Bucurestiul Cultural, nr. 118 - Changing places - en francais dans le texte

Dacă scriitorii occidentali au avut me­reu parte de generozitatea unor mari iu­bitori de cultură, ca şi de politici cul­tu­rale avantajoase, ceilalţi, est-europenii, de pildă, s-au descurcat cum au putut. După 1989, Europa în curs de unificare în­­cearcă nu doar o integrare economică, ci şi una culturală: mană cerească pen­tru încercaţii creatori din Est, pro­gra­me­le acestea, fie de stat, fie private – se­ju­ruri de creaţie, invitaţii la lecturi, dife­ri­te comenzi remunerate suficient cât să fie de nerefuzat – îşi cer la rându-le par­tea lor de robie. Scriitorul care „aplică“ este obligat la mai lungi sau mai scurte purgatorii pentru a se vedea cu banii în mână. Din punctul de vedere al schim­bu­lui cultural, deşi nu lipsite de efecte, aces­te invitaţii pe care Vestul le adre­sea­ză Estului nu schimbă datele proble­mei: pentru celebritate, trebuie de fapt să te stabileşti aici, să scrii într-o limbă de circulaţie – şi să ai succes. Villa Ser­belloni e pentru marginali. Trebuie adău­gat aici că nu alta este condiţia cerce­tă­to­rului român în ştiinţe umane, dar cazul său nu face obiectul ultimului vo­lum al Corinei Ciocârlie.

Despre Corina Ciocârlie se ştiu destul de puţine în România: la 49 de ani, scrii­toarea născută la Timişoara face naveta între Luxemburg şi Lyon (nu e prea de­par­te, cu TGV). În Luxemburg s-a sta­bi­lit din 1991. Până atunci, absolvă Facul­ta­tea de Litere de la Bucureşti, în 1986, după care face o teză pe „Hermeneutica răului“ la Cioran, sub conducerea lui Nicolae Manolescu. Lucrează la editurile Minerva şi Eminescu. În Luxemburg, activează în calitate de critic de teatru, mai ales sub numele de Corina Mersch. Participă la viaţa literară francofonă din Ducat, dar şi la cea românească. Este redactor-şef al suplimentului literar Livres-Bücher Tageblatt, coordonează co­lec­ţia „Afinităţi“ a Editurii Phi (Luxem­burg), predă româna la Parlamentul European şi la Curtea Europeană de Jus­ti­ţie. În ţară, colaborează la România li­te­rară, Orizont, Viaţa românească, iar în străinătate la Nouveaux cahiers de l’Est (Paris), Revue littéraire / Léo Scheer (Pa­ris), Le Jeudi (Luxemburg). A primit Pre­miul pentru debut al USR în 1992, pen­tru Pragmatica personajului, după care a mai publicat Fals tratat de disperare (1995, Premiul Asociaţiei scriitorilor din Timi­şoara), Femei în faţa oglinzii (1998), Un miroir aux alouettes. Petit dictionnaire de la pensée nomade (1999), Laissez-passer. Topo­gra­phie littéraire d’une Europe des frontières (2004) şi, în fine, în 2011, la Editura Art, În căutarea centrului pierdut, un eseu „percutant“ (Bianca Burţa-Cer­nat) despre literatura central-europeană, atât de discutată de ceea ce am putea numi deja „Şcoala de la Timişoara“ (mai ales Dumitru Ungureanu şi Adriana Babeţi).

