Bucurestiul Cultural, nr. 8/2007

Fara Autor | 17.10.2007

Pe aceeași temă

RUXANDRA CESEREANU

 

 

 

Carnavalescul binevenit:o tabara de scriere creatoare si-un maraton de poezie

 

 

 

Nimic mai reconfortant si sanatos-exotic (ce paradox!) decat o tabara de scriere creatoare (creative writing) în Romania: o tabara de scris literatura, adica, dupa tehnici predate de scriitori si teoreticieni care practica asa ceva în mediul academic (si relativ academic). Acest lucru s-a petrecut la Ipotesti între 25 si 30 septembrie (sustinatori financiari fiind Memorialul de la Ipotesti si Uniunea Scriitorilor din Romania, cei care au simpatizat cu proiectul intitulat Literatura Provocata si au pledat pentru izbanda acestuia fiind în mod special domnii Valentin Cosereanu si Gabriel Chifu). Un proiect initiat de Phantasma, Centrul de Cercetare a Imaginarului, din Cluj. Au participat, ca tutori ai atelierelor de scriere creatoare: Alexandru Musina, Caius Dobrescu, Daniel Vighi, Romanita Constantinescu, Romulus Bucur si subsemnata. Participantii-învatacei (din Bucuresti, Timisoara, Brasov si Cluj) au fost în numar de treizeci. S-au sustinut sase ateliere de scriere creatoare, dar a existat si un desfasurator-snur de prezentare a atelierelor de scriere creatoare sustinute în locurile lor de bastina. Proiectul concretizat Literatura Provocata a produs nu doar poeme si proza, ci si un Cadavre Exquis de final, cu treizeci si unu de autori! Au participat, majoritar, initiati în creative writing, dar si neinitiati, doritori a fi initiati!

 

Putina lume de la noi stie despre aceste seminarii si ateliere de creative writing, desi, în afara scriitorilor participanti la Ipotesti, mai sunt multe alte nume de anvergura care au practicat si practica asa ceva, în mediul academic sau în afara lui: Mircea Cartarescu, Simona Popescu, Andrei Bodiu, Alina Cadariu, Mihai Ignat, Radu Macrinici, Viorel Marineasa. Poetul-calugar Adrian Urmanov coordoneaza, de trei ani de zile deja, la manastirea Rasca din Moldova, o tabara de scriere creatoare (care dureaza zece zile) pe poezie. Regretatul Gheorghe Craciun fusese, la randu-i, ca dascal la facultate, un împatimit al scrierii creatoare, practicand asa ceva, inclusiv la scoala, pe cand era tanar profesor de romana (în vremea comunismului) la Zarnesti. Alt regretat, poetul Augustin Pop, tinuse experimental un asemenea seminar facultativ ofertat la Facultatea de Litere din Cluj, în 1996. Dar "veteranul" tutore al unui curs de scriere creatoare în mediul academic (din 1992) este Alexandru Musina (la Ipotesti era tachinat cu simpatie si tandrete ca fiind un soi de "episcop" adaptat la creative writing)!

 

Exista doua directii si nuante în predarea scrierii creatoare: una este foarte exacta si se refera strict la varii tehnici de a scrie literatura (indiferent daca este vorba despre poezie, proza ori teatru). O alta nuanta, mai rar practicata, întrucat este mai riscanta si mai alunecoasa, este aceea de a-i învata pe ucenici nu neaparat tehnici de a scrie, ci o cale de a se cauta si gasi launtric prin intermediul scriiturii creatoare: în acest caz produsele sunt "texte" si nu în mod limpede poezie, proza sau teatru.

 

Oricum ar fi, însa, este clar ca atelierele de scriere creatoare nu doar ca s-au împamantenit în Romania, dar au chiar oarecare anvergura si starnesc entuziasm în aceste vremuri recente, ceea ce este mai mult decat promitator, este normal! Dar firesc cu adevarat ar fi daca aceste ateliere de creative writing ar deveni cursuri si seminarii de creatie, incluse, cu drepturi depline, în spatiul academic. De-abia atunci, probabil, literatura provocata nu ar fi o Cenusareasa din umbra, praf si pulbere!

