Bucurestiul Cultural, nr. 125 - Duminicile noastre (II)

Ambele instanţe din relaţia obligatorie în anii ’80 şi în întregul interval de socialism real, instanţa producătoare (scriitorul) şi cea supraveghetoare de text (cenzorul), împărtăşesc nu aceleaşi valori, dar acelaşi cod. Cenzura, deja hârşită după decenii de exercitare în cultura etatizată, ştie „ce vrea să spună“ au­torul. Iar autorul ştie, din expe­rien­ţe­le lui anterioare pre-publicare, că cen­zorul ştie. Cenzorul ştie că autorul ştie că cenzorul ştie... şi din continua navetă şi epuizantul balet cu figuri impuse al celor două instanţe rezultă un anumit tip de literatură, stratificată, în care re­fe­rinţa, explicitul, denotativul, tranzi­ti­vi­tatea, directitatea, firescul nonliterar al comunicării apar rar.

E o artă tot mai încărcată şi mai so­fis­ticată (la antipodul produselor primitive literar din anii ’50), în care observăm, pe de o parte, efortul scriitorului de a nu evita, totuşi, raportarea la realitate; iar pe de alta, aplicaţia cenzurii de a-l obliga să o facă. Astfel că lectorul for­mat după 1990, prin lectura literaturii scrise şi publicate în condiţii de li­ber­ta­te, este obligat – pentru a înţelege în pri­mul rând de ce un titlu ca Jurnal de bucătărie a fost eliminat, preferându-i-se unul ca Piaţa cerului – să refacă nu doar contextul istoric al ultimului deceniu ceau­şist, ci şi setul de implicaţii, con­se­cinţe şi efecte pe care intervenţia unei cen­zuri tot mai rafinate (oficial desfiin­ţate) l-a avut asupra scrisului unei au­toa­re ca Nora Iuga.

Este suprarealismul acestei scriitoare unul „pur“? Artistul e mai radical decât establishment-ul unei societăţi libere ori, dimpotrivă, el vrea să fie parte a unei asemenea societăţi, confiscată şi su­focată de un stat totalitar?

Departe de a urma dicteul automat al gândirii şi a elimina controlul raţional, cum s-a spus, Nora Iuga foloseşte teh­ni­ci­le şi strategiile suprarealismului pen­tru a destabiliza sistemul de reprezen­tări şi obligativităţi ale cenzurii. Se poate vorbi de un prim nivel al durei negocieri, cel al unor termeni puşi în pagină pentru a-l irita pe „pudicul“ cen­zor, expresie oficializată a unui politici de Stat croite după complexele şi ta­buurile Conducătorului. În loc de „uter“ vom avea „matca“, în loc de „vomând“, „umplând“, în loc de „sexul meu“, „râsul meu“, în loc de „masochişti“, „bătrâni“ şi în loc de „sadici“, „tineri“, în loc de „me­rită să te sinucizi“, „merită să trăieşti“, în loc de „dejecţia“, „digestia“, în loc de „sugeau sângele“, „sorbeau sângele“, în loc de „haşiş“, „eter“; în fine, în loc de „al­bituri“, „alibiuri“! Aceste intervenţii par, azi, mai „suprarealiste“ decât textul în care au fost operate. Însă ele ilus­trea­ză, fie şi cu umor involuntar, atât interdicţiile în vigoare în anii ’80, cât şi oferta cenzorului făcută autorului: de a nu se complica. În context ceauşist, com­plicaţiile ţin nu de universul poeziei, ci de cel al referentului real: fie acesta unul macro-social, larg, generic, fie unul in­dividual, personal, intim.

Într-o mişcare inversă, cu obstinaţie ar­tistică, scriitoarea se va strădui să apere exact aceste sfere: dreptul lor la prezenţă, la actualizare şi la exprimare. Poezia nu acceptă să se limiteze şi să se auto-constrângă, într-un format impus de oficialitate. Textul nu poate face ab­strac­ţie de sita cenzurii; dar o poate sub­mina, ocoli, păcăli. Cum?

