Bucurestiul Cultural, nr. 126 - După vânzările din ultimii ani, autorii români au revenit în top

SILVIU LUPESCU în dialog cu GABRIELA ADAMEŞTEANU.

 Cultura scrisă nu constituie nici măcar subiect de dezbatere publică la noi, ea nu aduce voturi, nici bani, cel mult poate reduce anii de detenţie ai vreunui politician • Adevărata provocare pentru editori nu e cum să stopeze scăderea vânzărilor, ci cum să ridice consumul de carte per capita la un standard european • Cultura română poate ameliora imaginea ţării, dar nu o poate face ca parte desprinsă de întreg • Performanţa de a distruge capitalul de imagine acumulat de ICR a fost uluitoare: nici Oltchim, nici CFR nu au putut fi distruse în doar câteva luni • ICR va rămâne marcat pentru mult timp ca instituţie aservită politic, menită să livreze servicii de imagine puterii • Odată cu cărţile digitale, s-a produs o schimbare de tehnologie care va fi benefică circulaţiei informaţiei şi literaturii implicit

Înainte de Salonul de carte de la Paris, am avut ocazia să merg la conferinţa preşedintelui Hollande, ţinută în faţa scrii­torilor, dar şi a persoanelor din industria cărţii – editori, librari, directori de rezidenţe literare, înalţi funcţionari de la Centre National du Livre etc. Bine structurat, discursul pre­şe­din­telui reflecta neliniştile industriei de carte, începând cu pierderea apetitului pentru lectură al tinerelor generaţii, până la problemele librarilor independenţi, ce riscă să fie în­­ghi­­ţiţi de marile reţele comerciale. Preşedintele Holland a promis, la acea conferinţă de presă, măsuri de susţinere a cărţii, şi într-un interval scurt am citit în ziare că fusese deja acordat un sprijin substanţial pentru librarii independenţi (ei au facilităţi de credit atunci când îşi deschid afacerea etc.). În Franţa mai există şi „preţul unic al cărţii“, iar mi­nis­trul actual al Culturii a trecut prin parlament o lege care re­sta­bileşte TVA la 5% pentru întreg lanţul de firme care con­tri­buie la realizarea şi distribuirea produsului numit carte. Cum vezi, în această perspectivă, situaţia cărţii în România?

Răspunsul l-ai sugerat chiar tu. L-ai auzit vreodată pe pre­şedintele Băsescu vorbind despre susţinerea pro­duc­ţiei şi distribuţiei de carte? Eu, nu. Pe Iliescu, da. S-a in­dignat cândva că rabatul comercial pe care îl percep li­bra­rii ar fi prea mare, voind să spună că nu mai e ca pe vremea când a fost el „marginalizat“ director de editură, dimpotrivă, suntem în capitalism, adică „e rău“. Mi­niş­trii Culturii din ultima vreme nu au avut timp să ini­ţie­ze legi, ei iau parte la talk-show-uri pe post de propa­gan­dişti de partid. Facilităţi pentru librari? Probabil că din pricina prea multor facilităţi s-au închis ori au intrat în insolvenţă zeci, sute de librării. De altfel, cultura scrisă nu constituie nici măcar subiect de dezbatere publică la noi, ea nu aduce voturi, nici bani, cel mult poate reduce anii de detenţie ai vreunui politician. Atunci când scopul e să distrugi ca să furi tot ce poate fi furat, tu chiar crezi că aliotmanul transpartinic se va împiedica de ciotul nu­mit cultură, fie ea scrisă sau nu?

Pe de altă parte, se fac deseori asemenea comparaţii – cum e în Franţa versus cum e la noi. Or, în ce priveşte in­dustria cărţii, comparaţia nu e viabilă absolut deloc. Gân­deşte-te că o editură de top din Franţa, să zicem Gallimard, are o cifră de afaceri de 4-5 ori mai mare decât toate editurile româneşti la un loc. Sau că He­xa­go­nul are de cinci ori mai mulţi cititori, la care se adaugă francofonii din Elveţia, Belgia, Canada, ţările ma­gre­bie­ne etc. Practic, tirajul cărţilor prozatorilor români tra­duşi de editurile franceze pentru Salon du Livre a fost de 2.500-3.000 de exemplare, mai mare decât tirajul me­diu de la noi. Din punctul de vedere al eficienţei, al cos­tu­rilor, acest aspect este foarte important şi net în defavoarea editorilor români, obligaţi să publice tiraje mult reduse într-un mediu ostil economic şi legislativ.