 

Un alt eveniment carnavalesc-literar întru totul binevenit a fost Maratonul European de Poezie de la Sibiu, din 5-6 octombrie (sustinut tot de Uniunea Scriitorilor din Romania, Facultatile de Litere din Sibiu si Brasov, Institutul Polonez si Literaturwerkstatt Berlin), organizat în forta si cu mult curaj managerial de Andrei Bodiu (poreclit, de aceea, cu acest prilej "bossul" sau "mogulul", ragusit si gripat ca un mafiot trecut prin ciur si darmon) si aghiotantul sau sibian, Dragos Varga. Cu adevarat un maraton de poezie, fiindca a durat de la noua dimineata pana la doua dimineata, adica saptesprezece ore, o premiera în Romania, si nu numai. Au participat peste optzeci de poeti din toate zonele, din toate generatiile, practicand toate stilurile poetice posibile, din tara, si cativa si din strainatate. S-a citit snur poezie la gram, kilogram si miligram, cate zece minute, s-a si polemizat pe alocuri (ceea ce a mai piparat maratonul în cel mai apetisant sens cu putinta). Generatiile poetice au fost amestecate între ele - doar la final, cei mai tineri poeti, douamiistii, fiind selectati compact, aproape ca într-un comando. Au existat cateva momente de varf, de pilda Alexandru Musina recitandu-si celebrul si clasicul deja poem Budila Expres sau Andrei Codrescu practicand aproape o incantatie în romana si engleza; ori Mircea Cartarescu recitand cateva dintre consacratele sale de acum douazeci si cinci de ani. Simpatic si histrionic a fost traducatorul si poetul belgian Jan Mysijkin, tinand populatia poeticeasca salasluita în sala Aula Magna a Universitatii "Lucian Blaga" din Sibiu pur si simplu cu gura cascata! Sau Vasile Leac, plin de poante nastrusnice, facand sa chicoteasca auditoriul (chiar daca nu era vorba tocmai de poezie)! Sala a fost destul de plina, plina si foarte plina, poetii au cozerit (îngaduit sa-mi fie acest barbarism!, dar poeta sunt si eu), au mustacit, au zambit, au mai si adormit, au ciugulit din cand în cand, au cafegit si tot asa. Evenimentul a fost mediatizat si a meritat cu prisosinta: poetii au deprins în toiul maratonului ideea ca nu este nimic rau în a accepta felul diferit al celuilalt de a scrie. Cred ca a fost cea mai mare izbanda a maratonului, împreuna cu atmosfera de reala agora poeticeasca.

 

 

 

 

 

PAUL CERNAT

 

 

 

Baloanele copilariei sovietice

 

 

 

Stefan Bastovoi are, dupa cum s-a mai spus, o biografie dostoievskiana. S-a nascut in 1976 la Chisinau, ca fiu al unui "profesor de filozofie ateist-stiintifica", a trecut in adolescenta printr-o experienta psihedelica (internat la Spitalul Socola, a scris ciclul de versuri Un diazepam pentru dumnezeu) si a devenit, in a doua jumatate a anilor 90, unul dintre cei mai apreciati tineri poeti basarabeni, afin "fracturistilor" de dincoace si de dincolo de Prut. Convertit la calea ortodoxiei, in 1999 a fost tuns in monahism la Manastirea Noul Neamt din Basarabia, fiind apoi hirotonit ierodiacon si ieromonah. Nonconformist, dar nu teribilist, nu abandoneaza scrisul, ci il pune in relatie cu practica ortodoxa, publicand sub numele monahal Savatie mai multe volume de succes (Intre Freud si Hristos, Ortodoxia pentru postmodernisti - impreuna cu Nicolae Balota si Dumitru Crudu, A iubi inseamna a ierta, romanul Nebunul s.a.), frecventand cercurile literare, editand publicatii, dand interviuri s.a.m.d. In prezent, traieste la Manastirea Nasterea Domnului din eparhia Edinet si Briceni, Republica Moldova, si este director al editurii Cathisma din Bucuresti.

