Pe aceeași temă
Ajuns la momentul în care, în urma prilejurilor aniversare subliniate de către prieteni şi discipoli, trebuie să-şi considere opera ca rotunjită – cu toate adăugirile ce, desigur, mai vin sau vor veni – intelectualul, omul de litere care a muncit o viaţă întreagă cu conştiinţa participării la un efort general de creaţie culturală nu are a schimba nimic din urmă. Opera sa, produsă de o voinţă şi o energie creatoare puternice, îngrădite de condiţiile, nu de puţine ori ostile, în care a trebuit să acţioneze, stă de faţă, impunându-se singură prin prezenţa ei. Scrierile lui Ion Pop, fie că e vorba de sinteze asupra poeziei şi poeţilor români ai secolului XX, fie de eseuri, de traduceri de critică şi teorie franceză, de volume de versuri, reprezintă, oricum am lua-o, un monument de neocolit al culturii contemporane. Iar dacă dorim să evaluăm un trecut recent, care a împins înainte prin activitatea sa continuă prezentul nostru încă inform, cariera acestui scriitor polivalent, universitar solid şi om de cultură ne poate ajuta mai bine decât orice altceva.
Un rezumat al carierei lui Ion Pop este dat de volumul Interviuri. Între biografie şi bibliografie, cuprinzând suma interviurilor acordate de acesta, începând cu 1970, diferitelor publicaţii româneşti. Opera criticului s-a adăugat firesc în timp, crescând aproape organic, fără rupturi, ba chiar părând să umbrească evoluţia, mai spectaculoasă, după părerea mea, a poetului cu acelaşi nume. Din acest motiv, nici interviurile nu diferă foarte mult între ele, lucru care trebuie să reţină atenţia, pentru că este vorba de o perioadă de peste 40 de ani. Tânărul Ion Pop este la fel de matur, de echilibrat, de bun vorbitor şi de sănătos intelectual ca şi „seniorul“ de azi al cetăţii literelor. Răspunde cu egalitate de spirit, cu responsabilitate, dar şi cu un umor de factură intertextuală, atât întrebărilor alerte ale lui Adrian Păunescu în anii 1970, ca şi celor reflexive ale Dorei Pavel din anii ‘90-2000. E adevărat că, în ciuda diferitelor epoci biografice pe care le parcurge universitarul Ion Pop, ca şef al prestigioasei reviste studenţeşti Echinox, lector de română la Paris în 1973-1976, ca director al Centrului Cultural Român din Paris la începutul anilor ‘90 sau decan la Literele clujene în finalul aceluiaşi deceniu, întrebările sunt adesea cam aceleaşi, ceea ce, în timp, ajunge să-l plictisească pe intelectualul mereu plin de bunăvoinţă.
Tonalitatea egală şi măsurată, care degajă încredere, din discursul lui Ion Pop, a rămas în linii mari aceeaşi din anii 1970 până astăzi. Ea se verifică în atitudinile luate de scriitor în diferitele ipostaze civice în care istoria l-a pus, de la apărarea modernismului rafinat de atacurile securistice ale protocronismului şi ale oficialităţii ignorante, la orientarea decisă într-o perioadă mult mai nestructurată şi nesigură, cea a tranziţiei post-’89. De fiecare dată, răspunsul scriitorului este o probă de seriozitate demnă, care respinge „impostura morală“ din anii ‘70-’80 (înţeleasă ca linguşire politică în formă literară), ca şi resurecţia unui naţionalism acefal şi dăunător ţării în anii ‘90. În primul caz, valoarea estetică majoră devine un argument pentru sănătatea identităţii naţionale, de care se ştie cât de mult se îngrijea, chiar dacă ipocrit şi compensator, totalitarismul ceauşist. În cel de-al doilea, agitaţia nervoasă în jurul ideii de specific naţional de mai târziu este considerată „expresia cumva angoasată a acestei lupte pentru conservarea unei fizionomii culturale cât de cât particularizate şi pentru o recuperare de sine absolut firească“, care trebuie să aibă loc fără apelul la esenţialisme găunoase.
