Bucurestiul Cultural, nr. 126 - Cum poţi fi înţelept în socialism

Ecaterina Oproiu (Catrinel pentru cu­nos­cuţi, dar nu doar; în anumite do­cu­men­te apare cu acest nume de alint) nu este Lena Constante. E drept că cele două fe­mei, autoarele unor volume re­cent apă­ru­te în librăriile româneşti, sunt contempo­ra­ne. Altminteri, numele lor stau pe fron­tispiciul unor istorii di­fe­rite, obiecte ale unei memorii şi mai ales ale unor judecăţi diferite. Memoriile Lenei Constante au fost şi vor mai fi lansate de nume mari ale culturii române. Jurnalul Ecaterinei Oproiu nu a fost lansat de nimeni. Nu l-a pu­blicat o editură mare, nu l-a redactat cineva foarte atent (grafierea „Umberto Ecco“ nu-mi iese din minte). Pour cause: ea a fost o semnătură prestigioasă, dar con­formă, aşa-zicând, în toate deceniile so­cialismului românesc. În vreme ce Lena Constante suferea în închisoare, Eca­te­ri­na Oproiu semna în presa dejistă. Într-ade­­văr, lucrurie s-au întâmplat aşa. Între­ba­rea mea ar fi alta: este societatea româ­neas­că de dinainte de 1989 una numai a Lenei Constante sau regăsim în ea şi (mult) Ecaterina Oproiu? Şi, dacă răs­pun­sul este afirmativ: este lumea românească a Ecaterinei Oproiu cea a satrapilor care pun botniţă lumii româneşti a Lenei Con­stan­te? Or, mie mi se pare că articularea celor două lumi trebuie gândită cu mai multă nuanţă. Ele fac, de altfel, o singură lume, cu adevărurile, revoltele şi com­pro­mi­surile ei – compromisuri de care sun­tem departe de a fi scăpat astăzi. Intenţia mea nu este aici de a spăla o biografie de discutat, ci de a prezenta o personalitate aflată sub reflectoarele societăţii ro­mâ­neşti a spectacolului, una remarcabilă în­­tre 1965 şi 1975, supravieţuitoare apoi până în 1989. Socialismul românesc a fost şi Lena Constante, şi Ecaterina Oproiu, iar meritele fiecăreia nu se cade să fie tre­cu­te sub tăcere dintr-o exigenţă morală care riscă mereu să devină fetiş în ima­gi­na­rul nostru balcanic. Este mult mai plă­cut să fii o Ecaterina Oproiu, convin, decât o Lena Constante. Totuşi, „Catrinel“ e nu­mai una, şi-n jurul ei găsim strălucirea celor mai frumoşi ani ai mediei româneşti audio-vizuale de dinainte de 1989 (iar istoria ne va spune dacă şi de după).

Într-o dezbatere-document din 1970 despre televiziune, intervenţia jurnalistei nu are nimic partizan: „E bine să facem tot ce ne stă în putinţă ca programele noas­tre să nu devină o arenă a frivolităţii. Din păcate, însă, în lupta aceasta cade nu numai frivolitatea. De multe ori jertfim şi umorul (şi mă întreb dacă facem bine), uneori jertfim şi surâsul (şi sigur nu facem bine). Frivolităţii trebuie să i se opună seriozitatea. Din păcate, uneori, noi îi opunem nu seriozitatea, ci spiritul posac şi o gravitate plină de pretenţii, dar goală de orice căldură umană. (...) Un tovarăş vorbea aici despre vedete şi, dacă nu mă în­­şel, combătea ideea unor personalităţi-vedete. După modesta mea părere, pro­ble­ma nu se poate pune dacă vrem sau nu ve­de­te. Fiecare societate are o anumită geo­grafie a personalităţilor ei. Sunt indivizi-pisc şi indivizi-văgăuni, unii stau mai în vedere, iar alţii mai în penumbră. (...) Întrebarea eficientă – după părerea mea – este nu dacă să avem sau să nu avem vedete, ci care sunt vedetele noastre. (...) Nu credeţi că propaganda şi agitaţia noas­tră la televiziune are nevoie nu numai de forţa solidă a ideilor juste, ci şi de forţa magnetică a farmecului?“¹ Problema mo­rală, dacă vreţi, apare mai târziu: în clipa în care nimic din recomandările acestea nu mai contează pentru regimul politic, iar televiziunea română se va recunoaşte, vo­lens nolens, în descrierea negativă fă­cu­tă mai sus şi va fi obligată să renunţe la ideea de vedetă, Ecaterina Oproiu nu face nimic. Negociază cât poate cu di­rec­ti­ve­le, dar nu refuză dialogul, nu-şi ia ju­că­rii­le şi nu pleacă: judece fiecare ce e rău şi ce e bine.

