Bucurestiul Cultural, nr. 126 - Marea, mereu

Ilma Rakusa s-a născut în 1977 la Rimavská Sobota, în Slovacia, într-o familie maghiaro-slovenă. Înainte să se mute, împreună cu familia, la Zürich, în Slovenia, a locuit la Budapesta, Trieste şi Ljubljana. A studiat limbile slave şi romanice la Zürich, Berlin şi St. Petersburg. A debutat în 1977 cu un volum de poezii intitutlat Wie Winter. Pentru creaţia sa literară (volume de poezii, eseuri, proză scurtă) a primit numeroase premii, între care şi Swiss Book Prize. Este şi o renumită traducătoare din franceză, rusă, sârbo-croată, maghiară în germană. Printre autorii traduşi de ea se numără Imre Kertész, Danilo Kiš, Péter Nádas şi Marina Ţvetaeva.

VI. Cum stă treaba cu geamantanele

Boala asta a geamantanelor, spune Richard. Nu mai suport geamantanele.

Richard a colindat şi încă mai colindă, şi nu ştie cum să se dea jos din carusel. Şi, cum mă priveşte el aşa, încep să văd pro­priul meu film cu geamantane.

Practic împachetam cam tot timpul. Gea­mantanele stăteau sub pat, pe dulap, pe holul îngust. Geamantane. Din ma­te­rial textil, din carton maro închis, din pie­le de porc roasă, cu curele, pentru a le strânge bine; le îndesam până la refuz şi aveau ceva greutate de dus. Atunci când mama se apleca deasupra prăpastiei adânci a geamantanelor, ştiam că a venit mo­mentul. Prezentul aluneca, cu fiecare lucru pe care îl împacheta şi netezea cu miş­cări mecanice, către un altundeva de neînţeles; aici nu mai vroia să fie aici. Eu stă­team lângă ea şi era ca şi cum aş fi stat chiar lângă mine însămi. Ceea ce era neobişnuit era cât de repede se conturau toate obiectele din jurul geamantanului: pa­tul pe care se afla, pereţii, camera care până în clipa aceea îmi fusese familiară. De cum începea să înghită lucruri, gea­man­tanul crea un spaţiu imaginar între timpuri, în care eu stăteam neputincioasă şi lipsită de apărare. Melancolia născută din sentimentul distanţei se infiltra în tot şi toate, literalmente. Încă nu plecaserăm, însă nici acolo nu mai eram, şi, cu cât îm­­pachetatul dura mai mult, cu atât mai pa­ra­lizant îl resimţeam.

La urma urmei nici nu eram întrebată. Ple­carea o hotărau alţii. Părinţii, circum­stan­ţele. Tu mergi cu noi. Mergeam cu ei. În necunoscut. În următorul provizorat. Vre­me de o întreagă copilărie.

Despărţirea nu era niciodată preci­pi­ta­tă. Nu era ca o fugă în urma căreia să ră­mână vreun pantof părăsit. Nu evadam, ci împachetam geamantane. Tot calaba­lâ­cul în geamantane... asta era. Deci era to­tuşi un bagaj uşor. Nu aveam nevoie de camioane pentru transportat mobila. Obiec­tele greu de mutat rămâneau în urmă. În cea mai mare parte a timpului trăiam printre mobile străine, pe care le şi părăseam de îndată ce mă obişnuiam cu ele. Şi iar priveam în abisul gea­man­ta­ne­lor. Statornicia lor era mai presus de orice îndoială.

Pledul. Mănuşile de blană. Acele lucruri moi, pufoase, călduroase. Aproape im­pon­de­rabile. Spre deosebire de căratul gea­man­tanelor, care era o corvoadă. Ce nu merge pe roţi devine o povară, chiar dacă înăuntru ţi-ai îndesat toată agoniseala.

Nu mai suport geamantanele, spune Ri­chard.

Cui îi spui tu asta?

Nu mai înţelegi unde ţi-e locul.

