca acel gazetar celebru, obligat să inflameze imaginaţia, să sperie cititorii, să vândă tiraje, de unde i s-a şi tras pocinogul. Comisarul a notat simplu ce a văzut în acea noapte şi în celelalte care au urmat, când nimeni pe lume nu credea că se va izbăvi şi va apuca ceasul de apoi.

Stătea în grădină cu nevastă-sa Arara. Trecuse de miezul nopţii. Abia terminase de reparat un ceas, marea lui pasiune. I-l dăduse un vecin, după ce îi căzuse în apă. Era fericit să te duci cu ceasul la el să îi zici – Mârza efendi, fă-i ceva, nu reuşesc să dorm fără să îl aud. Acum stătea cu cadranul la ureche şi asculta mulţumit ticăitul. S-a uitat pe cer, de unde trebuia să apară într-un minut-două cometa să ne facă terci. Îşi imagina ultima clipă. Pe malul Bosforului pluteau vase cu felinarele aprinse... Un miros puternic de chiparoşi venea de pe deal, laolaltă cu cel putred, de peşte, de la un vas pescăresc care îşi golea încărcătura la mal. Ohooo, câte nu s-au întâmplat atunci! S-a auzit un huruit groaznic ca şi cum pământul i-a crăpat sub tălpi – era în picioarele goale, îi plăcea să simtă iarba. Nu trebuia să te uiţi în jos. Se vedeau şobolani, şerpi, guzgani împuţiţi, cârtiţe înfricoşate ieşind la suprafaţă. Dacă priveai înaltul cerului vedeai o uriaşă oglindă, parcă trasă cu scripeţii. Atârna de norii ca aburii de la baia turcească unde mergea vinerea să cureţe jegul. Ordinul să fie ridicată oglinda aceea cât cerul venea desigur de la preamăritul Sultan. Îi era clar comisarului că Alah nu lăsa munţii de pilaf ca să se ocupe de mărunte treburi lumeşti. A presupus că – oglindă o fi fost, mă întreb!? – era reflexul focului de artificii intersectat cu luna plină, strălucitoare. Ce a văzut viitorul memorialist era apa întunecată a Bosforului luminată de mulţimea trasoarelor şi fuzeelor? Măritul sultan Mehmet V Reşat serba nişte zile de la suirea pe tronul otoman. S-a dat de ştire să ştim şi noi, cei care trăim din mila lui, slavă, să fim fericiţi. Aniversarea părea să cadă odată cu cometa, în noaptea de 18/19 mai. În Fanar, Patriarhia a dezminţit ferm că ar fi gonit dracii din oraş întrucât prea se înmulţiseră. Totuşi fusese văzută o scară rezemată de un nor de nişte nebuni din balamuc. Pe acolo au urcat circa un milion de suflete speriate. Voiau să ajungă în Rai. Se ştie bine că dracii coboară în măruntaiele pământului, nu suie în ceruri, dar aşa sună povestea. S-au ordonat arestări – nişte ingineri hidraulici care născociseră maşinăria, trei contrabandişti, un sticlar refugiat de la Murano, nişte albanezi care dăduseră foc unei moschei şi un prăvăliaş vinovat că infestase cu sifilis femeile din mahala. Ziarele au scris, au dat fotografii.
Comisarul şi-a trecut câteva observaţii din dosar în carnet, aşa cum avea obiceiul, şi a luat-o spre casă pe jos. Voia să îşi pună gândurile în ordine. Pe podul Galata, pescarii aliniaţi la parapet mânuiau plase şi undiţe. Negustorii de mărunţişuri pe trotuare îşi strigau marfa. Un spectacol colorat, Mârza îl iubea, o făcea din copilărie. Era născut crescut în Istanbul. Vasele pufneau alunecând pe apa mov-gălbuie.