Sunt multe diferenţele. Ca structură demografică, de pil­dă, la noi 50% din populaţie este rurală şi trăieşte în localităţi fără librării. Nu au nici biblioteci. Îşi poate în­­chi­pui cineva o localitate oricât de mică din Franţa sau Suedia fără bibliotecă? Nu cred. Sunt apoi diferenţele de cultură, de educaţie, de nivel de trai, de canale de pro­mo­va­re... Singura televiziune culturală a fost suprimată cu o iresponsabilitate ticăloasă, iar la radioul public spaţiile de­dicate culturii s-au redus dramatic. Cotidienele au pagini culturale din când în când, dacă au, şi adesea de un nivel submediocru, preocupate exasperant de mon­den. Revistele culturale – majoritatea lor cel puţin – au tiraje de cvartal. Nu are rost să mai exemplific. Sta­tis­ti­ci­le UE ne arată la coada cozii în ce priveşte „consumul cultural“. Şi cum suntem judecaţi (şi) după statistici, rezultă că suntem un popor de inculţi. Ascultă-i puţin pe unii politicieni cum vorbesc – cei cu bacalaureat luat la 25-30 de ani sau cu doctorate mituite – ori pe unii dintre euro­parlamentari, şi ai să vezi că e chiar aşa.

Care e situaţia vânzărilor în acest an? Ziarele italiene dă­deau o scădere de 15%, dar unii editori mi-au vorbit despre cifre mai mari.

Noi nu avem statistici la nivel naţional, aşa încât fie­ca­re editură îşi face calculele pe cont propriu. Dacă ar fi să ne ghidăm după statisticile oficiale, totul în România pare paradiziac, mai puţin numărul celor care părăsesc ţara, din disperare sau silă. Pe ei, nimeni nu-i poate dosi în statistici. Se estimează că scăderea vânzărilor în pri­mii trei ani de criză a fost de 40%, aşa încât tot ce se poate spera pentru acest an e ca vânzările să nu mai scadă. Dar adevărata provocare pentru editori nu e cum să stopeze scăderea vânzărilor, ci cum să ridice con­su­mul de carte per capita la un standard european.

Totuşi, scăderea vânzării îi obligă pe editori să reducă nu­mă­rul cărţilor publicate şi asta presupun că se repercutează mai ales asupra autorilor începători. A cărţilor despre care nu se poate şti dacă vor avea sau nu succes. Dar poate şti un editor ce va vinde şi ce nu? Cum apreciezi şansele de vân­za­re pentru diferitele categorii de cărţi, există sondaje, comenzi ale librarilor etc.? Ai surprize? Cum stă literatura română în raport cu literatura lumii?

Desigur că lipsa resurselor financiare s-a repercutat asu­pra numărului de titluri şi a tirajelor. În ce-i priveşte pe autorii începători însă, nu cunosc cazuri răsunătoare în care un manuscris valoros să fi rămas nepublicat. E mai curând o legendă. Există – încă! – destule edituri, iar dacă una ar refuza, s-ar găsi alta să îl publice. Le­gen­da aceasta e colportată mai curând de autorii mediocri sau veleitari. M-aş fi aşteptat ca la concursul de debut de la Cartea Românească, de pildă, să fim asaltaţi de ma­nuscrise. Nu am fost. Mai mult, abia dacă au putut fi selectate anual şi publicate unul, două volume de proză şi poezie. Prin urmare, cred că nu autorii începători au de suferit, ci grafomanii, cei care hărţuiesc editurile cu multe titluri pe an, având şi pretenţia să fie reeditaţi, deşi cărţile lor au zăcut în librării ani în şir şi au sfârşit prin a fi trimise retur.

