Bucurestiul Cultural, nr. 117 - Destinul marionetei sunt sforile

Doris Mironescu | 25.09.2012

Pe aceeași temă

E uimitoare creşterea continuă de formă a lui Lucian Dan Teodorovici, pro­za­tor din promoţia tânără acum vreo zece ani, care pune în lumină evoluţia unei gândiri estetice mature şi a unui ta­lent neobişnuit, asta în condiţiile în care maturitatea a fost unul dintre atributele recunoscute scri­sului lui Teodorovici în­­că de la debut. Şi totuşi, scriitorul nu s-a mulţumit cu fructele timpurii ale în­demânării sale stilistice, ci a căutat să le valorifice cât mai larg, schimbându-şi formula înainte ca aceasta să devină ma­nie­ră. Lucrurile se văd bine abia acum, după ce această evoluţie a dus la cer­ti­tu­di­nea literară care e romanul Matei Bru­nul, apărut anul trecut şi salutat una­nim ca o revelaţie pentru proza actuală.

Lucian Dan Teodorovici a început cu o proză absurdistă, a unor caraghioşi me­ta­fizici care aminteau mai mult de vaga­bonzii beckettieni decât de cei gorkieni. Gesticulaţia lor patetic ridicolă examina soliditatea marilor noţiuni şi o găsea goa­lă pe dinăuntru; consecinţa era asu­ma­rea bufonadei, mergând până la schi­ţa­rea (doar schiţarea!) autosuprimării. Au urmat apoi prozele scurte din Atunci i-am ars două palme, care transportau ar­le­c­hi­na­da beckettiană în decorul ceho­vian al prostiei de fiecare zi, pe fundalul tim­pului neaşezat al „tranziţiei“ ro­mâ­neşti. Ur­mă­toarea metamorfoză, cea din Ce­lelalte po­veşti de dragoste, arăta un pro­za­tor dispus să cerceteze sentimentele din­colo de ri­di­co­lul lor, ca având o con­sis­tenţă şi o rea­li­tate proprie; preocu­pa­rea sa era miracolul realităţii unor sen­ti­men­te demascate drept false în proza sa anterioară de către un narator suspicios şi crud.

Din aceste motive, romanul Matei Bru­nul nu are cum să nu surprindă: a avut loc o nouă metamorfoză, mai specta­cu­loa­să decât cele anterioare, ameninţând să fie mai durabilă, dată fiind crista­li­za­rea impecabilă a obsesiilor vechi şi a ta­len­tului, atât de versatil totuşi, al au­to­rului. Matei Brunul e un roman politic şi simbolic, al victimei răului totalitar, per­ver­tită până la admiraţie şi iubire faţă de călăul care a îngenuncheat-o. Dar este totodată şi un roman al existenţei golite de sentimentul propriei îndrep­tă­ţiri, al vidului metafizic, al stingherelii şi absurdului. De fapt, Teodorovici a gă­sit o posibilitate de a împăca patetismul metafizic al marionetei, care umplea de nostalgie beckettiană primele sale două romane, cu preocuparea de anchetă is­to­rico-socială şi psihologico-morală făcută pe terenul contemporaneităţii noastre, în ultimele sale cărţi. Este un triumf al unei opere „de autor“, care găseşte o nouă expresie vechilor sale întrebări; din acest motiv, Teodorovici e mai mult un poet, aplecat obsesiv peste propriile adân­curi, în care vrea să se oglindească unic şi definitiv, decât un prozator rea­list în înţelesul trivial şi folcloric, adică monograful exhaustiv al unui petic, definit arbitrar, de „realitate“ sociologică sau istorică.