Locul e atât de important?

Eu zic că da.

În 1972, când l-am vizitat pe Brodskij în apartamentul său de o cameră şi ju­mă­ta­te din Leningrad, privirea mi-a fost în­­tâi atrasă de dulapul imens, pe care stă­teau un cufăr negru şi un steag american minuscul. Câteva luni mai târziu a fost exilat.

Un geamantan este un simbol. Şi abia apoi un instrument.

Stigmatul nomazilor?

Încetează. Nu pot să sufăr cuvântul ăsta.

Este pe buzele tuturor. La urma urmei, trăim într-o societate a migraţiilor. Sau, din punctul meu de vedere, într-o so­cie­ta­te mobilă a călătorilor în jurul lumii.

Fără gări, fără aeroporturi. Am o fobie.

Geamantanele pot însemna şi o an­ti­ci­pa­re plăcută... sau nu?

A unei expediţii? A unei revederi?

Cam aşa ceva.

Curiozitatea mea se descurcă şi fără gea­mantane. Cu cât mă ascund mai re­pe­de în pădurile Suediei vara, cu atât mai bine.

Credeam că tânjeşti după lumină.

Păi tocmai.

Poate că ar trebui să aflu câte ceva de­spre strămoşii tăi.

Ei, lasă...

Ai mei sunt împrăştiaţi prin jumătate din Europa de Est.

Păi şi tu vrei să explorezi toate iţele ru­be­deniilor ăstora, de parcă nu ţi-ar ajunge ale tale?

Cred că da.

Harta mea cu Europa Centrală este fer­fe­niţă după zeci de ani de delegaţii.

De aici trauma cu geamantanele?

Pe măsură ce îmbătrânesc, mă întreb cine sunt.

Geamantanele nu răspund la întrebarea asta, chiar dacă sunt acoperite de auto­co­lan­te colorate, vesele.

Geamantanele dor.

Îţi împrumut geanta mea, pe post de gean­tă de salvare. O geantă e o geantă.

Şi dacă o iau la sănătoasa cu ea?

În pădure?

Nu ştiu. Numai să fiu în sfârşit uşoară.

Go ahead.

Uşurinţă... da. Călătoresc (în termeni avia­tici) cu bagaj de mână, toate ca­tra­fu­se­le îndesate în cel mai strâmt spaţiu po­sibil. Paltonul îmi serveşte drept cort, iar cărţile drept provizii pentru drum. Sticla cu apă, periuţa de dinţi, creioane, hârtie. Trambalările timpurii m-au învăţat ce în­­seamnă constrângerile. M-au învăţat să tratez cu grijă puţinul pe care îl am. Ai grijă să nu iroseşti nimic. Poartă bas­ma­ua ca pe o podoabă, ca pe o protecţie îm­­po­triva soarelui şi ca pe o umbrelă deo­po­tri­vă. Alege lucrurile comode, polivalente, care nu se şifonează. La urma urmei eşti pro­pria ta casă. Fie că eşti pe drum sau nu, îţi ţii singură adăpost.

Asta ştiam dinainte să vreau să o ştiu. Mutările m-au obligat să adopt o inde­pen­denţă al cărei revers era teama. Tata, mama, geamantanele şi eu – ăsta era uni­ver­sul meu. Însă cum pe tata, pe mama şi pe geamantane nu le-am putut păstra, am înţeles care poate fi singura mea casă.

Şi aşa rămânem în bătaia vântului. Pie­lea de porc a putrezit de mult. Un şal a su­pravieţuit cu greu încercărilor. Au cres­cut noi generaţii de şaluri. Iar geaman­ta­ne­le gonesc prin lume. Dar uneori mă co­ple­şeşte... mă copleşeşte brusc, iar eu mă fac mică şi rămân fără apărare. Căutând aju­tor, întind mâna după un mâner, după cureaua unui geamantan. După o călăuză prin timp.