Estimarea vânzărilor e o problemă mai nuanţată. Ţine de criterii de marketing, dar şi de fler. Ţine şi de ce ur­mă­reşte o editură pe termen mediu sau lung. De pildă, de mai multă vreme topurile de vânzări din întreaga lume sunt dominate de un autor, E.L. James, cu o tri­lo­gie de un nivel – eufemistic vorbind – extrem de jos. Dar cine o publică? Nu vei găsi vreun brand editorial de pres­ti­giu, unul care să îşi respecte standardul cultural. Sau uită-te la mulţimea de cărţi colorate, aşa-numitele co­pro­duc­ţii. E o afacere poligrafică, iar vânzările acestor „en­ci­clo­pedii“, multe de o valoare îndoielnică, au puţine lucruri în comun cu cultura. Desigur, surprizele nu lip­sesc, rareori plăcute, de cele mai multe ori deza­mă­gi­toa­re. Dar unele le compensează pe celelalte. Ceea ce nu tre­­buie uitat e că o editură are şi un portofoliu adunat în ani. Sau, altfel spus, „ciclul de viaţă“ al unei cărţi diferă de la un titlu la altul. Unele cărţi sunt „ne­mu­ri­toa­re“, altele „trăiesc“ câteva luni. Sunt şi cărţi care tre­bu­ie „resuscitate“, reeditate în diverse formule editoriale, şi astfel pot ajunge, în ani, la tiraje însemnate. M-aş feri să dau exemple, căci asemenea titluri sunt numeroase, atât la Polirom, cât şi la alte edituri preocupate de por­to­fo­liul propriu şi care nu s-au lăsat antrenate în cursa vânzărilor, nu au cedat tendinţelor de moment. Dar nu se va supăra nimeni dacă am să amintesc Dimineaţa pier­du­tă, pentru că e cartea ta. Cred că nici tu nu mai ştii câte ediţii a avut.

Dimineaţa pierdută a avut, până acum, şapte ediţii şi, din­tre acestea, patru le datorez Poliromului. Dar ai dreptate, la ultima, cea din ediţia de autor, am uitat să mai precizez acest lucru, am scris doar că este ediţie definitivă.

În ce priveşte literatura română, şi mă refer la numele afirmate după 2000, eu cred că lucrurile sunt clarificate. Dacă analizăm vânzările din ultimii ani, este evident că autorii români au revenit în top. Faptul că unii critici mai compară literatura actuală fie cu interbelicul, fie cu autorii „realismului socialist“, după empatia fiecăruia, e o chestiune pe care nu o comentez. Sunt critici care nici măcar nu-i mai citesc pe autorii tineri, doar îi urechesc. Alţii îşi schimbă opiniile după interese, găşti, afinităţi sau pur şi simplu se autorevizuiesc din mers, pentru că şi un scriitor poate evolua în bine sau rău. Important e că s-a ajuns aici. Şi, ca să revin la întrebare, eu cred că nu se scriu atâtea romane bune româneşti câte am vrea să publicăm. Cu câteva excepţii oneste, încă nu s-a ajuns la literatura „de consum“, iar excesul de auto­referen­ţia­li­ta­te, de sexualitate s-a domolit – ceea ce e bine, pentru că s-au ars nişte etape. O comparaţie cantitativă cu lite­ra­tura universală tradusă la noi nu ştiu ce relevanţă ar avea. Hai să ne bucurăm că tot mai numeroşi sunt cei care cumpără roşii şi castraveţi româneşti. E un semn bun – poate că şi autorii autohtoni vor avea mai mulţi cititori! E păcat că, în privinţa literaturii universale, mulţi autori importanţi au vânzări mediocre, şi nu doar la noi. Ca editori însă, dincolo de vânzări, avem datoria să-i propunem cititorilor şi să-i promovăm. Desigur, ori­cât am dori, nu o putem face cu toţi.

Mi-ai spus odată, în anii trecuţi, că circa 80% (dacă îmi amin­tesc bine) dintre prozatorii români apar sau vor să apa­ră la Polirom, ceea ce ziceai că nu e de bine. Este un fapt bine cunoscut că revirimentul „literaturii române actuale“ – cum se spunea înainte, şi atenţia faţă de scriitorii tineri a în­­ce­put cu ediţiile lansate de Polirom şi cu operaţiunile de mar­ke­ting. În ultimii ani s-a vorbit de apariţia mai multor edi­turi mici. Cum le vezi în raport cu editurile mari, de tradiţie deja – Polirom, Humanitas, Curtea Veche, Trei, RAO etc. (enu­merarea nu vrea să stabilească nici o ierarhie şi sigur este lacunară).