Matei Brunul este un roman al „ob­se­dan­tului deceniu“ (se petrece, cu apro­xi­ma­ţie, între 1948 şi 1959), timp negru în care totalitarismul comunist zdrobeşte tot ce i se pare că trebuie zdrobit în Ro­mâ­nia. Personajul din centrul său e un marionetist româno-italian, Bruno Ma­tei, ajuns consultant la teatrul de păpuşi bucureştean prin mijlocirea soţiei lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi intrat în moara secu­ristică, judiciară şi penitenciară ime­diat după căderea ministrului comunist. Va traversa groaznice experienţe de an­che­tă, puşcărie şi lagăr, impecabil do­cu­men­tate de autor, va fi umilit şi anulat ca individ în multele reprize de tortură, până la momentul unei tentative de sinu­cidere, în urma căreia el îşi pierde me­moria anilor de puşcărie, ca şi mo­ti­vul care l-a băgat acolo. Profitând de am­ne­zia lui Bruno, securiştii găsesc de cu­viin­ţă să făurească din el un „om nou“ după puterile lor, pompându-i propa­gan­dă în creier pe căile insidioase ale prie­teniei (cu stupidul „tovarăş Bojin“) sau ale dragostei (cu recepţionera Eliza, de fapt, şi ea o unealtă a Securităţii). Tâ­nă­rul artist cu naţionalitate incertă se află pe cale de a deveni un cetăţean de nă­dejde al patriei, părăsind teatrul ca să lucreze pe şantier, entuziasmându-se de construcţiile socialiste, urmărind cu su­fletul la gură peripeţiile martirului co­mu­nist grec Manolis Glezos şi filmele so­vie­tice cu Alexei Batalov. Dar marioneta pe care o poartă mereu după el, încer­când să-şi amintească cum o făcea să se mişte cu graţie, îi deviază traiectoria. Con­fruntat cu simbolul a ceea ce el în­­suşi descoperă că este (marioneta), dar totodată angajat într-o căutare a unei iden­tităţi proprii anterioare trauma­tis­mu­lui care i-a răpit memoria, Matei Bru­nul (căci acesta e numele pe care i-l dă falsul său prieten, securistul Bojin) are un parcurs dramatic, care este miezul acestui roman.

Desigur, imaginea marionetei care sim­bo­lizează condiţia umană este o bana­li­tate care poate uşor scufunda un roman. Este un gest de curaj opţiunea lui Teo­do­ro­vici pentru „reîncărcarea“ vechii meta­fore a omului-marionetă în romanul său, dar trebuie spus că aici nu mai e vorba de o biată imagine abstractă, de un sim­bol convenţional şi simplist al unor înţe­lep­ciuni de mult aflate la îndemâna tu­tu­ror. Ştiind asta, autorul plusează, subli­niind cu încăpăţânare semnele în con­cret care arată o identitate între erou şi păpuşa sa. Bruno este o conştiinţă goală şi pură după episodul său amnezic, înre­gistrând tot ce vede cu ochi noi, parcă de curând ataşaţi la un craniu de lemn, dar legăturile lui cu universul păpu­şe­resc sunt mult mai vechi. Copil lipsit de afecţiune, văzând în familie afecţiunea redusă la gesturi mecanice, devine mai târziu păpuşar. E scutit de armată în timpul războiului sub pretextul unei boli care, dacă ar fi fost reală, i-ar fi pa­ra­li­zat membrele cu încetul, făcându-l ase­me­nea unui Buratino. În colonia peni­ten­cia­ră, trebuie să cânte în marş voios, ală­turi de ceilalţi deţinuţi, cântece în care îşi proclamă cu toţii o vină inexistentă, deci să cânte cu gura altcuiva. Şi, cu si­gu­ranţă, faptul că torţionarul din lagăr are grijă, la anchetă, să-i zdrobească ro­tu­lele trimite tot spre uimitoarea con­cre­teţe a destinului de păpuşă al lui Bruno.

