Pe aceeași temă
Prin romanul Nepotul lui Dracula, apărut anul trecut, regretatul poet şi eseist Alexandru Muşina manifesta o neaşteptată, poate, trecere spre proză. Nu atât de neaşteptată, totuşi, dacă o privim în contextul braşovean de unde originează: şi Andrei Bodiu, şi Caius Dobrescu sunt autori de romane, după delimitarea unor cariere de poeţi. Neobişnuit e, poate, faptul că vechiul lor mentor Muşina pare acum să urmeze exemplul foştilor „discipoli“, publicând romanul său de factură universitară după apariţia unor scrieri ca Bulevardul Eroilor al lui Andrei Bodiu (2004) sau Teză de doctorat de Caius Dobrescu (2007), care lucrau cu folos în direcţia savuroasă, post-realistă, a romanului englez inspirat din mediul academic, iniţiat în anii ‘60-’70 de Kingsley Amis, Malcolm Bradbury şi David Lodge. Simpatia lui Muşina pentru figura năpăstuită a universitarului june (bietul vampir Dragolea din roman este simplu asistent) l-ar aşeza, poate, în descendenţa lui Amis, mai degrabă decât în seria cu amantlâcuri complicate, frecvente în romanele lui Lodge. Dar, în fond, poate că nici nu trebuie mers atât de departe cu investigaţiile: cine nu-i simpatizează pe asistenţii universitari?
Romanul lui Alexandru Muşina scrie un roman ironic, preferând să nu-l complice cu răsfăţurile experimentale ale lui Caius Dobrescu, de exemplu. Autorul îşi rezervă o libertate fără pretenţii, afişând încă de pe titlu un subiect vestit ca fiind de mâna a doua, în cazul de faţă vampirismul. Imaginea copertei, cu un Proust vampirizat, alături de o recuzită tenebroasă, prost decupată în Photoshop şi aşezată într-o cutie de carton, reciclează voios clişee. Ultima copertă nu se lasă mai prejos: acolo apar citate fabricate, scoase din tot felul de reviste occidentale inexistente care apreciază umorul est-european „discret antisemit“ („The Northwestern Jewish Weekly“) sau „talia universală“ atinsă de acest roman („Neues Völkischer Beobachter“!). O lectură uşoară este astfel vestită, în care autoironia îl va împiedica pe autor să construiască un obiect estetic prea complicat. Sigur, se face aici aluzie şi la năzuinţa postmodernă de construire a romanului-leviathan, ca şi la irelevanţa distincţiilor „elitiste“, dar în esenţă ambiţia romanului e mai legată de verva conversaţională a Epistolarului de la Olăneşti decât de cine ştie ce pretenţii de invenţie tehnică. Muşina vine pe un teren pregătit de autorii români de ficţiune universitară, care scriu despre moravurile „grele“ din universităţile româneşti nu doar cu lucidă ironie pentru relativitatea tuturor lucrurilor omeneşti, ci dorind, cel mai adesea, să califice experienţa aceasta drept una degradantă. La Muşina, povestea lui Dracula (sau a nepotului lui) ajuns profesor
îl „coboară“ pe universitar în lumea căreia acesta pretinde, cu morgă est-europeană, că i se sustrage. Romanul universitar românesc ţinteşte să ruşineze tocmai pretenţia ridicolă de elevaţie pe care universitarii nu reuşesc să o respecte.
Pe scurt, istoria vorbeşte despre un asistent universitar la Facultatea de Litere din Braşov, Florin Angelescu Dragolea, nepot, cum el însuşi va afla mai târziu, al boierului Drăculea de la Perişani şi al vechilor Drăculeşti din Muntenia, blazat de meserie şi prost orientat social, care îşi descoperă în mod surprinzător ascendenţa, ca şi afinitatea pentru băutul de sânge. Acesta se străduieşte să facă faţă obligaţiilor universitare ţinând acelaşi curs ininteligibil de semiotică a operei lui Proust, sub titulaturi diferite, la mai mulţi ani de studiu şi încearcă să-şi revină din alcoolism şi din eşecul a trei căsătorii. Revelaţia descendenţei sale însemnate îi vine de la Elvis Boboieru, om de afaceri sibian care preferă să fie numit „ţigan“, nu „rom“ şi care datorează succesul său în comerţul internaţional cu sânge cu grupa O1, „de calitate“, tradiţiei familiale multiseculare care făcea din străbunii săi „boii boierului“ Drăculea. Curtat mai întâi în glumă, apoi cu pasiune genuină, de două studente de la franceză, Lulu şi Bubu, profesorul Fifi (pentru că Muşina nu ocoleşte caricaturizarea onomastică) începe să aibă un succes fulminant, umplând amfiteatrele cu acelaşi curs semiotic de nimeni înţeles, iar colegii încep să-l selecteze pentru întâlnirile lor oculte, unde se decid lucruri importante. Pe culmile gloriei şi pentru a obţine cât mai mult sânge pentru hrana proprie (pentru că proaspătul vampir nu înţeapă gâtlejuri, dar acceptă să bea un pahar de sânge donat), el va organiza un nemaivăzut examen cu studenţii săi, la care, în „spiritul Bologna“, notele sunt obţinute prin tragere la sorţi, alungând astfel spaima, corupţia şi decăderea morală la care predispune o examinare academică. În epilog, profesorul Fifi va vizita, seniorial, domeniul fostei slugi Elvis Boboieru şi se va lăsa purtat în vis, unde va fi înzestrat cu „Pixul Cunoaşterii Absolute“ de către rectorul universităţii.
