Bucurestiul Cultural, nr. 126 - Cobaii ideologiei Comuniste

Structura câmpului literar

 Relaţia literaturii cu politicul a suscitat şi va suscita mereu interesul inte­lec­tua­li­lor români şi nu numai. Această relaţie este una subtilă, cu implicaţii multiple asu­pra a tot ceea ce defineşte structura câm­pului literar. Nu folosesc întâmplător acest concept. Delia Ungureanu a publicat recent la Editura Universităţii din Bu­cu­reşti un volum intitulat Poetica Apocalipsei. Războiul cultural în revistele literare ro­mâ­neşti (1944-1947). Iar metoda de analiză aleasă de autoare este cea a lui Pierre Bourdieu din celebra sa lucrare Regulile artei. Geneza şi structura câmpului literar. Dar Delia Ungureanu nu face pur şi sim­plu recurs la o metodologie şi o aplică în­­toc­mai. Se dovedeşte foarte atentă la di­ferenţele specifice dintre realităţile poli­tico-literare din Franţa şi cele din România anilor ’44-’47. Aceste diferenţe ar fi dictate, crede autoarea, de faptul că „imixtiunea crescândă a politicului în jo­cul literar atacă treptat, până la anulare, autonomia relativă a câmpului“. Astfel, s-a distanţat de metoda lui Pierre Bour­dieu atunci când a încercat să configureze „dezechilibrele câmpului literar“ ce nu fac obiectul studiului cercetătorului francez. Personal, sunt interesat să urmăresc toc­mai aceste dezechilibre, căci ele dau di­na­mi­ca discursului critic şi pasiunea inves­ti­gaţiei Deliei Ungureanu. Şi pentru ca aceste lucruri să poată fi puse în act, ea res­tituie imaginea spaţiului literar româ­nesc, urmărind sursele primare, consul­tând revistele vremii, deoarece „ele dau ima­ginea clară a mişcărilor scriitorilor pe măsură ce aceştia se aliniază sau nu noilor directive şi răspund presiunilor, con­turând o imagine vie a vieţii literare,
în­­registrând luările de poziţie care, nu arareori, variază într-un timp foarte scurt“.

Restituirea adevărului şi dezbaterea morală

Delia Ungureanu procedează riguros, îm­­parte materialul destinat analizelor în categorii bine delimitate. Cititorul are po­sibilitatea să-şi creeze mental o viziune caleidoscopică, dar nu rezultată dintr-o ma­terie amorfă, ci dintr-una închegată organic. Aceste categorii conţin revistele nou apărute după 23 august 1944, revis­tele care îşi reiau apariţia, dar care, aşa după cum observă autoarea, tradiţia lor are în mică măsură relevanţă pentru con­textul nou în care reapar, şi revistele care con­tinuă să apară şi după 23 august. Între „ofensiva polului heteronom“ şi „de­fen­siva polului autonom“ se stabileşte un raport dinamic care determină un câmp de tensiuni care au relevanţă pentru coor­do­nata etică a dezbaterii despre literatura acelei epoci şi despre tot ce a însemnat ulterior epoca postbelică. Din punct de vedere istoric, perioada pe care Delia Un­gu­reanu o cercetează este deosebit de im­por­tantă. Războiul încă nu se terminase, dar avusese loc „întoarcerea armelor“. Pe de altă parte, Regele abdica la doi ani după sfârşitul războiului, lăsând în urmă o Românie în transformare radicală. Deci tot ceea ce s-a întâmplat în acest interval de timp are o relevanţă deosebit de mare pen­tru tot ceea ce a însemnat în istoria ţării noastre perioada postbelică. Dez­ba­te­rea morală despre „literatura orizontală“ are nevoie de un fundament solid, bine an­corat în realităţile literare şi politice ale vremii. Am mai spus-o şi cu altă oca­zie, comportamentul etic al scriitorilor ro­mâni din epoca la care facem referire i-a sedus pe mulţi dintre acei „directori de con­ştiinţă“ postdecembrişti dornici să fău­reas­că edificiul „noii morale“, propunân­du-se pe ei înşişi drept instanţe etice de necontestat. De-a lungul celor douăzeci şi ceva de ani de la prăbuşirea dictaturii co­muniste, au fost confecţionate tot soiul de „liste negre“, actualizate periodic, după îm­­­prejurări. N-au lipsit nici „listele albe“, mult mai puţine, dar a căror încărcătură simbolico-emoţională uriaşă a fost de­tur­na­tă cu abilitate pentru a servi unui spec­tacol mediatic de o calitate cel puţin dis­cu­tabilă. În mod clar, toate deconspirările orchestrate politic, tot rechizitoriul moral la care societatea civilă a luat parte in­ter­mi­tent şi anemic nu au avut alt rezultat notabil decât expedierea în derizoriu a uneia dintre cele mai importante teme din istoria recentă şi mai puţin recentă a Ro­mâniei: condiţia morală a individului în perioada comunistă. În legătură cu aceasta au existat în general două ati­tu­dini: una radicală şi nivelatoare – să ne amintim de calificativele grele conferite după 1989 unor scriitori precum Sado­vea­nu, Arghezi sau G. Călinescu –, alta con­ci­lian­tă peste măsură: „aşa au fost atunci vremurile!“. Cam aşa s-a desfăşurat la noi „procesul comunismului“.