Există câteva straturi ale istoriei re­cen­te, istorie (încă) trăită, din care memoria semenilor noştri păstrează în confuzie particule culese de ici, colo, care gonesc printre firişoare ale trăirilor celor mai re­cen­te, se colorează cu tenta lor, le împru­mu­tă consistenţa, devin una cu prezentul „de acum“. Da, nu uităm rănile, dar aerul unui timp zboară numaidecât, fuge ca stră­lucirea vie a unui chip, după expirare, lăsându-l aidoma, dar fără suflet. Au fost anii ‘50, au fost anii ‘60-’70, au venit anii ‘70-’80 care i-au şters pe precedenţii, mă­tu­raţi de anii ‘90 pe care, pe nesimţite, s-au clădit şi s-au deschis anii 2000 – cam asta-i istoria spusă pozitivist, ordonat, dar caduc. S-a vorbit destul de puţin de­spre anii ‘60-’70, numiţi cei ai „libera­li­ză­rii bine temperate“, pe bună dreptate. Dincolo de persistenţa unei nomenclaturi stu­pide, a unui cadru discursiv desuet al Puterii, altfel spus, dincolo de conti­nui­tă­ţile inevitabile dintre două despărţăminte ale unui aceluiaşi regim, România cul­tu­ra­lă urbană, minoritară bun înţeles, cu­noaş­­te acum o modernizare pe care o putem privi atât ca pe o revenire parţială la dinamismul ultimului interbelic, cât şi ca o sincronizare cu cultura de masă vest-europeană, mai ales cea a Italiei şi Fran­ţei. Presa, scrisă şi audiovizuală, face efor­turi să devină, de la mijlocul anilor ‘60, trendy, iar nuanţele loisirului înlocuiesc culorile mate şi groase ale propagandei ca­zone. Ne putem întreba, retoric şi bucolic, cum ar fi arătat un socialism românesc cu faţa (umană) a Ecaterinei Oproiu sau a lui Radu Cosaşu, un socialism, vorba lui Radu Cosaşu citându-l pe un taxi­me­trist contemporan, „fără Ceauşescu“.

Ideea unui asemenea socialism mi-a apărut citind acest cald, (auto)ironic, apolitic jurnal al celei mai importante voci a presei „glossy“ de la noi din the „belles sixties“ (Durandin). Cu vremea, mi se pare că feelingul acestor ani este dat de o mixtură paradoxală dintre elitismul unui grup de obişnuiţi ai noilor medii (film, televiziune – unul de o sociabilitate diferită de cea a „boierilor minţii“, adepţi, voit sau nu, ai criticilor adorniene asupra „industriei culturale“) şi „umanismul“ es­tetic al celor care se ocupă cu descoperirea şi elogiul frumuseţii lucrurilor mărunte, cel pe care astăzi îl exprimă, într-o re­cep­ţie diferită, prozele lui Cosaşu. Articu­la­rea dintre cele două atitudini este ea na­tu­­rală, exprimă o conştiinţă rea, pe care vremurile o pot absolvi şi pe care o re­tra­ge­re în iatacul forului interior o domo­leşte? Ceea ce ştiu este că acest paradox îmi pare cel mai clar redat de un frag­ment în care „Catrinel“ povesteşte restriş­tea îndurată de Petru Dumitriu în Deltă. Prozatorul lucra la Pasărea furtunii şi voia să cunoască satul de pescari de la Marea Neagră despre care urma să scrie. Acolo, însă, nu se găsea decât caviar. „Toate bune şi frumoase, spunea Petru, m-aş fi pu­tut hrăni cu caviar până la capătul vieţii, dar ce să vezi? În satul ăla, nu exis­ta pâine. Nici nu se aducea, nici nu se fă­cea. N-aveau din ce. (...) Aşa că, atât cât am stat acolo, am mâncat dimineaţa, la prânz şi seara icre negre cu mămăligă. Şi nu cu mămăligă vârtoasă sau cu mămă­li­gă pripită. Din lipsă de mălai, abori­ge­nii făceau terci. Deci a mâncat cel mai fin caviar cu cel mai autentic terci.“