Il n’y pas de dîner gratuit este un puzzle narativ despre condiţia scriitorului me­diu din zilele noastre din Europa de Est. Titlul traduce englezescul „there ain’t no such thing as a free lunch“, o vorbă ame­ri­cană din perioada saloon-urilor ameri­cane care ofereau pentru o consumaţie plătită o masă gratuită – un fel de su­pliment. Aşa după cum suplimente sunt şi micile acte de generozitate institu­ţio­nală sau personală de care beneficiază scriitorii, odată „consumaţia“ plătită cu obo­seală, plictiseală, singurătate, ipo­cri­zie sau chiar disperare. Titlul franţuzesc nu sună chiar aşa de cool ca originalul american, dar e drept că nici contextul nu-i acelaşi. Se poate spune că autoarea continuă în acest volum preocuparea pentru o anume „literatură mitteleuro­pea­nă“, de vreme ce eroii ei sunt scrii­tori precum Brina Svit, romancieră slo­venă, Ilya Kocerghin, scriitor rus, Yan­nick Haenel (francez), Mircea Cărtărescu (), Ludmila Uliţkaia, Andrzej Stasiuk, Dubravka Ugrešić, Enrique Vila-Matas, dar şi, singura pată de culoare noneu­ro­peană, sud-americanul J.M. Coetzee. Et j’en passe. Nu Mitteleuropa e importantă în economia acestui montaj eseistic, pen­tru că eroii cărţii ar fi putut fi foarte bine alţii, de la alte periferii (şi de altfel unii, nenumiţi printre protagoniştii pre­zentaţi la începutul volumului, mai apar pe ici, pe colo). Tema care-i reuneşte pe toţi este şi actuală, şi globală, aşa-zi­când: decantarea „adevărului“ şi a „fal­sului“ în mitul dialogului intercultural, a modei alterităţii, a ideii unei literaturi umaniste, care apropie oamenii şi îm­­blânzeşte, dar şi arată diferenţele, a corectitudinii politice ca ultim avatar al to­leranţei secolului Luminilor – ea în­­săşi expresia unui umanism utopic în care nu mai crede nimeni fără să cerce­teze.

Odată tema clarificată, mizele „mi­cu­lui abecedar al întâlnirii în literatură“ se desenează şi ele, una politică, cea­laltă, mai degrabă personală, în umbra primeia.

De miza politică s-a ocupat, îndelung, Dan Burcea în cronica făcută în Obser­va­tor cultural nr. 351 (26 ianuarie-1 fe­bruarie 2012), iar eu o voi rezuma şi voi adăuga doar o remarcă. Pe scurt, toate dru­murile, sejururile, dineurile, pre­mii­le, lecturile la care sunt invitaţi scriitorii sus-amintiţi, dar şi alţii reprezintă un bir în schimbul căruia ei îşi primesc su­mele de bani din care supravieţuiesc, desi­gur, mai bine ca muritorii de rând, dar la fel de mizerabil faţă cei care o duc într-adevăr bine. Iar utopia pe care aceşti scriitori sunt invitaţi s-o realizeze, cea a păcii perpetue, rămâne să îngăl­be­nească agăţată în acelaşi cui din acelaşi ungher al unei istorii pline de răni nici­odată vindecate. Sigur, acest abecedar povesteşte şi organizează într-un soi de alfabet vesel ceea ce povesteşte în funcţie de o tematică a sejurului-tip pe care un scriitor este ispitit să-l facă pen­tru a înveseli un public mai mult sau mai puţin orientat spre artă şi litera­tură. B ca Bonheur obligatoire, M comme Me Tarzan, You Jane. Meteo incertaine, iată două titluri care spun tonul acestor poveşti ale şi despre globe-trotterii ar­tişti în căutarea epocii de aur mul­ti­culturale. Scriitorii-eroi (de fapt, vorbim despre naratorii povestirilor lor „auto­fic­ţionale“, pe care nu-i credem decât pe cuvânt, nu şi pe faptă) au de suportat un regim de viaţă impus pentru câteva mii, sute sau zeci de mii, în cazuri ex­cep­ţionale, de euro. Ei nu străbat Euro­pa în lung şi-n lat pentru a se îmbogăţi, ci sunt luaţi cumva de valul „identităţii eu­ropene“, clamate de o politică a in­te­grării culturale care face ca bulgarul, croatul, rusul şi neamţul „să se încru­cişeze fără să se întâlnească“ şi, repede-repede, să scrie ceva care să facă cinste gazdei.

