Pe aceeași temă
E uimitoare creşterea continuă de formă a lui Lucian Dan Teodorovici, prozator din promoţia tânără acum vreo zece ani, care pune în lumină evoluţia unei gândiri estetice mature şi a unui talent neobişnuit, asta în condiţiile în care maturitatea a fost unul dintre atributele recunoscute scrisului lui Teodorovici încă de la debut. Şi totuşi, scriitorul nu s-a mulţumit cu fructele timpurii ale îndemânării sale stilistice, ci a căutat să le valorifice cât mai larg, schimbându-şi formula înainte ca aceasta să devină manieră. Lucrurile se văd bine abia acum, după ce această evoluţie a dus la certitudinea literară care e romanul Matei Brunul, apărut anul trecut şi salutat unanim ca o revelaţie pentru proza actuală.
Lucian Dan Teodorovici a început cu o proză absurdistă, a unor caraghioşi metafizici care aminteau mai mult de vagabonzii beckettieni decât de cei gorkieni. Gesticulaţia lor patetic ridicolă examina soliditatea marilor noţiuni şi o găsea goală pe dinăuntru; consecinţa era asumarea bufonadei, mergând până la schiţarea (doar schiţarea!) autosuprimării. Au urmat apoi prozele scurte din Atunci i-am ars două palme, care transportau arlechinada beckettiană în decorul cehovian al prostiei de fiecare zi, pe fundalul timpului neaşezat al „tranziţiei“ româneşti. Următoarea metamorfoză, cea din Celelalte poveşti de dragoste, arăta un prozator dispus să cerceteze sentimentele dincolo de ridicolul lor, ca având o consistenţă şi o realitate proprie; preocuparea sa era miracolul realităţii unor sentimente demascate drept false în proza sa anterioară de către un narator suspicios şi crud.
Din aceste motive, romanul Matei Brunul nu are cum să nu surprindă: a avut loc o nouă metamorfoză, mai spectaculoasă decât cele anterioare, ameninţând să fie mai durabilă, dată fiind cristalizarea impecabilă a obsesiilor vechi şi a talentului, atât de versatil totuşi, al autorului. Matei Brunul e un roman politic şi simbolic, al victimei răului totalitar, pervertită până la admiraţie şi iubire faţă de călăul care a îngenuncheat-o. Dar este totodată şi un roman al existenţei golite de sentimentul propriei îndreptăţiri, al vidului metafizic, al stingherelii şi absurdului. De fapt, Teodorovici a găsit o posibilitate de a împăca patetismul metafizic al marionetei, care umplea de nostalgie beckettiană primele sale două romane, cu preocuparea de anchetă istorico-socială şi psihologico-morală făcută pe terenul contemporaneităţii noastre, în ultimele sale cărţi. Este un triumf al unei opere „de autor“, care găseşte o nouă expresie vechilor sale întrebări; din acest motiv, Teodorovici e mai mult un poet, aplecat obsesiv peste propriile adâncuri, în care vrea să se oglindească unic şi definitiv, decât un prozator realist în înţelesul trivial şi folcloric, adică monograful exhaustiv al unui petic, definit arbitrar, de „realitate“ sociologică sau istorică.
Matei Brunul este un roman al „obsedantului deceniu“ (se petrece, cu aproximaţie, între 1948 şi 1959), timp negru în care totalitarismul comunist zdrobeşte tot ce i se pare că trebuie zdrobit în România. Personajul din centrul său e un marionetist româno-italian, Bruno Matei, ajuns consultant la teatrul de păpuşi bucureştean prin mijlocirea soţiei lui Lucreţiu Pătrăşcanu şi intrat în moara securistică, judiciară şi penitenciară imediat după căderea ministrului comunist. Va traversa groaznice experienţe de anchetă, puşcărie şi lagăr, impecabil documentate de autor, va fi umilit şi anulat ca individ în multele reprize de tortură, până la momentul unei tentative de sinucidere, în urma căreia el îşi pierde memoria anilor de puşcărie, ca şi motivul care l-a băgat acolo. Profitând de amnezia lui Bruno, securiştii găsesc de cuviinţă să făurească din el un „om nou“ după puterile lor, pompându-i propagandă în creier pe căile insidioase ale prieteniei (cu stupidul „tovarăş Bojin“) sau ale dragostei (cu recepţionera Eliza, de fapt, şi ea o unealtă a Securităţii). Tânărul artist cu naţionalitate incertă se află pe cale de a deveni un cetăţean de nădejde al patriei, părăsind teatrul ca să lucreze pe şantier, entuziasmându-se de construcţiile socialiste, urmărind cu sufletul la gură peripeţiile martirului comunist grec Manolis Glezos şi filmele sovietice cu Alexei Batalov. Dar marioneta pe care o poartă mereu după el, încercând să-şi amintească cum o făcea să se mişte cu graţie, îi deviază traiectoria. Confruntat cu simbolul a ceea ce el însuşi descoperă că este (marioneta), dar totodată angajat într-o căutare a unei identităţi proprii anterioare traumatismului care i-a răpit memoria, Matei Brunul (căci acesta e numele pe care i-l dă falsul său prieten, securistul Bojin) are un parcurs dramatic, care este miezul acestui roman.
