Pe aceeași temă
Romanul lui Ioan T. Morar este, indubitabil, unul polemic. Ţinta lui, neo-naţionalismele de forum, acea extremă dreaptă lipsită de discernământ, în faţa căreia nu au greutate nici documentele (pe care romanul de faţă se sprijină, într-o căutare aproape nevrotică a legitimării), nici evidenţa.
Pe scurt, pentru a putea trece apoi la discuţia pur literară: Jurjan Nicolae, ţigănuş cu ten ca laptele şi ochi albaştri, îşi ia soarta în mâini şi, cu ambiţia unui Rastignac de secol XX, dar nelipsit de baze morale, îşi asumă masca românităţii, începând din liceul militar, pentru a putea urca pe scara socială. Va deveni, astfel, Georgian Nicolau, elev eminent, posesor al unui bunic grec, copil maturizat prematur, cititor avid – lectura îi va oferi evadarea chiar din primele pagini ale cărţii, când, la tema Amintiri din copilărie, va spune că nu are aşa ceva, că toată copilăria lui se reduce la cărţile pe care le-a citit. Va ajunge, mai departe, ofiţer în armata română, îl va adopta pe Mareşal, în lipsa unui tată biologic (mort la scurt timp după Marele Război), ca tată simbolic, de unde şi întreaga sa evoluţie ulterioară.
Ajuns în faţa Odessei asediate de români, îşi va oferi serviciile de iscoadă şi va intra în oraş deghizat (adică arătându-şi faţa adevărată) în ţigan, va spiona şi va oferi soluţia pentru cucerirea unei poziţii aparent inexpugnabile: dându-se drept contrabandist de alcool, va aranja ca mai multe lăzi de votcă să fie abandonate în apropierea liniilor de apărare ruseşti. Intrat în graţiile ofiţerilor superiori, tânărul ofiţer Jurjan va prinde firul conspiraţiei ruseşti ce avea ca ţintă Comandamentul militar, însă sugestiile sale nu vor fi ascultate de general. Aşa că atentatul îl va prinde în braţele unei frumoase ţigănci, pentru ca apoi destinul să-l transforme în contabilul militar al victimelor masacrului din 22 octombrie 1941.
Ironia sorţii îşi face din nou prezenţa în jobul post-Odessa al tânărului ofiţer, ajuns la conducerea Centrului Naţional de Românizare, de unde va afla despre deportarea mamei sale în Transnistria. Încet, figura Mareşalului îşi pierde din autoritatea paternă, în confruntarea cu mama reală, a cărei imagine prinde un contur din ce în ce mai distinct în mintea ofiţerului. Hotărăşte să-şi salveze mama şi inventează o inspecţie în Transnistria, nu înainte de a fi cooptat într-o conspiraţie la nivel înalt, ce viza întoarcerea armelor împotriva naziştilor. Deghizat în călugăr (aici Negru şi Roşu se va transforma, sub imperiul aceleiaşi ironii, în Roşu şi Negru), va intra în contact cu Moscova, unde va fi transferat şi pregătit pe linie ideologică pentru schimbările iminente din ţară. Ca picanterie, educaţia sa va deveni şi sexuală, în urma unor figuri impuse de Ana Pauker (căreia Ioan T. Morar – a.k.a. naratorul – îi face un memorabil portret caricaturizat). Naratorul îi pune în cârcă ţiganului Jurjan chiar şi găsirea numelor „Tudor Vladimirescu“ şi „Horia, Cloşca şi Crişan“ pentru celebrele divizii pregătite la Moscova.
În final, complexul oedipian al personajului îşi găseşte rezolvarea în realitatea literaturii: Georgian Nicolau conduce plutonul de gruzini care îl execută pe Mareşal, ba mai mult, este cel ce trage focurile finale, „de curăţare“: „Ion Antonescu e mort!, a auzit, în spate, pe cineva vorbind la un telefon de campanie. Da, a confirmat şi medicul, Mareşalul nu mai avea semne vitale. Faţa i se crispase şi peste ea se aşternuse paloarea morţii. În privirea sticloasă, golită de viaţă, parcă pâlpâia întunericul. Un întuneric în care, de acum, se îngropase imaginea unei lumi pe care Antonescu a stăpânit-o şi a împuţinat-o, dar nu a înţeles-o“.
Negru şi Roşu este, pentru mine, o replică antagonică oferită minimalismului tematic din Lindenfeld. Dacă acolo ironia este una a punerii în scenă, a mimării unei realităţi re-construite de dragul unui singur personaj, aici, aceeaşi ironie devine una apocaliptică, jocul măştilor are drept dirijor Istoria însăşi, un dirijor căruia îi place să-şi batjocorească membrii orchestrei. La nivel micro, romanul este unul picaresc, pentru ca autorul să poată sfida evidenţa şi să-şi poată plimba eroul prin mai toate momentele importante ale feliei de istorie pe care o parcurge. Neverosimilul este asumat tocmai prin adoptarea picarescului: ţigănuşul Jurjan este întotdeauna în centrul evenimentelor şi primeşte mereu cele mai bune locuri la lojă, atunci când nu e invitat de-a dreptul pe scenă. Dacă vreţi, putem face paralela cu un film istoric, unde Jurjan este, pe rând, narator, personaj principal, dar şi cameraman. Bineînţeles, respectând tradiţia stendhaliană, care constituie scheletul asumat, atât stilistic, cât şi tematic, el se lasă posedat de mintea regizorului, care-şi permite să-i invadeze cele mai ascunse zone ale sufletului, pentru a spune mai departe: „Avea şi el momente în care se simţea fragil, se îndoia de justeţea cauzei, se simţea străin în interiorul acestei misiuni «sfinte» de purificare a neamului, dar aceste momente se răriseră. Nu-şi putea permite să fie luat prin surprindere de slăbiciuni. Ce ştia Ştefan despre frământările lui din vremea liceului, despre schimbarea lui de identitate încât să-l judece?“.