Am toată admiraţia pentru editurile mici. Editurile mari pe care le menţionezi au apărut după ‘89. Cu rare ex­cepţii – cele care au moştenit patrimoniul unor edituri „de stat“ – toate au plecat de la zero. Cândva, şi Polirom a fost o editură mică. Cunosc deci dificultăţile pe care le au de depăşit asemenea edituri, ştiu că o fac cu pasiune şi cu sacrificii, fără un scop lucrativ imediat. O editură mică este dinamică, are puţine obligaţii „de portofoliu“ şi e dispusă să rişte. Ea trebuie susţinută, inclusiv de aso­cia­ţiile de editori. Personal, am o relaţie deosebită de co­la­borare cu Apostrof-ul Martei Petreu. Suportul pentru Cartea Românească, editura Uniunii Scriitorilor, e deja cunoscut, sunt sute de titluri pe care le-am susţinut fi­nanciar şi logistic. Îmi plac editurile care se îndârjesc să pu­blice cărţi de poezie, un domeniu în care „rechinii edi­to­riali“ se implică puţin. Nu pot să menţionez aci toate editurile mici care s-au remarcat. Dar cine nu îşi aminteşte de Pontica lui Marian Mincu, de Aula re­gre­ta­tu­lui Alexandru Muşina? Recent, mi-au atras atenţia Charmides, din Bistriţa, sau Casa de pariuri literare, din Bucureşti. Regretabil e atunci când astfel de edituri dis­par, multe fiind îndeobşte un fel de one-man business.

Am asistat în ultimul an la blocarea Institutului Cultural Român, deşi tocmai se încheiase cu succes Târgul de la To­ri­no, la care România a fost ţară invitată. Aş vrea să men­ţio­nez aici, alături de numele preşedintelui de atunci, Horia-Ro­man Patapievici, şi ale vicepreşedinţilor săi, Tania Radiu şi Mircea Mihăeş, pe cel al Monicăi Joiţa, directoarea adjunctă a ICR Veneţia, pe care l-a dinamizat şi l-a întors spre cultura vie, de azi, spre literatură. Editura Polirom are un mare nu­măr de autori traduşi. Eşti cel mai bine plasat ca să ştii care este câştigul autorului şi al editurii din traducerea cărţilor ro­mâneşti în străinătate.

S-au spus şi scris atâtea despre ICR, încât nu ştiu ce aş putea să adaug eu, ca editor. Ca autor intens tradus, tu ştii mai bine ce câştiguri materiale are un autor român.

Ştiu. Poate e bine să precizez acum, pentru că, cel puţin în ceea ce mă priveşte, lucrurile sunt departe de ceea ce îşi ima­gi­nează oamenii. La semnarea contractului, editura străină plăteşte de obicei un avans autorului, în funcţie de vânzările es­timate. Avansul meu se mişcă între 1.000-1.500 euro, dar ar putea fi şi mai mic. Avansul trebuie recuperat din pro­cen­tul de 8% pe care îl primesc din preţul cărţii, pe măsura ce se vinde tirajul. După ce se recuperează avansul, pot primi bani în continuare, dar până acum, în afară de Gallimard, nici o editură nu mi-a achitat mai mult decât avansul. Galli­mard a vândut Dimineaţa pierdută şi, după 7 ani de la pri­ma apariţie, mi-a retipărit-o, inclusiv şi în colecţie de masă, ceea ce mă plasează într-o altă categorie, simbolică, de au­tori. Dar cum Drumul egal şi Provizoratul sunt încă în sta­diul de recuperare a avansului, drepturile mele de autor pe 2012 au fost de 8 euro, brut. Şi aici nu am nici o îndoială, în fiecare an primesc, de la Gallimard, la aceeaşi dată, un raport foarte tehnic al vânzărilor şi drepturilor. Cum nu pun la îndoială corectitudinea editurilor, presupun că la ce­le­lal­te nu s-a acoperit avansul, aşa că nu am decât să mai aştept. La o carte tradusă, singurul plătit în raport cu efortul lui (pe drept, vreau să subliniez) este traducătorul, care primeşte în jur de 20 de euro pagina (în ţările oc­ci­den­tale). Am vorbit însă doar de câştigul material, nu de cel sim­bo­lic, el este cel care contează pentru autor. Dar editura ce câştigă? Cum a arătat ultimul an, din punctul de vedere al con­tractelor cu străinătatea?