Aşadar, pentru a ajunge la o cunoaştere obiectivă este nevoie de restituirea ade­vă­ru­lui. Adevărului politic şi literar. Şi la acest adevăr nu se poate ajunge decât printr-o examinare „la firul ierbii“ a tot ceea ce s-a petrecut în epocă. De obicei, acesta este rolul instrumentelor de lucru (Vezi Cronologia vieţii literare româneşti. Pe­rioada postbelică, lucrare ce are în vedere un interval de timp mult mai mare). Car­tea Deliei Ungureanu nu este, fireşte, un instrument de lucru, dar reprezintă o perspectivă personală, construită pe nişte criterii asumate şi utilitatea ei este de necontestat. Materialul faptic este ana­li­zat cu acribie şi, ca să citez din textul lui Mircea Martin de pe coperta patru a căr­ţii, „discursul Deliei Ungureanu este clar, nuanţat, păstrând o neutralitate a to­nu­lui, fără spasme retorice ori sentimentale şi tratează materia sa cu o seriozitate con­ştientă de dramatismul conţinut al epo­cii“.

Volumul Poetica Apocalipsei este împărţit în trei capitole ample: Manifeste, mani­fes­tări, manifestaţii. Ofensiva polului heteronom şi devensiva polului autonom: 1944-1946 şi 1946-1947, Bătălia politicilor culturale pentru (noua) poezie şi Politica poeziei şi poezia po­li­ti­că: „Orizont“, „Revista literară“, „Revista Fun­daţiilor Regale“, „Revista Cercului Lite­rar“. Redau în cele ce urmează „mo­men­tele“ cele mai importante, din punctul meu de vedere, ale acestor capitole.