Cam aşa apare viaţa Ecaterinei Oproiu, în propriul jurnal. A trăit viaţa celei mai fine Franµoise Giroud în cel mai neaoş so­cia­lism ceauşist – asta, asta mă intrigă pe mine, şi cred că socialismul este im­po­si­bil de înţeles fără încercarea de a trece prin acest paradox al marelui jurnalist care pendulează între Cannes şi Vulcana – nu rămâne la Cannes, nu se întoarce la Vulcana, dar poate să treacă graniţe şi trăieşte, pare-se, pentru şi prin această pen­dulare permanentă. Mare parte a acestor peste 300 de pagini de amintiri, care acoperă pe sărite anii ‘50, ‘60, ‘70 şi ‘80, reţin medalioane amuzante, cele mai multe, altele grave şi uneori triste, din lumea colorată, străbătută de miile de umbre ale artelor spectacolului, din Euro­pa de Vest. Paris, Roma, Cannes, Madrid, Veneţia, chiar şi Budapesta, dar şi Bu­cu­reşti, Costineşti sau Vulcana sunt locurile vieţii Ecaterinei Oproiu, iar oamenii sunt anonimi sau personalităţi, de la Marin So­res­cu (taciturn) la Suzana Gîdea (mo­ţă­in­dă).

Selecţia pare aleatorie, pentru că au­toarea mărturiseşte hotărârea de a-şi publica acum prima parte a unor caiete de însemnări păstrate în zeci de caiete în­­ne­­grite din copilărie. Decupajul apare însă într-o lumină a implicitului, astăzi. Din paginile Ecaterinei Oproiu reiese o viaţă petrecută înaintea unei lumi-scenă, pe care Cortina de Fier nu reuşea să o se­pa­re. Dar altceva mi se pare nu doar sem­ni­ficativ, ci preganant în Jurnal I: plăce­rea înregistrării detaliilor conversaţionale, plăcerea şi ştiinţa cu care sunt surprinse detaliile caracterizante ale unor figuri pasagere. Crochiuri al căror sens nu trece de momentul şi locul situaţiilor descrise în punctele şi linile esenţiale, care nu apar nici „epocale“, nici „morale“, dar în­­via­­te cu suflurile deictice ale clipei vii.

Şi atunci, ceea ce apare în covor, im­pli­ci­tul despre care vorbeam, nu este altceva decât un raport care se iveşte în mintea cititorului, între supermizele „iepocii“ la care autoarea este, vrând-nevrând, păr­ta­şă şi inframizele unui schizo-delir col­căind de insignifianţe grăitoare, indi­fe­rent, altminteri, unui pretins fir al nara­ţiu­nii (vezi aici povestea detracată a croi­toresei ambulante de care autoarea face rost printr-o cunoştinţă). Tot în registru minor apar şi portretele marilor perso­na­li­tăţi de a căror prietenie sau întovărăşire autoarea este mândră – de la Liviu Ciulei la Radu Cosaşu, Marin Sorescu, Petre Săl­cu­deanu, Petru Dimitriu, profesorul Tres­tio­reanu, cel al cărui nume este purtat azi de institutul de oncologie de la Fun­deni, ca să nu mai vorbim de prietena statornică Genua (Eugenia Vodă – care desigur că a încercat, zadarnic, să-şi in­vi­te prietena la Profesioniştii). În registru mi­nor, pentru că, deşi apariţii memora­bi­le, ei nu sunt aşezaţi sainte-beuvian pe un soclu de date panoramice.

Naivitatea naratoarei, poate a autoarei, este o poziţie morală care poate fi inter­pre­tată, care va fi în mod sigur judecată. Este ea o eschivă, este o formă de auten­ti­ci­tate? Probabil şi una, şi alta, dar şi altceva mai mult: sugestia unui „ce ştiu eu?“ istoric, întrebarea unei conştiinţe pen­tru care transcendenţa există ca atare şi pentru care omul nu poate fi decât ima­nent propriilor experienţe, vieţii. Nu ştiu eu, dar oare a arătat altceva istoria ul­ti­me­lor două decenii? De reflectat.

Ecaterina Oproiu, Jurnal 1, Editura Semne, 320 pp., 2013