IX. La mare

Ljubljana – ceaţă şi miros de cărbune, miros de cărbune şi ceaţă. În ceaţă pros­pe­ră ciupercile, răcelile. în cafeneaua Eu­ro­pa, nemulţumirea plutea în aer.

Then we were heading towards the sea.

În regiunea carstică, clima se schimbă brusc. Aburii ceţurilor rămân în urmă, iar pinii se conturează negri pe fundalul de calcar. Goruni, ienuperi, orz sălbatic. Pă­mânt roşiatic. Grohotiş. Turlele bise­ri­ci­lor din localităţile dispersate – nu as­cu­ţi­te, ci ca nişte campanile. Aud chemarea Me­diteranei.

Chemare ce devine şi mai sonoră acolo unde platoul de carst se termină pră­bu­şin­du-se abrupt în Golful Trieste. Aici, ma­rea se întinde într-un uriaş semicerc: azurie, sclipitoare, o promisiune unică.

Probabil că mi-a tăiat respiraţia, aceas­tă primă mare. Chiar şi astăzi, când închid ochii, în nordul meu, zăresc întin­de­rea ei strălucitoare. Simt apa sărată în nări, aud valurile spărgându-se de mal. Iar universul pare a fi în regulă.

Acţionate parcă de propria forţă, buzele for­mează un „O“.

Apă, vânt, căldură, pietre, alb, bleu, scoici, alge, merişor, dafin, rozmarin, viţă de vie, leandru.

Leagănul, farul, castelul Miramar, peş­tii, vapoarele. Altfel spus:

Tetrada copilăriei

cu farul şi golful

castelul şi cimişirul

veranda şi povestea cu vulpea

ţărmul şi nisipul Istriei

tata, mama şi valurile izbindu-se de stânci

îngheţata pe băţ

şi vântul carstic

însă teamă deloc.

Stenograma unei fericiri care în rea­li­tate a luat multe feţe. La fel ca marea, ca cerul, ca oraşul – un oraş divizat. Zona A era administrată de către Aliaţi, iar zona B – de Iugoslavia. Noi stăteam în zona A, în Barcola, înspre castelul Miramar. O casă bordeaux, pe abrupta Via San Bortolo, deasupra viaductului fostei gări de sud. O casă cu curte, foişor şi cântec de cocoş. Cu panoramă spre mare de la eta­jul superior. Baia o împărţeam cu fa­mi­lia unui ofiţer din trupele de ocupaţie americane, care era încartiruită în lo­cuin­ţa vecină. Două noi limbi străine mi-au invadat urechile: engleza şi italiana. En­gle­za aparţinea unei sfere care mi-a ră­mas străină, însă italiana am învăţat-o de la Violetta, fata cocoşată a vecinilor, de la copiii de pe faleză, de la femeile din piaţă.

Învăţam şi iar învăţam. Să înot cu cen­tu­ra de plută, să vorbesc cu Violetta, să merg cu tramvaiul, să mă împotrivesc vântului. Învăţam până la epuizare, apoi dor­meam între tata şi mama somnul dulce al copilăriei.

Trenurile care treceau pe viaduct, chiar la nivelul privirilor noastre, nu îmi in­spi­rau teamă. Nici ziua, nici noaptea. Ca niş­te trenuri de jucărie se profilau la orizont, pe fundalul mării, apoi dispăreau.

Grădina nu avea niciun farmec. Îngustă şi sălbatică, semăna cu o debara verde – cimişiri şi smochini, ceva legume şi un cocoş nefericit, care scurma de unul sin­gur prin iarba rară.