Doi autori apar aici pe post de modele de atitudine – modele morale pe care Co­ri­na Ciocârlie le urmează şi din care ci­tează frazele-cadru ale întregului volum: Cioran şi Baudrillard. Primul, cel pe care autoarea îl cunoaşte desigur pe dinafară, este tipul scriitorului care re­fu­ză lumea – poate pentru că o vorbeşte pe la spate în toate cărţile lui. Cu histrio­nismul său bine cunoscut, cu umorul lui înţelept (de „hâtru“), Cioran dizolvă de­gra­bă orice pretenţie a politicii culturale europene la „o lume mai bună“ şi des­face pe loc mitul scriitorului care, dam­nat în general, este salvat de câteva ori pe an de ideea generoasă şi punga largă a vreunui mecena, a vreunei instituţii de binefacere. E drept însă că, alături de Cioran, găsim scriitori care, deşi au lec­ţia ironiei şi a autopersiflării bine pusă la punct, joacă jocul până la capăt. Unu-i Cioran, altu-i Cărtărescu, să nu facem pe miraţii. De ce-l joacă – iată o între­ba­re la care autoarea nu crede că trebuie răspuns dintr-o dată (desigur, în primul rând vin banii, apoi poate dorinţa de afirmare – vorbim, repet, de autori de la „periferie“). Baudrillard mută un pic miza, o im-personalizează şi o plasează în­­­­tr-un cadru epistemologic pe care au­toa­rea îl simte, dar spre care n-o trage aţa: Baudrillard e, în acest volum, un „alt“ Cioran – nu criticul „societăţii de con­sum“, poate doar al consumului de valori morale care, oferite consumului în condiţii aseptice, dispar în clipa în care sunt mediatizate.

Miza politică a cărţii rămâne cea mai evi­dentă, repet, dar mă întreb în ce mă­su­ră este ea de fapt politică şi cât e, aici, retorică? Pentru că, dacă vorbim de o miză politică, în cele din urmă, să fim se­rioşi: a fi scriitor este, astăzi, dar fusese şi odinioară, un job. Condiţiile se tot schimbă. Iar astăzi se circulă mai mult ca oricând: singurătatea este a aler­gă­to­ru­lui de orice cursă, iar acasă pare cu atât mai dulce cu cât ai ocazia să te în­­torci aici mai des. Desigur că autoarea în­­­săşi e sceptică faţă de dezamăgirile scriitorilor „obligaţi“ la corvezi dulci şi re­munerate, iar propos-ul ei depăşeşte, ca să spun aşa, „conştiinţa“ scriitorilor ale căror poveşti de claustrare întru crea­ţie şi colaborare culturală le deapănă. Aşa cum însă ar spune Barthes, critica raţiunii multiculturale – sau cum vreţi să-i spunem acestei politici a alterităţii de consum, purtată la adăpostul ade­vă­ra­tei alterităţi pe care o excursie în Afga­nistan te face s-o simţi repede şi poate definitiv pe propria piele – face parte din mitul multiculturalismului. Opusul unui discurs face parte, de fapt, din dis­curs.

De aceea, a doua miză contează pentru mine mai mult decât cea politică: cea pe care am ales să o numesc personală. Lim­ba franceză. Cartea e o încântare pen­tru cititorul francofon, pentru că e scrisă cu plăcere. Cu atâta plăcere, încât miza „serioasă“ nici nu mai contează pentru cel care nu vrea de la această carte un angajament decis. Călăuzită de Cioran (dar nu se poate să nu-l întrevezi acolo şi pe diaristul inteligent, sceptic şi narcisic Livius Ciocârlie), Corina Cio­câr­lie nici nu putea, de fapt, să se angajeze de-a binelea politic. Mezaventurile scrii­torilor est-europeni pe meleaguri miri­fice din Vest oferă ocazia desfăşurării ironiei alerte, delicate, dar muşcătoare care marchează stilul autoarei. Cu toate că ea însăşi nu se implică prea mult – şi lasă loc citatului bogat, ca şi anecdotei cu tâlc –, cheful de scris respiră din fie­care frază culcată în franceză. Savoarea volumului nu vine din angajamentul politic, ci din cel epic. E drept, din ma­terialul avut la dispoziţie, autoarea putea să scrie un roman, poate unul lodgian (sau poate nu): din fidelitate faţă de autorii aleşi, a ales să îi pună pe ei în faţă, să scrie cu ei, despre ei. De aceea cartea merită citită. Mai mult decât o critică adusă unui „sistem“, Co­ri­na Ciocârlie aduce un omagiu unor scrii­tori. Asta, mai mult decât orice altceva.

Corina Ciocârlie, Il n’y a pas de dîner gratuit. Petit abécédaire de la rencontre en littérature, UltimoMondo, Luxemburg, 2010, 249 p. Desene de Dan Perjovschi.