Ion Pop a fost, în toate marile sale lucrări: Avangarda în literatura română, Nichita Stănescu – spaţiul şi măştile poeziei, Lucian Blaga – universul liric, Jocul poeziei, Gellu Naum – poezia contra literaturii, un adept al identificării coerenţelor. El însuşi îşi defineşte „metoda“ pornind de la marii teoreticieni francezi şi elveţieni pe care i-a tradus şi i-a comentat: „Dacă există în scrisul meu critic acea relativă coerenţă, ea e de descoperit, poate, tocmai în încercarea de a identifica ceea ce unifică, în operă, imaginarul, articulându-l ca univers cu o logică proprie, specifică, cristalizând ceea ce s-a numit o «obsesie modelatoare». Pentru mine, un astfel de liant profund e şi o probă de valoare“. Este o critică eclectică, cu accent hermeneutic şi mizând pe o identificare cu opera sau chiar „simpatie“ metodică faţă de operă (argumentată prin invocarea tradiţiei hermeneutice, a lui Dilthey, Gadamer şi Ricoeur); o critică mobilă, care comutează între metode critice diverse, admiţând că metoda folosită oferă doar o perspectivă „parţială“ faţă de obiectul studiului. Este o critică ce construieşte, una care vrea să identifice, în orice caz, amploarea, liniile de forţă ale operei ca edificiu şi, poate şi mai clar, ale operei ca univers. E o critică „creatoare“ (citând o parolă a „noii critici“), ce se lasă ghidată de „retorica lecturii“ (Michel Charles), adică de disponibilitatea operei de a se lăsa citită într-un anume mod. Din acest motiv, Ion Pop nu exclude necesitatea unor abordări contextualizante în cazul unor autori a căror operă spune mai multe prin raportare la complexităţile ideologicului. Dar, în acelaşi timp, el şi-a restrâns investigaţia la câmpul marii poezii moderniste româneşti, la marii creatori de opere lirice, cercetând totodată spaţiul avangardei, poate şi ca pe o provocare la adresa ideii de capodoperă, centrală pentru modernismul lui Blaga sau Nichita Stănescu. Criticul şi-a asumat poziţia de prim cercetător postbelic al avangardei, ducând acest oficiu până la epuizarea subiectului şi obligându-i pe viitorii exegeţi să schimbe unghiul de atac pentru a mai putea spune ceva nou şi valabil în chestiune. Şi a realizat, prin monografiile Voronca şi Naum, o remarcabilă cercetare a dialogului cu capodopera la aceşti adepţi ai poeziei ca veşnică provocare.
O întrebare ce revine în carte este cea legată de chestiunea pretinsei „incompatibilităţi“ între poezie şi critică, pe care o acuză unii reporteri, mai ales în tinereţea scriitorului, considerând imposibilă o asemenea alianţă. Poetul Ion Pop, din interiorul experienţei „imposibile“, răspunde măsurat de primele câteva zeci de ori, doar în ultimele interviuri permiţându-şi intervenţii ironice: „Numai la noi eticheta «livresc» capătă o notă devalorizantă, românul fiind, nu-i aşa, mare amator de experienţe fruste şi de cotlete în sânge“. Poetul Ion Pop este un sceptic şi un melancolic, dar criticul cu acelaşi nume este cuprins de o voinţă de construcţie, deloc rară în generaţia sa, greu de reconciliat cu scepticismul. Astfel că rămâne, totuşi, o întrebare legitimă cum anume este modelată identitatea criticului Ion Pop de sentimentul neîncrederii în real şi în sensurile considerate date, de conştiinţa fragilităţii proprii şi a lumii întregi.
Un răspuns la această întrebare este dat în ceea ce aş putea numi ultimul „moment Pop“ din această carte. Autorul alege să încheie volumul cu un fragment dintr-un interviu radiofonic luat de Teodora Stanciu în 2010, chiar dacă acesta nu este, strict cronologic, ultima sa intervenţie „în arenă“ de până la momentul apariţiei cărţii, şi din acest motiv interviul capătă un caracter de credo actualizat. Ei bine, interviul marchează un moment blagian al poetului şi criticului Ion Pop, ajuns la a constata simultan şi indisociabil fragilitatea şi poezia fiinţei şi de a afla temeiuri ale măreţiei tocmai în precaritate: „regăsim aici ambiguitatea aceea care, cred eu, e singura de voit, de cerut pentru poezie, dintre gândit şi trăit, dintre această voinţă raţională de construcţie de sine, care să te aşeze ca o fiinţă înălţată pe teren solid, din materiale solide şi, pe de altă parte, celălalt sentiment, ca să nu spun conştiinţă, a unei precarităţi care pe mine m-a obsedat întotdeauna“. Este mesajul unei înţelepciuni tăcute, purtat de albinele din titlul ultimului său volum de versuri (Litere şi albine), pe care criticul Ion Pop îl interpretează astfel: „Iată, ziceam eu, albina face zigzaguri, umblă din floare în floare, nu ştie încotro merge, pare foarte dezordonată, pare risipită, tot aşa cum fiinţa mea, trecută prin experienţele amintite, părea şi ea, şi totuşi ajunge la un sens, până la urmă tot la geometrie se întoarce...“. După decenii de muncă, de constructive „propuneri pentru o fântână“, de încrâncenate „amânări generale“, de melancolice, dar totuşi constrângătoare „gramatici târzii“, iată-l pe poetul Ion Pop găsind răgazul unei îndoieli spornice faţă de propriul rost, dublată însă de o uriaşă încredere în sensurile ultime, cuprinzătoare, sub care a petrecut, şi pe care alţii le vor decide. Munca săvârşită decenii de-a rândul cu o puternică conştiinţă activă îşi va găsi până la urmă sensul, „geometria“, doar că într-o formă poate nebănuită de truditor. Este un mesaj de o modestie exemplară, care completează în modul cel mai fericit opera de o abnegaţie exemplară a profesorului Ion Pop.
Ion Pop, Interviuri. Între biografie şi bibliografie, Cluj-Napoca, Limes, 2011