Estetica sloganului

Reviste precum România liberă – au­to­in­ti­tulată „singurul ziar patriotic“ –, Scân­teia, Veac nou, Orizont, Democraţia, Tinere­ţea, Viaţa socială CFR, Viaţa Românească ş.a. publică numeroase articole program prin care îşi afirmă noua identitate ideologică. Delia Ungureanu identifică şi analizează toţi topoi-i discursului de propagandă so­cialistă şi creează realmente un spectacol detectivistic, restituind fluctuaţiile şi bruş­tele schimbări de direcţie din câmpul lite­raturii programatice: „estetica reite­ră­rii este estetica sloganului, care, mizând pe funcţia poetică a limbajului, pune în cir­cu­la­ţie formule şablon la care să se răs­pundă printr-o reacţie previzibilă. Reto­rica reiterării organizează discursul mani­festului, conturând sistematic imaginea unui adversar monstruos, referent care îi desemnează pe toţi cei care se opun Partidului Comunist“. Deopotrivă de in­te­re­sante îmi par atât elementele de do­cu­mentaristică (arheologia istoriografică), cât şi cele care ţin de poetica discursului investigat. Nu sunt uitate nici atitudinile celor care şi-au menţinut verticalitatea şi prin pledoariile lor pentru pentru norma­li­tate şi pentru conservarea spiritului critic „şi-au atras criticile care vor func­ţiona ca un capital negativ şi după 1944“. Aici poate şi amintit Manifestul Cercului Literar de la Sibiu, pot fi menţionate luările de poziţie ale unor intelectuali pre­cum Tudor Vianu, Perpessicius, Adrian Ma­rino. Bineînţeles că nu putem vorbi totuşi de luări de poziţie adversare radi­cal puterii politice, ci mai degrabă despre nişte poziţii moderate, strategice, acestea, în contrast cu adeziunile vocale la noile valori sociale. Cel mai cunoscut în acest sens este, probabil, cazul Călinescu. Ori­cum, subcapitolul Defensiva polului auto­nom: apărarea esteticului. 19 noiembrie 1946 – 30 decembrie 1947 conţine multe exemple de scriitori care au practicat un discurs abil prin care doar aparent se arătau „în­­re­gimentaţi“, în realitate propunând idei în contra direcţiei oficiale. Călinescu, acest caz paradoxal şi fascinat, pare să fi găsit întotdeauna soluţia ieşirii din im­pas: „fără a avea o luare explicită de po­zi­ţie împotriva poeziei cu teză, Călinescu, la fel ca şi Arghezi, o face prin propunerea contrariului ei: o poezie inefabilă, a stării poetice, o muzică a sferelor. Şi poetul, şi cri­ticul recurg la o terminologie voit am­bi­guă, lăsând a se citi printre rânduri o critică prin tăcere a poziţiei hetero­no­miş­ti­lor. A afirma prin tăcere este modalitatea specifică prin care luările de poziţie au­tonomiste se opun anormalizării jocului literar“.

Ultima staţie

Acest joc politico-literar este însă mult mai profund şi are implicaţii mult mai adânci decât ne pot indica paginile din presa vremii, declaraţiile şi declamaţiile exis­tente. Rămâne întotdeauna un sub­strat şi un ce de nebănuit. Subcapitolul Un cobai al ideologizării: Miron Radu Paras­chi­vescu este un exemplu (emoţionant) în acest sens. M-am axat în acest articol mai mult pe prima parte a studiului, de­oa­rece aici e prezentă osatura lui teo­re­ti­că, aici tensiunile converg şi se amplifică sinergic. Dar numeroasele studii de caz din subcapitole precum Duşmanul din Ce­tate. Sciziunea internă a polului heteronom, Ultima baricadă. Coeziunea internă a polului heteronom sau cele consacrate revistelor Orizont, Revista literară, Revista Fundaţiilor Regale sau Revista Cercului Literar sunt la fel de incitante şi de bogate în informaţii. Pa­ginile subcapitolului Gara Lausane – ultima staţie conţin veritabile pasaje de pro­ză critică. Odată cu plecarea Regelui din ţară în condiţii de umilinţă şi lipsă de res­pect, în urmă rămânea o Românie in­tra­tă deja într-o altă eră. Una de o atro­ci­ta­te ale cărei dimensiuni reale nu le vom putea desluşi, bănui, poate, niciodată.

Prin Poetica Apocalipsei, Delia Ungu­rea­nu demonstrează că este unul dintre cei mai talentaţi şi serioşi cercetători ai ge­ne­ra­ţiei tinere.

Delia Ungureanu, Poetica Apocalipsei. Războiul cultural în revistele literare româneşti (1944-1947), Editura Universităţii din Bucureşti, 2012