În pasul unu, anulând compartimen­tările şi distincţiile dintre genuri. Poezia şi proza, consemnarea diaristică şi con­fesia, rememorarea şi fantasmarea vin în­­tr-un melanj ce face imposibilă ra­por­tarea textului la un criteriu literar dat; şi la o normă culturală de la care, even­tual, un alt artist s-ar abate. Nora Iuga nu se abate de la normă pentru că nu mai există una: toate s-au volatilizat prin lărgirea semnificativă a sferei poe­ziei, până la aria de cuprindere a lite­ra­ru­lui şi extra-literarului. E o „expan­siu­ne“ căreia nu i se pot pune oprelişti, fiindcă depăşeşte nivelul unor cuvinte ce „rănesc“ pudibonderia cenzurii.

I s-au putut înlocui Norei Iuga „maso­chişti“ cu „bătrâni“ şi „vomând“ cu „um­plând“, dar nu i-a putut fi stopată aceas­tă transgresare conştientă, voită, eliberatoare din cadrele unui gen subîn­­tins de nişte norme. Să vedem un exem­plu: „Cu cât îmbătrânesc regret tot mai mult că nu mi-am cunoscut generaţia. M-am căsătorit cu un bărbat mai tânăr ca mine, am debutat la treizeci şi cinci de ani alături de poeţi de douăzeci şi cinci. Le văd semnele vârstei pe chip, în pungile de sub ochi, în părul rărit, în lenea cu care duc paharul la gură, în tă­cerile prelungite, în exagerata lor corec­ti­tu­dine. Deşi jumătate din tinereţe mi s-a şters din creier şi din simţuri, mi-a ră­mas o privire ca un microscop miraculos prin care disting încă splendoarea in­con­ştienţei, măreţia curajului, virtuţile ne­buniei. De aceea mă însoţesc de fiecare dată cu noii veniţi, dintr-o vitală nevoie de a-mi repeta mereu şi mereu chipul acela exasperant şi irezistibil, o mică săl­bă­ticiune care nu dă doi bani pe toate nor­mele lumii, stârnind deopotrivă dra­goste şi abjecţie, o Esmé cu toate pânzele sus, arătându-şi puritatea roşie ca sân­gele în rana proaspăt deschisă; să ne ima­ginăm o fată singură pe aleile par­cului noaptea «cu nările ei îndepărtând mirosul lubric al nisipului» (versul lui Nino este exact ceea ce îmi trebuie aici) paşii uşori prin biserici şi cârciumi. În serile acelea lungi şi îngheţate la Ro­şiorii de Vede, îi citea inginerului infirm pasaje întregi din «Professor Unrat», devenind ea însăşi o Marlene Dietrich frivolă şi enigmatică, până când ochii lui suferinzi se umpleau de lumină şi bărbatul ţintuit în fotoliu începea să viseze...

S-a răcit apa în chiuvetă. Mai am de spălat trei cămăşi şi şase batiste. Pun o oală pe foc. Am un scurt răgaz. Nu-mi cunosc colegii de generaţie decât din cărţile lor. Abia acum citindu-i îmi dau seama cât de mult le aparţin. Aceeaşi lume ne-a învelit în membrana ei tul­bure. Radu Petrescu, Mircea Ivănescu, Costache Olăreanu, Mircea Horia Simio­nescu, Tudor Ţopa, Radu Căplescu... um­bre plutind împreună cu mine în acelaşi lichid amniotic şi nu ne-am văzut cu adevărat şi nu ne-am atins. Mă simt vinovată faţă de ei, cum mă simt vi­no­vată faţă de tata care a murit, fără să fi încercat vreodată să intru în încăperea în care îşi ascundea singurătatea.

Am încuiat uşa, am tras storurile, m-am întins pe pat ascultând sunetul im­perceptibil, aproape graţios al tacâ­mu­rilor cu care locatarii de la catul de sus îşi însoţesc cina.“ (pp. 126-127).