Nu vroiam să stau în grădină – poate cel mult pe veranda năpădită de glicină. Vroiam la mare, tot timpul la mare. În fo­to­grafii apar pe cheiul din Barcola, îm­­bră­cată cu paltonul unguresc din piele de miel tăbăcită, lung până la glezne, şi cu căciula de lână pe cap. Trebuie să fi fost frig şi vânt puternic, pentru că mă în­­crun­tam. Însă nu exista vreme care să mă ţină departe de mare; cel mult vântul Bura, când bătea la intensitate maximă. Copilăria mea, în perioada Trieste, s-a de­rulat pe falezele albe care mărgineau coasta Barcolei, şi în semicercul format de promontoriu şi castelul Miramar. Blo­curi mari, neregulate de piatră, printre care clipocea, susura sau murmura ador­mi­tor apa. Timp în care privirea scruta orizontul după vapoare sau se pierdea în albastrul mării.

Vara, fiecare zi arăta astfel: împa­che­tam geanta de plajă, iar la zece coboram pe stânci. Împreună cu mama căutam cele mai netede stânci, apoi întindeam pro­sopul cu Albă-ca-Zăpada şi cei şapte pitici şi ne întindeam sau ne aşezam comod. Ea mă ungea cu cremă pe spate, eu o ungeam pe ea, apoi scotea o carte şi îmi citea. Monştrii din poveşti bântuiau acum în bătaia valurilor, iar vocea mamei se îmbina atât de firesc cu cea a mării, în­­cât de cele mai multe ori adormeam. Într-un târziu mă trezeau soarele şi agitaţia din jurul nostru. Stâncile erau deja animate de oameni – pe promenadă pensionarii îşi instalaseră mici mese de camping, iar acum jucau şah sau ciuguleau din mân­ca­rea adusă de acasă. În apă se zbenguiau copii, uneori şi câte un câine. Ameţită de arşiţă, de strălucirea orbitoare, simţeam nevoia de a face imediat o baie. Mama îmi punea centura de plută, îmi umezea gâ­tul şi mă împingea tandru în apă. Apoi venea şi ea.

Asta în zilele în care nu bătea vântul, în care marea era netedă ca o oglindă, fără valuri. Sau numai puţin agitată. Le­gă­nându-se scânteietoare, când şi când curenţi reci. Peşti minusculi licărind. Jubilam de fericire.

Nu mi-era niciodată de ajuns.

Momentul în care ieşeam în locul cel mai frumos, acolo unde între stânci era puţin nisip. Brusc picioarele îmi atingeau pământul şi întindeam mâinile după scoici. Le culegeam din nisipul umed, le spălam până căpătau o strălucire or­bi­toa­re. Scoicile sparte nu erau bune – fiecare striaţie conta, la fel şi textura, strălucirea şi simetria formei.

Nu mi-era niciodată de ajuns.

La amiază. Când soarele era la zenit, ne întorceam în casa bordeaux, în ca­me­re­le reci, cu gresie pe jos. Ciuguleam ceva, apoi era timpul siestei. Câteva ore de detaşare, un fel de slow-down şi calm-down, un pssst care gonea până şi şo­pârlele agere şi silenţioase în vizuină. Numai jocurile de umbre tremurau; tre­mu­rau pe podea.

După o gustare de pepene verde, mama lua geanta de plajă pe umăr şi, înviorate, porneam din nou grăbit spre mare, care deja căpătase o licărire roşiatică. Ac­tivi­ta­tea era în toi: cine nu se bălăcea, stătea la plajă pe stânci sau se plimba pe faleză. Cu mic, cu mare; chiar şi soldaţii se pierdeau în mulţimea trecătorilor. Pălăria de paie a mamei vibra în briza după-amie­zii. Înotam mai multe ture, ca un delfin care pufneşte. Sau mă lăsam legănată de o barcă. Apoi mă întindeam pe burtă, pe stâncile noastre, şi rămâneam cu privirea pierdută în apă. Aproape neagră, lovea stânca, ridicându-se şi apoi coborând. Ca o respiraţie, mi-a trecut mie prin cap. Marea respiră. Şi îşi leagănă algele. Aveam privirea aţintită către partea în­­tu­necată dintre stânci şi ascultam sunetul reverberant. Care uneori suna ca un mormăit. Ca şi cum sub mine s-ar fi miş­cat un animal. Până când ameţeam şi stânca începea să se legene. Apoi în­­chi­deam ochii.