Exuberanţa unei zile de primăvară. Deodată, pe când comisarul stătea rezemat de balustradă şi privea pescăruşii, peisajul s-a oprit din mişcare. A avut sentimentul că toate lucrurile – deşi le trăia aievea – au rămas undeva în trecut şi până la el ajunge un vag ecou din trecut. Nu e adevărat! şi-a spus! Refuza să creadă. Lumea lui se prăbuşea, oraşul unde trăia de o viaţă era sfârşit. Vocea muezinului chemând la rugăciune suna ca o prevestire. Sentimentul mai vechi al comisarului era că asista la o lungă agonie. Visa noaptea oraşul distrus. O pânză care se rupea, se desfăcea în bucăţi. Imperiul pe care îl slujea murise şi asista fără voie la serviciul funerar. De unde această bruscă imagine a morţii într-o banală plimbare? Erau clipe când ar fi trebuit să se gândească la jaful unui mormânt bizantin uitat. Ce dacă eroul nostru era prins de splendoarea şi măreţia oraşului în acea zi de mai!? Pentru asta o luase pe jos – să admire Bosforul, lumea înghesuită pe pod, moscheile ca nişte creioane, cupolele, cerul limpede. Să simtă melancolia de nespus de la capătul Europei. De ce toate astea?

Pretutindeni s-a instalat haosul de când cometa Halley – scriau Aurora Bosforului şi The Istanbul Times – se îndrepta spre pământ să îl distrugă. Mai era de trăit cât să fumezi o ţigară, să îţi iubeşti femeia, să bei o ceaşcă de ceai pe terasă. Lumea nu mai avea ruşine. Nimeni nu îşi mai făcea datoria. Gardienii fraternizau cu puşcăriaşii, preoţii cu ereticii, curvele cu peştii lor... De haosul acelor zile au profitat tâlharii când au devalizat situl arheologic unde, zic unii, se afla mormântul ultimului împărat, Constantin XI Paleologu-Dragagses. Ştiinţific vorbind – jaful s-a produs chiar în noaptea când coada cometei a trecut razant de planeta noastră vreme de şase ceasuri. Tâlharii au avut destul timp să opereze nestingheriţi. Lumea s-a temut că va muri asfixiată, deşi s-a publicat un comunicat oficial cum că e suficient să ţii o batistă la gură. Coşarii s-au umplut de parale fiind invitaţi să astupe hornurile oraşului. Ferestrele au fost bătute în scânduri. Săracii mahalalelor s-au mulţumit să întindă cearceafuri ude. Copiii au fost ţinuţi în casă, nu vedeai unul pe stradă. Depozitele armatei a 5-a, infanterie, au fost jefuite de un general hoţoman, Culoglu, care a scos la vânzare în Bazar măştile de gaze. Ca urmare a fost degradat şi surghiunit. Comisarul Mârza a observat cu fineţe, vezi op. cit., p. 78, că hoţii nu erau deloc convinşi că vom muri. Altfel, de ce ar fi furat!? Aşadar, lumea nu va înceta să existe şi vor vinde pe parale bune lucrurile dosite. Vor trage şi un chef de pomină în insule. Au pariat că supravieţuim, bravos şi au luat potul, deşi jocurile de noroc erau interzise. Au pretins cu tupeu că nu pierim, indiferent ce zic astronomii şi gurile spurcate.

