Bucurestiul Cultural, nr. 126 - Două feluri de a privi lumea

Nu de mult am primit de la Academia Ci­vică două cărţi. Prima, în seria de Do­cu­men­te, semnată Thomas S. Blanton, se in­ti­tulează Ce ştia preşedintele Truman despre Ro­mânia, „Un raport al serviciilor secrete ame­ricane“ din 1949, iar cea de-a doua, lu­crarea istoricului francez Reynald Se­cher, Vandeea: de la genocid la memoricid. Doar răsfoindu-le şi mi-am dat seama de im­portanţa acestor informaţii pentru ori­ce om care doreşte să ştie. Dar, vai, „grija faţă de adevăr nu este scopul principal al activităţii umane“, îmi aduc eu aminte din­tr-o carte absolut revelatoare pentru epoca noastră, Cunoaşterea inutilă, a lui Jean-Franµois Revel. Şi, înainte de asta, „opi­nia se amestecă în domenii unde nu ne sunt accesibile decât fascicule de ase­mă­nări şi presupuneri“. Asta atunci când nu se amestecă pur şi simplu mitologia, tul­burând sau, cum se spune astăzi, blu­rând istoria.

Dacă toţi românii ar fi ştiut ce i s-a co­mu­nicat preşedintelui american Truman, m-am întrebat, ca prostul, o recunosc, oare le-ar fi fost tot atât de uşor co­mu­niş­ti­lor să pună mâna pe putere, prin frau­­dă, în 1946? Revenit cu picioarele pe pă­mân­tul scump al patriei, mi-am amintit de tancurile ruseşti, de comisarii politici de la Moscova şi pe urmă dintre noi, mi-am amintit de cozile de topor, tradiţionale în fabule, dar, din păcate, şi în realitate. Dacă toţi europenii ar fi ştiut ce s-a în­­tâm­plat în anii 1793 şi 1794 în Vandeea, oare ar mai fi existat tătucii de tip Lenin, Hitler, Stalin, Pol Pot, pe care, de altfel, alături de Talaat Paşa, ministrul de In­ter­ne turc care a dat ordinele de exterminare a armenilor în 1915, autorul francez al căr­ţii despre Vandeea îi şi citează ca învă­ţă­cei ai lui Robespierre şi ai amicilor din Comitetul Salvării Publice (FSN avant la lettre?)? Întrebare inutilă, pentru că, aşa cum ne spun profesioniştii, istoria nu se scrie cu dacă...

Aş fi rămas poate cu această întrebare, dacă nu pe buze, atunci măcar în suflet, dacă nu aş fi citit cândva cartea mai sus ci­tată, a lui Jean-Franµois Revel, Cunoaş­te­rea inutilă, a cărei idee, vulgarizată ra­pid, este tocmai aceea că oamenii preferă să dea uitării informaţiile exacte, ade­vă­rul, cu alte cuvinte, urmându-şi mereu şi mereu opinia, adică subiectivitatea. „A te comporta ştiinţific – spune Jean-François Revel –, reunind, adică, raţiunea şi ones­ti­ta­tea, înseamnă a nu te pronunţa despre ceva decât după ce ai luat în considerare toate informaţiile de care poţi dispune, fără a elimina, a deforma ori a înlătura vreuna, extrăgând apoi, cu bună-credinţă, cea mai bună concluzie, autorizată de informaţiile respective.“ Or, tocmai asta nu se întâmplă. Amintiţi-vă prima pagină dintr-o lucrare fundamentală despre Re­vo­lu­ţia Franceză, a lui Franµois Furet: „Isto­ri­cului care studiază regii merovingieni sau Războiul de o Sută de Ani nu i se cere să-şi prezinte, în orice moment, permisul de cercetare. Societatea şi profesiunea îi acor­dă, oricât de puţin şi-ar fi făcut uce­ni­cia tehnică, virtuţi de răbdare şi obiec­ti­vi­ta­te. Discutarea rezultatelor nu mobi­li­zea­­ză decât erudiţii şi erudiţia. Istoricul Re­vo­luţiei Franceze însă trebuie să producă alte titluri decât competenţa sa. Trebuie să-şi anunţe culoarea. Trebuie mai întâi să spună de pe ce poziţii vorbeşte, ce gân­deş­te, ce caută; iar ceea ce scrie el despre Re­voluţie are un sens prealabil lucrării în­­seşi: este opinia sa, formă de judecată care nu este cerută când e vorba de me­ro­vin­gieni, dar este indispensabilă pentru 1789 sau 1793“. Aici venim la cele citate mai înainte. Ce caută, în fond, oamenii în cărţile despre Revoluţia Franceză şi nu nu­mai? Adevărul? Mă îndoiesc, din mo­ment ce sunt interesaţi de vederile, opi­nii­le politice ale celui care se pronunţă de­spre ea.

Iată, cartea lui Reynald Secher, mai sus citată, dezvăluie un adevăr absolut ului­­tor pentru toţi cei care au învăţat că Revoluţia Franceză a adus una şi alta pe Pământ şi în Europa etc., etc. Deoarece lo­cui­torii din Vandeea se răsculaseră îm­­po­tri­va republicanilor de la Paris, aceştia au decretat şi au ordonat, în repetate rân­duri, şi în scris, ceea ce autorul nostru citează, exterminarea pur şi simplu a popu­laţiei acestei regiuni din Franţa, pre­ci­zând chiar că ar fi vorba de 815.000 de oa­meni, ba chiar schimbarea numelui pro­vin­ciei, din Vandeea în Vengé, adică răz­bu­nat. Nu cei ce se ridicaseră cu arma în mână, nu, toţi vandeenii trebuiau să pia­­ră, inclusiv cei care ţineau cu revoluţia, exact ca-n visurile unui Hitler, ale unui Stalin şi ale unui Lenin. Iar istoricul nos­tru, autorul cărţii respective, citează do­cu­men­te de epocă până la saţietate. Nu con­tea­ză, aflu din informaţii colaterale, a fost acuzat că e de dreapta şi alte ase­me­nea grozăvii, de parcă ne-am afla tot în anii stângii biruitoare de pe-aici. Deci, nu despre căutarea adevărului e vorba la cei care-l acuză, ci despre stabilirea unei min­ciuni confortabile pentru ei, cam aşa cum fac stângiştii occidentali şi mai nou şi ai noştri, omiţând crimele comunismului şi con­tinuându-şi marşul victorios spre „vii­to­rul luminos al omenirii“, indiferenţi la dezvăluirile care s-au făcut şi se mai fac despre prezentul odios al acelui regim, pe când nu era încă un trecut odios. Exem­ple­le se pot înmulţi, ele nu se referă nu­mai la comunism, dar aceasta e durerea noas­tră cea mai recentă şi de aceea am ales-o.

Aşa încât: zadarnic aflăm, zadarnic ştim, dacă tot ceea ce ni s-a inculcat când­va în capete şi suflete învinge, oricât ar fi de neadevărat. Vorba altui tătuc odios, Mao: o minciună repetată de o sută de ori de­vine adevăr. Uitaţi-vă la noi, cei de azi, care am aflat sau am fi aflat, dacă am fi vrut, multe despre comunism şi co­mu­nişti, şi totuşi îi votăm într-o veselie, ca să nu mai vorbesc de cei care chiar cred că în comunism le-a fost bine. Vorba lui Re­vel: cunoaşterea e inutilă. Vai de cei pen­tru care ea nu este aşa, vai de ei! Să fi fost vorba aceea proastă, chiar o sinteză popu­lară a cărţii lui Revel: mulţi vede, pu­ţini cunoaşte.