Negru şi Roşu e un roman foarte bine construit, un roman inteligent, cu o temă principală mare şi cu una secundară extrem de interesantă. Aş vrea să trec acum, însă, la reproşuri. Reproşuri despre care mi se va spune că sunt pure cârcoteli. Aşa or fi, însă nu mă pot despărţi de ele, aşa cum Jurjan nu poate renunţa la măştile sale. Unu, tema schimbării de identitate a unui personaj aparţinând unei rase ameninţate: în 2000, Philip Roth publica The Human Stain (Pata umană), roman în care construia o intrigă neverosimilă, dar cu atât mai percutantă, dat fiind că romanul respectiv încheia o trilogie-frescă a Americii secolului XX, din care mai făceau parte M-am măritat cu un comunist şi Pastorala Americană. Naraţiunea este aşezată pe umerii personajului preferat al lui Roth, scriitorul Nathan Zuckerman. Romanul îl are însă ca centru de greutate pe profesorul Coleman Silk, decan la Athena College, acuzat de rasism pentru că, remarcând absenţele a doi studenţi de culoare, îi numeşte, fără a cunoaşte rasa acestora, spooks. Este trădat, destituit, pensionat, soţia i se îmbolnăveşte şi moare, iar Silk se retrage într-o casă din sălbăticie, unde îşi scrie memoriile. De aici, naraţiunea devine o alternanţă de frame-uri, de analepse şi intertextualităţi, până când cititorul realizează că evreul Coleman Silk este, de fapt, negru. Un negru foarte alb, bineînţeles, care-şi ucide în mod simbolic familia, pentru a se realiza. Aşadar, aceeaşi sub-temă, care precede aplicarea ei de scriitorul român. Ceea ce reproşez aici este lipsa unui disclaimer...
Al doilea reproş, care vine ca urmare a unor experienţe de lectură, absolut personale, vizează partea „Odessa“ a romanului: aici, acesta se transformă într-un roman de război, însă Ioan T. Morar nu abandonează stilul seren-ironic din restul cărţii. Nu am putut să nu fac o comparaţie cu Binevoitoarele lui Jonathan Littell, unde autorul, sub pretextul redării jurnalului lui Maximilien Aue, fost ofiţer nazist, mass-murderer şi om de bază în aplicarea „soluţiei finale“, traversează URSS, omorând în stânga şi-n dreapta, într-un vertij ce devine, spre final, pur stilistic. Da, ştiu, mi se va spune că literatura nu poate, oricât ar încerca, să descrie grozăviile războiului. Poate încerca, aş răspunde. Iritarea mea vine în urma sentimentului că Ioan T. Morar nu prea încearcă. Este atât de rece, stilistic vorbind, încât partea aceea poate fi transferată fără probleme într-un manual de istorie sau chiar într-un eseu narativ: „Întâi, străzile au fost încercuite de soldaţi înarmaţi, să nu se strecoare nimeni, să nu scape de răzbunarea românească nici un ticălos. Înaintea tuturor mergeau, răspândindu-se din casă în casă, douăzeci de soldaţi «hăitaşi» şi-i scoteau pe toţi afară cu baionetele. Doar copiii erau lăsaţi în casă, încuiaţi, să nu iasă şi să încurce misiunea sau să impresioneze vreun soldat mai slab la cuget şi la inimă. (...) Apoi, ca la seceriş, coasa morţii s-a înroşit de mii de ori. Armata a intrat în lanul cu oameni speriaţi, iar trupurile lor au căzut ca spicele lipsite de apărare“. Autorul abuzează, cred, de metaforă generalizantă, foloseşte un bird’s eye view care nu prinde detaliul. Iar detaliul este cel care contează aici. Amintiţi-vă descrierea serii de dinaintea deportării, în cartea lui Primo Levi (Mai este oare acesta un om?), unde întreaga greutate a premoniţiei stă într-un amănunt teribil: toţi bărbaţii s-au îmbătat, s-au luat la bătaie, pe când mamele din lagăr au spălat hainele celor mici, i-au pregătit cum se cuvine pentru ultimul drum. Numai că acolo este vorba despre o filmare de la nivelul solului.
Al treilea reproş, şi ultimul, are legătură cu limba folosită de ţiganii lui Ioan T. Morar care, cu regret, scârţâie. O spune un om care a crescut în blocul ITB-ului din Berceni. O ţigancă din ţigănie nu vorbeşte aşa: „Ştii că eşti singurul om din lumea asta pe care îl iubesc. Să nu crezi că, dacă nu ţi-am spus, n-am observat cum te veştejeşti în ţigănie. Dacă am trăi într-o lume mai bună, locul tău ar fi în altă parte“.
În rest, numai de bine.
Ioan T. Morar, Negru şi Roşu, Ed. Polirom, 2013