Ce dacă Divinitatea a trimis ditamai cometa ca să-i pedepsească pe păcătoşi! Vorbim de oglinda aia cât cerul atârnată deasupra capului comisarului, pe când o ţinea de mână pe nevastă-sa Arara şi aştepta moartea. Va fi, aşa cum spune ştiinţa, o coliziune cosmică. Va rămâne în urmă praf stelar şi atât. Minunatul şi întinsul Istanbul va dispărea într-o clipă. Faceţi-vă rugăciunile, Alah e mare, spune repetat muezinul. Dumnezeu e mare, spune popa în biserica lui ponosită din Fanar. Evreii îşi găseau de treabă la sinagogă. Mârza îi zărea trecând subţiaţi de ziduri. În casele catolicilor lumânările nu s-au stins o clipă. O să facă Cel-de-Sus din noi toţi o tocană clasa întâi şi o să-i hrănească pe toţi care se grăbiseră să moară de la Facerea Lumii încoace. Indiferent de care Dumnezeu ţineau, au mărturisit păcate grele ca sperjurul, vărsarea de sânge, adulterul, mândria prostească. Bre, măştile au căzut. Şi-au făcut o socoteală simplă: măcar să ajungi cu sufletul curat la Judecata de Apoi. Unii au preferat să se sinucidă. Aşa cum a făcut o vădană şi l-a deranjat pe comisar trimis să îi vadă cadavrul pe când se pregătea să ajungă în ceruri cu nevasta şi copiii. Femeia s-a aruncat de la fereastra Hotelului London. S-a spus că o chinuiau noaptea urletele câinilor alungaţi din oraş. Ştia ce este Apocalipsul. Biata păcătoasă îşi înşelase protectorul, Georg Karnim, supus austriac, unul care învârea afaceri în port. El îi aranjase turneul ca s-o aibă aproape. Ea, se pare, îl iubea tare, dar nu reuşise să îi fie fidelă întrucât domnul Karnim nu mai putea nimic. Dacă doamna s-ar fi trezit ceva mai devreme, sigur ar fi ajuns la timp să asculte când s-a citit scrisoarea pastorală a Înalt Preafericirii Sale Patriarhul, care acorda iertarea. Fireşte, dacă ar fi trăit măcar o zi, ar fi aflat că vom ajunge – păcătoşi şi nepăcătoşi – în Împărăţia Cerurilor. Catolică, ar fi intrat în orice biserică, numai să mai audă o dată glasul lui Dumnezeu înainte de a fi storciţi de cometa aia. Comisarul Mârza a examinat acel corp frumos zdrobit de caldarâm. I-a luat pulsul, zero. A scos oglinjoara din buzunar şi i-a lipit-o de buze, nimic. A urcat în cămăruţa ei de la etajul 5 unde a găsit pe noptieră scrisoarea de adio. Femeia, Lola Ricci, actriţă la Palermo, adusă de vasul cu zbaturi L’Etoile du Sud pentru o serie de reprezentaţii, aşa scria în acte. A rămas prizonieră la Istanbul în timpul conflictului cu italienii din Tripolitania. Trăia dând lecţii de mimică, dicţie şi canto.

Când s-a anunţat nenorocirea, a început să căute asiduu biserica Sf. Teofil Binemirositorul. Ghinion, a rămas pe dinafară de fiecare dată. În mahala pe toţi îi apucase evlavia şi era arhiplin de lume plângând, de lumânări aprinse, de ofuri şi ahuri. Cine să facă loc unei doamne cu umbreluţă roz? După cum vedem, nu s-a găsit nimeni. Şi musulmanii, în moschei, se înghesuiau să asculte ce le transmitea Proorocul. Îi vedeai lovind cu fruntea ţărâna. Spălându-şi picioarele la cişmea... Se umpluse aerul de cântări şi rugăciuni într-atât, că nici o pasăre nu avea loc să zboare prin cerul Istanbului. Doar slujitorii celor sfinte – a observat comisarul cu fineţe în memoriile sale – umblau veseli pe uliţi. De ce? Aveau din nou căutare, cum fusese în vechime. Nu mai pridideau cu spovedaniile, împăcau certaţii, alinau o durere, încasau parale. Destui credincioşi au făcut danii în aşteptarea sfârşitului – să zidească o moschee, să repare o clopotniţă, să ridice o troiţă. Iată, turma se întregise. Numai în moarte semănăm! a notat comisarul, op. cit., p. 167. Oricât ne desparte viaţa, la sfârşit nu mai e nici o deosebire. Ce simplu e totul!, îşi amintea că a exclamat la cafenea, pregătindu-se să tragă din ciubuc. Juca table în ziua fatală cu subalternul lui Ifrim. Când s-a întunecat, era o seară frumoasă mirosind a iasomie. S-a dus acasă să moară de mână cu Arara, nevastă-sa, şi copiii. Strada era plină de petrecăreţi care ţineau morţiş să îi găsească nenorocirea beţi.

(Fragment de roman, în curs de apariţie la Editura Trei.)


1. Ephraim Mârza, Amintirile unui fost comisar de poliţie, ed. Franj, Trieste, 1995,
vezi pentru acest episod p. 56-58.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22