Desigur, imaginea marionetei care simbolizează condiţia umană este o banalitate care poate uşor scufunda un roman. Este un gest de curaj opţiunea lui Teodorovici pentru „reîncărcarea“ vechii metafore a omului-marionetă în romanul său, dar trebuie spus că aici nu mai e vorba de o biată imagine abstractă, de un simbol convenţional şi simplist al unor înţelepciuni de mult aflate la îndemâna tuturor. Ştiind asta, autorul plusează, subliniind cu încăpăţânare semnele în concret care arată o identitate între erou şi păpuşa sa. Bruno este o conştiinţă goală şi pură după episodul său amnezic, înregistrând tot ce vede cu ochi noi, parcă de curând ataşaţi la un craniu de lemn, dar legăturile lui cu universul păpuşeresc sunt mult mai vechi. Copil lipsit de afecţiune, văzând în familie afecţiunea redusă la gesturi mecanice, devine mai târziu păpuşar. E scutit de armată în timpul războiului sub pretextul unei boli care, dacă ar fi fost reală, i-ar fi paralizat membrele cu încetul, făcându-l asemenea unui Buratino. În colonia penitenciară, trebuie să cânte în marş voios, alături de ceilalţi deţinuţi, cântece în care îşi proclamă cu toţii o vină inexistentă, deci să cânte cu gura altcuiva. Şi, cu siguranţă, faptul că torţionarul din lagăr are grijă, la anchetă, să-i zdrobească rotulele trimite tot spre uimitoarea concreteţe a destinului de păpuşă al lui Bruno.
Matei Brunul are destinul unei marionete care devine conştientă de condiţia ei, dar nu poate duce revolta până la capăt, deoarece aceasta nu îi este înscrisă în programul de existenţă. Într-adevăr, atunci când i se oferă posibilitatea evadării din lumea carcerală în care a trăit, Bruno refuză în ultima clipă, ştiind că dincolo de graniţă nu va fi decât un alt fel de carceră. Destinul marionetei sunt sforile. Tot ce poate spera el este o iluminare a propriului rost, o revelaţie a centrului ei de greutate, pe care îl caută mereu în afară, dar care ar putea foarte bine să se găsească şi în interiorul său. Prin implicaţii, figura marionetei umane a lui Teodorovici capătă semnificaţie teologică, ea fiind fiinţa suspendată deasupra unui abis de ignoranţă, dar agăţându-se cu disperare de o figură mai mult bănuită decât simţită undeva deasupra, singur punct stabil care îi împrumută sens şi demnitate. Nu putem ignora nici celălalt strat de semnificaţii, orizontal, să-i spunem, degajat de ecuaţia Bojin-Bruno-Eliza. În acest trio, securistul Bojin e un fel de Dumnezeu, în orice caz singura conştiinţă transparentă, ordonatoare a lumii din jurul lui Bruno, în timp ce recepţionera Eliza acţionează ca agent al umbrei, disimulată şi lucrând pe plan sentimental, căutând să-l câştige pe Bruno pentru o cauză care, oricum, nu e a lui, deci, în cele din urmă, manipulându-l cu la fel de puţine scrupule ca şi securistul. Şi aici, Matei Brunul se află la mijloc, suspendat între un „cer“ ameninţător şi un „infern“ plin de promisiuni. Acest joc subtil de aluzii şi implicaţii între o semnificaţie politică şi una teologică, între un sens moral şi unul metafizic al jocului de marionete dă romanului lui Lucian Dan Teodorovici o consistenţă şi o complexitate deosebite.
Câteva cuvinte şi despre fraza lui Teodorovici, aparent cel mai vulnerabil atribut al prozei sale. Autorul n-a fost niciodată un „caligraf“, de obicei folosindu-se de evidenta sa neîndemânare stilistică ca de o unealtă în folosul unor remarcabile construcţii de caractere. Personajele şi naratorii săi (aproape întotdeauna) necreditabili de până acum erau lăsaţi să se rătăcească şi să se împiedice în propriul limbaj, care le vădea golul interior, prostia pretenţioasă sau inadecvarea morală. În romanul de faţă, lipsa de răsfăţ stilistic devine un trop al reîntoarcerii la acelaşi, al obsesiei, al goliciunii interioare, al pierderii de sine. Vorbind mereu „ca la carte“, amnezicul Bruno îşi trădează debusolarea convalescentă, care-l face să se agaţe de obiecte şi realităţi exterioare ca de o dovadă palpabilă a propriei existenţe. Dimpotrivă, stupidul Bojin imită un limbaj pe care-l aude la radio sau îl citeşte în ziarul de partid ori la instrucţia politică. Nimic mai natural ca, într-un roman al marionetei, limbajul însuşi să fie de lemn.
În concluzie, Matei Brunul nu este un roman realist „clasic“ (ceea ce ar fi, s-o spunem, neinteresant într-o literatură ca a noastră, fascinată de propriul viitor mai degrabă decât de trecut), ci un produs estetic complex, care uneşte în sine minuţiozitatea documentării şi fidelitatea istorică cu altitudinea şi consecvenţa în simbol a unei alegorii. Procedând astfel, Teodorovici dă o ultimă versiune a unui mit personal, „de autor“, elaborat, în forme diverse, în toate cărţile de până acum, şi scrie un roman excelent, care cere continuări pe măsură.
Lucian Dan Teodorovici, Matei Brunul, Editura Polirom, Iaşi, 2011