Matei Brunul are destinul unei ma­rio­nete care devine conştientă de condiţia ei, dar nu poate duce revolta până la ca­păt, deoarece aceasta nu îi este înscrisă în programul de existenţă. Într-adevăr, atunci când i se oferă posibilitatea eva­dă­rii din lumea carcerală în care a trăit, Bruno refuză în ultima clipă, ştiind că dincolo de graniţă nu va fi decât un alt fel de carceră. Destinul marionetei sunt sfo­rile. Tot ce poate spera el este o ilu­mi­na­re a propriului rost, o revelaţie a cen­tru­lui ei de greutate, pe care îl caută me­reu în afară, dar care ar putea foarte bine să se găsească şi în interiorul său. Prin implicaţii, figura marionetei umane a lui Teodorovici capătă semnificaţie teo­lo­gică, ea fiind fiinţa suspendată dea­su­pra unui abis de ignoranţă, dar agăţân­du-se cu disperare de o figură mai mult bănuită decât simţită undeva deasupra, singur punct stabil care îi împrumută sens şi demnitate. Nu putem ignora nici celălalt strat de semnificaţii, orizontal, să-i spunem, degajat de ecuaţia Bojin-Bruno-Eliza. În acest trio, securistul Bojin e un fel de Dumnezeu, în orice caz sin­gura conştiinţă transparentă, ordo­na­toa­re a lumii din jurul lui Bruno, în timp ce recepţionera Eliza acţionează ca agent al umbrei, disimulată şi lucrând pe plan sentimental, căutând să-l câştige pe Bruno pentru o cauză care, oricum, nu e a lui, deci, în cele din urmă, ma­nipu­lându-l cu la fel de puţine scrupule ca şi securistul. Şi aici, Matei Brunul se află la mijloc, suspendat între un „cer“ ame­ninţător şi un „infern“ plin de pro­mi­siuni. Acest joc subtil de aluzii şi im­pli­ca­ţii între o semnificaţie politică şi una teo­logică, între un sens moral şi unul me­tafizic al jocului de marionete dă ro­ma­nului lui Lucian Dan Teodorovici o consistenţă şi o complexitate deosebite.

Câteva cuvinte şi despre fraza lui Teo­do­rovici, aparent cel mai vulnerabil atri­but al prozei sale. Autorul n-a fost nicio­dată un „caligraf“, de obicei folosindu-se de evidenta sa neîndemânare stilistică ca de o unealtă în folosul unor remar­ca­bile construcţii de caractere. Personajele şi naratorii săi (aproape întotdeauna) ne­cre­ditabili de până acum erau lăsaţi să se rătăcească şi să se împiedice în pro­priul limbaj, care le vădea golul interior, prostia pretenţioasă sau inadecvarea mo­ra­lă. În romanul de faţă, lipsa de răsfăţ stilistic devine un trop al reîntoarcerii la acelaşi, al obsesiei, al goliciunii inte­rioa­re, al pierderii de sine. Vorbind mereu „ca la carte“, amnezicul Bruno îşi tră­dea­ză debusolarea convalescentă, care-l face să se agaţe de obiecte şi realităţi ex­te­rioare ca de o dovadă palpabilă a pro­priei existenţe. Dimpotrivă, stupidul Bojin imită un limbaj pe care-l aude la ra­dio sau îl citeşte în ziarul de partid ori la instrucţia politică. Nimic mai natural ca, într-un roman al marionetei, lim­ba­jul însuşi să fie de lemn.

În concluzie, Matei Brunul nu este un ro­man realist „clasic“ (ceea ce ar fi, s-o spu­nem, neinteresant într-o literatură ca a noastră, fascinată de propriul viitor mai degrabă decât de trecut), ci un pro­dus estetic complex, care uneşte în sine minuţiozitatea documentării şi fideli­ta­tea istorică cu altitudinea şi consecvenţa în simbol a unei alegorii. Procedând ast­fel, Teodorovici dă o ultimă versiune a unui mit personal, „de autor“, elaborat, în forme diverse, în toate cărţile de până acum, şi scrie un roman excelent, care cere continuări pe măsură.

Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, Editura Polirom, Iaşi, 2011

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22