 

Tanarul calugar nu intoarce, asadar, spatele lumii noastre, ci o asuma, iar marturisirile sale publice - inclusiv cele literare - arata maturitate cultivata, echilibru si o anume intelepciune. Purtand dedicatia "Pentru copiii sovietici care au crescut mari", romanul Iepurii nu mor a aparut pentru prima data in 2002 la editura brasoveana Aula, unde a vazut lumina tiparului si antipodicul Pizdet al lui Alexandru Vakulovski. N.B., Alexandr Vakulovski e si numele micului erou din volumul lui Bastovoi... De curand, pe urmele altor congeneri basarabeni, cartea s-a alaturat, intr-o varianta revazuta, ego-prozelor de la Polirom.

 

Scris cu o simplitate subtila, inselatoare, Iepurii nu mor este un roman "naiv" al copilariei sovietice si al inocentei vietii de pionier "intre clasa a treia si a patra". Demersul era unul de... pionierat in 2002, cand nostalgia cu pricina nu ajunsese inca la moda. Proza fluida si stranie, de atmosfera tarkowskiana a lui Bastovoi venea, oricum, din cu totul alt film decat Muzici si faze de Ovidiu Verdes sau sofisticatele Exuvii ale Simonei Popescu. Ceva mai aproape de ea se situeaza, azi, "prozele cu Danut" ale lui Cezar Paul-Badescu, anumite secvente din Orbitor II, Baiuteii fratilor Florian si recent-aparutul Inainte sa moara Brejnev de Iulian Ciocan (ultimul fiind chiar din aceeasi zona...). Iepurii nu mor nu este insa o "autofictiune", ci o monograma a imaginarului sovietic vazut prin ochi de copil. Cat despre perspectiva inocenta a pionierului Sasa - un Holden Caulfield moldav, mutatis-mutandis -, ea nu poate fi apropiata decat contrastiv de Cum mi-am petrecut vacanta de vara a lui T.O. Bobe (desfasurata oricum pe cu totul alt fundal istoric si de mentalitate). Nu avem de-a face, in Iepurii nu mor, cu istoria la persoana intai a unui narator-copil, servita de performanta scriptica a unui stil de compunere scolara, ci cu un insolit extract poetic - nu poetizant! - de proza rusa, Salinger si absurdism ionescian. Bastovoi foloseste cu naturalete stilul indirect, situandu-se simultan inauntrul si in afara personajelor sale. Un stil care nu textualizeaza ci povesteste, mimand perfect naivitatea. Alternand firescul colocvial cu inscenarea propagandistica, mobilizatoare si incantatia suprarealista, dialogurile "colectiviste" dramatizeaza si sublimeaza cuceritor o mentalitate poluata de lozinci, ca in acest ritual pionieresc de exorcism: "- Lasati ca oamenii din lumea intreaga sa traiasca in pace!/- Nimeni nu-i uitat, nimic nu se uita!/- 20 de milioane de morti in Marele Razboi pentru Apararea Patriei!/- Nimeni nu-i uitat, nimic nu se uita!/- Victimele fascismului, setea de sange a capitalismului!/- Sa moara corbul negru al capitalismului!/Si vacile!/Iepurii si potaile!/- Sa se usuce ca Leningradul in blocada!/- Sa le moara de foame copilul pe un scaun iar ei de pe altul sa nu se poata ridica!/- Sa moara corbul negru al capitalismului!/- Nu lumii nucleare!" etc. Ritmul interior al frazarii si regizarea fina a simplitatii sunt atuuri certe ale formulei. Autorul nu demitizeaza, ci - dimpotriva - impinge foarte departe recuperarea inocentei copilului interiorizat si credul. O inocenta al carei pseudonim e de fapt Credinta. Nu credinta in Dumnezeu, ce-i drept, ci in litera propagandei, in icoana preabunului Lenin ("parintele popoarelor" care vegheaza postum asupra tuturor), in Uniunea Sovietica ("Patria-mama, tara a Pacii") si in lupta ei cu puterile Raului capitalist, vinovat de toate nenorocirile istoriei. Pe de alta parte, partitura lozincarda a comunismului e mereu subminata de firesc, de uman-prea uman, cu delectabile efecte comice sau grotesti. La randul sau, elevul Sasa ramane un solitar, un inadaptat, un introvertit stangaci si gafeur ce tanjeste la mirajul recunoasterii pionieresti, la atentia dirigintei Nadejda Petrovna si la simpatia frumoasei colege Sonia, facuta de rusine la careu de intreaga scoala pentru o legatura precoce, inavuabila. Prins in timp ce desena un barbat "cu muschi pe burta", micul Vakulovski va trebui sa se straduiasca mult pentru a fi primit, cu intarziere, in randul pionierilor, iar atunci cand reuseste, cravata rosie ii e legata la gat de un coleg. Nemultumit, copilul o roaga dupa ore pe Sonia sa i-o lege din nou, cu adevarat si, in fine fericit, asteapta sa capete "ca totii pionierii" puteri de urias. Constata insa - dezamagit... - ca manutele sale de copil al comunismului nu pot smulge din radacini copacii batrani...