Editura are de câştigat pe planul imaginii şi al vân­ză­ri­lor interne, pentru că asta e: suntem snobi, recu­noaş­tem valoarea după ce o recunosc alţii, poate că nici chiar atunci. Norman Manea e un bun exemplu de autor că­ru­ia unii îi contestă şi acum locul cuvenit în cultura ro­mâ­nă, un loc pe care cei din străinătate i l-au recunoscut de mult. S-a făcut mare tam-tam despre succesul Salonului de la Paris. Aţi fost mulţi autori traduşi, presa v-a răsfăţat – şi asta în primul rând datorită pro­fe­sio­nalismului editorilor voştri francezi, nu a ICR Paris, care tocmai fusese decapitat. Dar scopul principal, cred eu, trebuia să fie continuitatea. Or, feed-back-ul arată deprimant. Polirom nu a încheiat nici un contract pentru un autor român cu vreo editură franceză în acest an. Aşa ceva nu s-a mai întâmplat după un târg inter­na­ţio­nal de carte, mai ales după unul la care România a fost invitat special. Şi asta nu din cauza vânzărilor, de care editorii francezi s-au arătat mulţumiţi, ci pentru că au fost „traşi în piept“. ICR a anulat sesiunea de finanţare a traducerilor din toamna anului trecut şi astfel editurile franceze au fost lăsate să se descurce cum pot pentru a pu­blica autorii români la Salon. Pur şi simplu nu au în­­ţe­les cum e posibil ca invitatul de onoare să facă aşa ceva. Au fost multe scandaluri, traducători neplătiţi, nu mai insist. Unele cotidiene şi-au anulat în ultimul mo­ment paginile consacrate României.

Dacă nu pentru bani, atunci pentru ce e bine să avem cărţi traduse în străinătate? În ce constă miza Institutului Cultural Român?, se tot întreabă unii şi alţii. Pentru autor şi pentru editură este un câştig de imagine. Dar acest câştig îl primeşte şi România, la fiecare recenzie favorabilă în presa străină a cărţilor româneşti. România, o ţară cu o imagine cât se poate de proastă: constant proastă.

Cultura română poate ameliora imaginea ţării, dar nu o poate face ca parte desprinsă de întreg. Aud vorbindu-se de „autoexilări“, de soluţii de „salvare individuală“, ca la di­sidenţii autodeclaraţi din anii ‘80! Eu cred că sunt naivităţi. Eşti judecat azi şi după ţara în care trăieşti. Un autor Polirom îmi spunea că, la Paris, editorul lui i-a mărturisit că ar putea vinde zece mii de exemplare, după cronicile pe care le-a avut, dacă nu ar fi prozator român. A fi român, în conştiinţa francezului de rând, în­­seam­nă a trăi într-o ţară de corupţi, de cerşetori, de par­la­mentari puşcăriabili, de miniştri penali, o ţară ne­guvernabilă şi cu o justiţie aservită. Or, cultura nu poate schimba acest tipar, mai ales când e condusă de politruci, de servanţi obedienţi de partid.

Suntem la un nou început, cu un nou preşedinte al ICR. Se mai poate reface încrederea instituţiilor străine, a cola­bo­ra­torilor etc. în ICR? Cum? Ce aţi face în locul noii con­duceri?

Dacă se poate sau nu, vom afla abia după mult timp. Pres­tigiul pe care l-a câştigat ICR a însemnat o stră­da­nie de şapte ani, a însemnat muncă, profesionalism şi viziune. Dincolo de ce numim, deloc întâmplător, „echipa Patapievici“, au fost mulţi profesionişti ca Monica Joiţa, de care ai amintit, cei care au construit conexiuni în lu­mea culturală şi au făcut ca credibilitatea instituţiei să crească de la an la an. Performanţa de a distruge ca­pi­ta­lul de imagine acumulat a fost uluitoare: nici Oltchim, nici CFR nu au putut fi distruse în doar câteva luni. A fost numit un activist bine antrenat în fruntea in­sti­tu­ţiei, unul visceral şi gata asmuţit, „şantajabil“ – cum se spune –, şi i s-a dat sarcina să demoleze tot. Din ziua când a început să insulte, să reverse calomnii la adresa producătorilor de cultură – aminteşte-ţi de valul de acuze imunde aduse lui Filip Florian, lui Dan Perjovschi şi altora ca ei – din acea zi, la New York, la Paris, la Berlin, lumea culturală a înţeles că instituţia s-a întors su­bit cu multe decenii înapoi. Nu, eu nu cred că handicapul poate fi recuperat şi sunt sceptic că s-ar dori re­clădirea a ce a fost. Cred mai curând că, oricine va fi la conducere, ICR va rămâne marcat pentru mult timp ca instituţie aservită politic, menită să livreze servicii de imagine puterii, o instituţie neeuropeană în însăşi osa­tu­ra ei. Cei care au făcut propuneri pentru conducerea ICR, contribuind astfel la decredibilizarea lui, au făcut un deserviciu nemăsurat culturii şi imaginii ţării im­plicit.