Când îi deschideam din nou, îi simţeam orbiţi de soarele la asfinţit. Domina ori­zon­tul ca o bilă de foc, aruncând o fâşie roşie peste mare. Bărcile alunecau prin ea şi erau înghiţite de porţiunile mai în­­chise. Golful devenea lila, iar zgomotele de la ţărm se stingeau treptat. Pensio­na­rii îşi strângeau mesele de camping – pac. Stâncile se goleau. Mama tăcea, eu tă­ceam. Nu ne grăbeam. Abia când briza devenea un vânt rece de seară, îşi punea mâna pe umărul meu şi plecam. Uneori apu­cam chiar să vedem luna nouă.

În drum spre casă, mirosul de apă să­ra­tă se amesteca cu parfumul acrişor al merişorului. Puteam ghici ce oră era nu­mai folosindu-mă de nas. Plantele ră­su­flau uşurate.

Oboseală? Adeseori, la sfârşitul unei lungi zile petrecute la ţărm, mergeam cu mama în oraş, pentru a-l lua pe tata şi pentru a mânca cu el de seară. Aveam poftă de mâncare. Dar şi mai mult mă bucuram de o îngheţată pe strada Viale XX Settembre, mărginită de platani. De o îngheţată Cornetto sau Berlina, pe a cărei cupă de vanilie, stropită cu cafea, trona o napolitană subţire în formă de bărcuţă.

Ora zece seara: în copaci, vrăbiile fă­ceau încă zarvă; jos, pe corso era o ani­ma­ţie teribilă. Plimbări spre sud, gălăgioase sau liniştite, pentru tineri sau pentru vârstnici. Nu de puţine ori plimbările sfârşeau într-un cinema, de unde plecam dormind în braţele tatei.

XI. Camera de siestă

În linişte, totul se petrecea în acelaşi timp.

Imaginile stăteau atârnate
în cameră

şi puteau dura la nesfârşit.

                                            Andrzej Stasiuk

Acesta a fost centrul copilăriei mele. Camera cu jaluzelele trase, în timpul siestei. Sunt singură, nu dorm. Stau lun­gită în pat, cu simţurile treze, însă con­dam­nată la inactivitate. Ce înseamnă asta? Linişte. Ce mai înseamnă asta? Odih­nă. Nu îmi plac pauzele forţate, nu
îmi place amurgul în plină zi. Însă tradiţiei nu i te poţi împotrivi. Eu sunt deja liniştită. Linişte. Apoi se întâmplă: cu cât liniştea e mai lungă, cu atât e mai elocventă. Aud frânturi de discuţii, aud foşnetul lin al frunzelor. Undeva în de­părtare chelălăie un câine (deşi chiar şi animalele dorm). Se aude un scârţâit. Dincolo cineva trage apa. Urechile mele îm­­bină sunetele şi le absorb. Şi ascultă în­­cor­date mai departe. Viaggio. Sau, în ma­ghiară, vigyázz (fii atentă). Cine vorbeşte, unde, cu cine, de ce? Cu cât sunetele sunt mai vagi, cu atât curiozitatea mea e mai ten­tată să dezvolte conversaţiile. Deja mormăi propoziţii, dialoguri.

– Plec.

– Pleci în călătorie?

– S-ar putea spune şi aşa.

– Încotro?

– În America de Sud.

– Cu vaporul?

– Cu vaporul.

– Şi stai mult?

– Cred că da.

Tăcere.

– Eşti curajoasă. Ai grijă de tine!

Cât ai clipi sosea momentul despărţirii. Iar eu chiar înţeleg ce înseamnă des­păr­ţi­rile. Şi totuşi am spus gogoşi. Am născocit ceva, pentru a avansa în teritoriul cu­nos­cut.