Romanul lui Alexandru Muşina este, după cum se vede, cam inconsistent şi nici nu ţine să fie luat în serios; este o excelentă satiră cu condimente pop. Obiectul vizat ar fi prostia academică, jargonul autosuficient al unei anumite zone a studiilor literare. Deci nu un anumit mod de a face literatură, ci o manieră ridicolă de a o discuta. Textul generic faţă de care Nepotul lui Dracula se situează polemic în mod constant este articolul „ştiinţific“ îmbătat de propria autoritate, dar care nu afirmă de fapt nimic; care îşi afirmă apartenenţa la o anumită comunitate intelectuală, dar nu face nimic pentru a o confirma printr-un eventual spor de cunoaştere. Impostura academică e exemplificată mai întâi prin cursul de semiotică proustiană al lui Fifi Dragolea, profesorul vampir, curs citat pe larg în carte, în care, pe lângă Baudrillard, Derrida, Girard, Foucault, Greimas, Lacan apar şi nume pitoreşti, semnalând fie „contribuţia românească“ în domeniu, fie pur şi simplu un vesel vid, care dă cu tifla: Aliona Verbinski Simionescu, Elena Morcov Dăbuleanu, Brigitte Neuschenk Hmelnitzchy, Rubédien de la Pine Conard, Helmuth Heinz Vörtebücher. Şi tot despre lipsa de profesionalism a unui anumit mod „românesc“ de a face ştiinţă filologică scrie Alexandru Muşina în altă parte: „Dar ce înseamnă, la urma urmei, libertate mioritică, în mica noastră lume universitară? Simplu: începi să studiezi un anume subiect din mai multe direcţii deodată, fără să ajungi, până la urmă, nicăieri; vorbeşti fără să spui nimic; analizezi cu subtilitate idei pe care nu le-ai înţeles niciodată şi care, poate, n-au nici un înţeles; predai studenţilor lucruri care nu te interesează, dar care te pot ajuta să avansezi în carieră“.
Dar poate astfel de fragmente dau impresia că Alexandru Muşina este un încrâncenat denunţător al practicilor neoneste din societatea de azi, un profet violent al apocalipsei. De fapt, tehnica sa rafinată, cu intenţie pedagogică, mizează abundent pe proiectarea în absurd, pe elogiul suspect, hiperdimensionat, pe argumentarea insistentă, serioasă, a ceea ce e scandalos sau neverosimil. Neinteresat de poveste pentru ea însăşi, autorul se foloseşte de orice prilej pentru a dezvolta digresiuni arboroase, în care despică în patru un fir imaginar. Spre exemplu, schimbul neortodox prin care profesorul vampir oferă tuturor studenţilor note mari la examen pentru o donaţie de sânge este justificat în pagini spumoase, cu uneltele sofistului: „În primul rând, trocul, schimbul de bunuri materiale şi spirituale a existat dintotdeauna. Cel mai recent exemplu e «petrol contra hrană», votat de ONU pentru Irak. (...) Pe de altă parte, sângele e, poate fi pentru unii hrană, chiar medicament, iar notele sunt combustibilul care face să funcţioneze maşinăria universitară. (...) În al treilea rând, schimbul «note contra sânge», sau viceversa, respectă şi vine să întărească contractul social, contribuie la echilibrul şi liniştea din societate, în cazul de faţă din facultatea noastră“. Tabloul destul de negru al vieţii universitare care apare în roman – cu moravuri mizerabile, trocuri sexuale, turnătorie, jocuri de putere, cercuri oculte care îi păstoresc pe cei mici, interacţiunea nesănătoasă cu mediile economico-politice gri, ca şi un discurs reformist absurd, fără legătură cu realităţile pe care ţine să le reformeze – devine, din cauza manierei joviale în care e descris, mai degrabă inofensiv, caraghios, amuzant. Dacă adăugăm aici şi portretistica universitară braşoveană, în care câteva figuri se lasă recunoscute în agreabila lor caricatură (un critic vorbeşte despre „experienţa revelatoare“, un conferenţiar, Stroescu, pledează pentru culturalism şi corectitudine politică), obţinem un „album de familie“ optzecist pe care îl salutăm cu simpatie.
E drept însă că romanul, ca atare, nu prea se ţine laolaltă, scufundat, după cum îi convine, ba în vis, ba într-o realitate parodică, ce nu se lasă luată niciodată în serios. Argoul anglofon al studentelor (de o stupiditate, totuşi, neverosimilă) nu e nici el prea izbutit, lipsit fiind de naturaleţe şi datând, pe porţiuni, de dinainte de anii 2000, când se petrece povestea. Pe ansamblu, cartea e prea pamflet ca să mai fie şi roman, nu întâmplător cele mai reuşite pagini fiind acelea care par rupte din eseurile în formă epistolară ale autorului, dizertaţii amuzat-furioase despre mersul trebilor în cetatea literelor. Nu atât postmodern, cât satiric, roman lipsit de aspiraţiile realismului şi ale construcţiei epice, dar plin de vervă, Nepotul lui Dracula îşi delimitează ambiţiile referindu-se la romanul prebalzacian: cum declară autorul însuşi pe copertă, făcându-şi singur reclamă cu un umor enorm, el este „un văr îndepărtat al Nepotului lui Rameau“. Oricum ar fi, e o carte care se citeşte cu plăcere pentru revolta ei amuzată şi lipsită de soluţii.
Alexandru Muşina, Nepotul lui Dracula, roman, Braşov, Aula, 2012