Se ştie că noua generaţie a cam pierdut gustul cititului. Dar nici nu am văzut în România programe care să o apropie, încă din şcoală, de literatură. Nu există nici struc­turi care să facă posibile lecturile publice, ca în Germania, apropiind autorii de public. Ţi se par soluţii posibile şi în România? Cine ar trebui să se ocupe de ele? Aştepţi un asemenea efect de la Festivalul de literatură aflat în pregătire la Iaşi, pentru toamna aceasta?

Dragă Gabriela, că învăţământul a regresat alarmant o ştim. E lungă lista groparilor, în frunte cu Ecaterina Andronescu şi alţii ca ea. E o schimbare la faţă în sens rău a unui învăţământ subfinanţat şi transformat într-un poligon de experimente şi înşelăciuni. Ne-am furat sin­guri căciula. Doctoratele dubioase, politizarea din şcoli şi multe asemenea au săpat adânc la temelia în­­vă­ţă­mântului autohton. Un plagiat nu poate fi acoperit cu tertipuri procedurale, iar cine o face e complice la furt. Un act de piraterie editorială e furt intelectual, chiar dacă e girat de un academician convins că cultura e „bun al întregului popor“. „Ei“ îşi văd de propriile in­te­re­se şi am fi naivi să credem că ar exista vreo intenţie de apropiere a elevilor de lectură din partea vreunui or­ga­nism statal. Sincer, încearcă să îţi aminteşti dacă pe vremea ta un elev putea sau măcar se gândea că va pu­tea copia la bacalaureat. Cui îi pasă azi, de vreme ce fa­bri­cile de diplome – precizez, de stat şi private – îi ade­me­nesc de peste tot? A găsi un redactor, un absolvent de Litere, care să nu facă dezacorduri gramaticale fla­gran­te, e mai degrabă o şansă pentru un editor. Prin urmare, cred că trebuie să ne asumăm – autori, editori, ONG-uri şi cine va mai fi – sarcina de a crea structurile de care vor­beşti. Nu cred că e imposibil. Din păcate, lumea cul­tu­rală are lacunele ei – e divizată, e măcinată de invidii, de parti-pris-uri, de orgolii, de porniri autoritariste – şi doar acţiunea comună ar putea fi o soluţie în acest caz. Pe de o parte, s-au făcut câţiva paşi în direcţia apropierii de lectură. Pe de alta, interesul pentru lectură nu a dis­pă­rut, ba poate că va spori chiar, pentru că de infinitele talk-show-uri ne-am cam sastisit. Iniţiativa Comitetului Judeţean şi a Muzeului Literaturii din Iaşi e surprin­ză­toare şi cu totul lăudabilă deci. Există festivaluri de teatru, de film, avem un Festival Enescu prestigios, de ce crezi că în domeniul literaturii nu s-ar putea face mai mult?

Cum merg cărţile electronice, o investiţie îndrăzneaţă a Edi­turii Polirom? Care va fi impactul lor pe termen lung?

Procentual, raportat la cărţile print, suntem undeva la media europeană, şi asta după doar doi ani. Am prins ul­ti­mul tren. Nu ne putem compara cu SUA, avantajate de faptul că engleza e limbă universală şi de taxarea re­dusă. Remarcabil e faptul că 25% dintre descărcările cărţilor digitale româneşti se realizează de pe plat­for­me­le internaţionale – Apple iBookstore, Barnes&Nobles, Reader Store ş.a. – accesibile în toată lumea şi oricând. Dacă şi regimul fiscal al cărţilor digitale va fi echivalat cu al cărţilor pe suport de hârtie, atunci preţul celor din­tâi va scădea semnificativ. La această oră, cota de TVA pentru eBook-uri în România este de 24%, faţă de 9% pentru cărţile pe suport clasic.

Nu pot anticipa impactul pe termen lung al cărţilor di­gi­tale, cred însă că, odată cu ele, s-a produs o schimbare de tehnologie care va fi benefică circulaţiei informaţiei şi literaturii implicit. Pe unii, acest fenomen îi derutează. Pe tineri, nu pare să îi impresioneze prea mult. Foarte cu­rând, cartea electronică va deveni produs interactiv. Va fi un alt pas înainte. Televiziunea nu a ştrangulat nici teatrul, nici cinematografia, ba chiar le-a potenţat. E de presupus că şi cartea digitală va potenţa literatura în viitor. În lume, schimbările se produc cu o viteză ame­ţitoare. Abia dacă ne mai amintim de patefon, iar walkman-ul, atât de popular acum două decenii, e piesă de muzeu. Doar la noi schimbările se fac cu paşi de melc.