Desigur că uneori sunt atrasă de ne­cu­nos­cut. Şi îmi împletesc o fantezie. Cum Stella este răpită de piraţi pe o barcă cu de trei ori trei vele negre. În mod mira­cu­los, ea nu păţeşte nimic. Le prăjeşte peş­te, le cârpeşte hainele şi în schimb pri­meşte zilnic un apus de soare în dar. Când piraţii o aduc înapoi acasă, în sat, are pielea bronzată ca un marinar, iar pă­rul blond-roşcat străluceşte ca aurul. Stella, soarele nostru, o întâmpină fericiţi părinţii. Iar piraţii îşi arată dinţii stră­lu­ci­tori, le fac cu mâna celor de pe mal şi pleacă în larg, pe marea întinsă.

Visând cu ochii deschişi îmi cream pro­priul univers. Şi uitam de timp. De cât timp stăteam în camera întunecată, cu jaluzelele trase? Care în general nu era atât de întunecoasă şi de moartă. Ochii se obişnuiau rapid cu amurgul artificial, urmăreau reţeaua de cute ale păturii sau jocurile de umbre care ţâşneau pe podea. Prin rosturile jaluzelelor pătrundea întot­deau­na puţin din lumina zilei, care forma fâşii sau pete tremurătoare de lumină. Nu mă mai săturam de jocul ăsta.

Uite, ăla nu era un cap de ied sau pro­fi­lul unui măgăruş? Privitul cerea inter­pre­tări şi brusc camera se anima. Cu ani­male şi alte creaturi; le şi auzeam şop­tind. De fiecare dată eram martora transformării de la zero a acelei ca­mera obscura într-o cameră miraculoasă şi a singurătăţii într-un prilej de fericire. Până şi podeaua de culoarea vinului roşu începea să-mi vorbească. După ce îmi povestea vrute şi nevrute, o atingeam cu tălpile. Alunecam pe suprafaţa ei rece, dând ocol petelor de lumină. Podeaua de­venea o tablă de joc. O tablă de joc cu ele­men­te mobile.

Camera de siestă era împărăţia mea. În care realitatea se strecura atât de filtrat şi de estompat, încât fanteziile mele pu­teau să-şi ia zborul. Una o condiţionează pe cealaltă. Fără jaluzele nu există călă­to­rii imaginare. La adăpostul permeabili­tă­ţii lor m-am regăsit de fapt pe mine în­­sămi. Am găsit curajul de a-mi lua zborul şi de a rătăci prin labirinturi întor­to­chea­te. Da, uneori gândurile mi se învârteau şi în cerc. Iar asta mă limita; chiar şi ca­mera începea să se micşoreze. Trebuia să mă eliberez, să-mi păcălesc reţinerile. De multe ori mă salva un vers al unei me­lo­dii; apoi, mintea-mi pornea spre depăr­tări. Undă verde către marea din mintea mea.

Cele două ore dintre două şi patru du­pă-amiaza erau secretul meu. Mama credea că dorm. În orice caz, nu mă în­­tre­ba cum îmi petreceam timpul. Când mă striga, mă întindeam şi mă scuturam de reverii. Nu suflam un cuvânt.

Afară, lumina era orbitoare. Totul avea o aură scânteietoare şi ţipătoare. Mă obiş­nu­iam atât de mult cu nuanţele întu­ne­ri­cu­lui, cu varietăţile de lumini şi umbre, încât lumina zilei îmi părea agresivă. Uni­versul durea.

Cu timpul, camera de siestă a devenit un refugiu. Un adăpost. Înconjurată de membrana sa poroasă, mă simţeam liberă şi în siguranţă. Aici îmi descifram toate des­coperirile, aici îmi trăiam toate re­ve­la­ţiile neaşteptate.

Eram copilul jaluzelelor.

Traducere de Gabriela Varveri

(Fragment din cartea de memorii Mehr Meer, 2009, Literaturverlag Droschl)