În pasul doi (şi strategia va putea fi urmărită în fragmentul de mai sus), li­ber­tatea de gen literar a scriitoarei an­gre­nează şi garantează libertatea auto­ru­lui autoproiectat ca personaj de a umple cu propria subiectivitate spaţiul extensiv al paginii. Privirea „ca un microscop miraculos“ reţine fotograme ale realităţii de la diferite vârste şi pe varii segmente temporale, amestecându-le până la indistincţie cu o lume in­te­rioară aparent încifrată. Aceasta pri­meş­te şi asimilează, cu o „suspectă“ gene­rozitate, elemente şi secvenţe de real ficţio­nalizate atât cât este necesar pen­tru ca structura simbolică să rămână deschisă. E ceva aproape farmaceutic, minuţios preparat şi lucrat, în fandările şi des­făşurările imaginative ale Norei Iuga. În Piaţa cerului. Jurnal de bucătărie, ele nu sunt mai niciodată gratuite ar­tistic, literatură-literatură, aşa cum cen­zura ultimului deceniu al Epocii de Aur ar fi vrut să impună autorilor noştri din toate generaţiile. Textul avansează im­pre­dictibil, prinzând ca într-o plasă amintiri şi nostalgii, solidarităţi genera­ţio­niste şi evazioniste („târgoviştenii“, cu literatura lor la antipodul celei ofi­ciale). E sesizantă amplificarea eului; şi totodată, transformarea sa într-o cutie de rezonanţă a timpului. Membrana „tul­bure“ devine memoria afectivă a unei scriitoare pentru care scrisul şi exis­tenţa sunt consubstanţiale.

Dar relevantă pentru atât de in­te­li­gen­ta subminare a cerinţelor cenzurii este anume procesarea interioară a unei realităţi, a unor calupuri temporale, a unor date iniţial obiective, introduse în­­tr-un flux de o ardentă subiectivitate protectoare. S-a vorbit frecvent despre iconoclasmele Norei Iuga, despre vio­len­tarea tabuurilor; şi este corectă înca­dra­rea. Însă impresionează şi capacitatea acestei literaturi de a recupera şi pro­teja, de a pune în siguranţă figuri, scene, sensuri în pericol de a fi pierdute prin uitare. Într-un deceniu al mobi­liză­rilor şi al planurilor cincinale făcute în avans (prima ediţie a cărţii a apărut în 1986), acest regăsit Jurnal de bucătărie este asumat „retro“. Aerul lui, încărcat de trecut şi de nostalgia libertăţii reale, e unul duminical, nostalgic, melancolic, pe alocuri sfâşietor: „S-a dus săptămâna şi Dinu spunea să mă pensionez ca să-mi apăr creierul sau, cum ar zice Nino, «sufletul, partea cea mai plăpândă şi cea mai organică». Mâinile pun pâi­nea în punga de plastic, despachetează untul şi-l aşează în untieră, deschid fri­giderul şi fac loc pentru roşii şi salam, apoi dau drumul la robinet şi se zben­guie sub jetul de apă rece şi de clăbuc mirosind a sodă. Mâinile se spală, îşi văd de viaţă, dar creierul? – nu găsesc nici un cuvânt care să se potrivească cu ceea ce face creierul. (...) Lângă piciorul mesei s-au adunat cojile de cartofi. Miroase a pământ. Iau mătura şi făra­şul; pe linoleum rămân dâre subţiri, negre, ca un păr desenat de un copil. Iau cârpa udă şi şterg. Îmi place luciul care creşte sub ochii mei. Şterg până la capăt. Parcă am altă bucătărie. Am să le storc cititoarelor mele lacrimi de com­pa­siune. Ce poate fi mai înduioşător decât o cenuşăreasă de cincizeci de ani.“ (p. 89).

O carte remarcabilă şi o scriitoare la fel. Cenzura epocii trecute, cu presiunea ei, a dispărut. Literatura adevărată a acelei epoci, cea care a rezistat tuturor presiunilor şi promisiunilor, a rămas.

Nora Iuga, Piaţa cerului. Jurnal de bu­cătărie,

ediţia a II-a, revizuită, cu un Cuvânt înainte de Claudiu Komartin, Casa de Editură

Max Blecher, Bistriţa, 2012, 144 p.