 

Nu se intampla mare lucru in Iepurii nu mor, si acesta ar putea fi un repros, daca miza cartii n-ar fi in alta parte. Justificate prin dorinta de a-l incadra pe Bastovoi intr-o traditie respectabila a prozei basarabene, comparatiile cu In preajma revolutiei de Constantin Stere sau cu Din Calidor de Paul Goma raman, de aceea, inadecvate. Ele apar pe coperta a patra a romanului atat in recomandarea lui Alexandru Musina, cat si in cea a lui Mihai Vakulovski, disputa celor doi pentru statutul de prefatator al editiei de la Aula si acuzele de plagiat fiind deja cunoscute in mediile noastre electronice. Reunirea opiniilor in speta are, pesemne, semnificatia unei impacari crestinesti...

 

Palierul cel mai consistent al cartii - nu si cel mai important - se ocupa de mediul pionieresc din "oras", din scoala unde micul Sasa ajunge cu autobuzul de la tara: careuri, pregatiri asidue pentru marile defilari rosii, plantari "subotnice" de puieti in curtea scolii, fabuloase colectari de maculatura, prelegeri didactice halucinante - unele decupate din reviste ale vremii... - despre circuitul oxigenului in natura si importanta vitala a colectarii deseurilor, recitari inaltatoare de poezii cu Lenin, intalniri educative cu sfatosi veterani de razboi, planificari ale ajutorarii batranilor "in vacanta"... Dar si pozne (unele de-a dreptul periculoase, cum ar fi "rusinarea" Soniei de catre Vasea sau impodobirea pozei lui Lenin cu mustati de DArtagnan), trocuri cu flori ale elevilor in curtea scolii pentru defilarile cu baloane si inghetata, o colectare grotesca de fecale pionieresti pentru analizele medicale, o revelatie morbida in laboratorul de biologie... Mediul pare aproape in totalitate rusesc sau rusificat, judecand dupa numele copiilor (Roma Bohantov, Vitea Gurski, Ciornaia Inga etc.) si ale majoritatii adultilor.

 

Un alt palier, accentuat simbolic, al naratiunii are in prim-plan satul basarabean al lui Sasa, "geografia" sa naturala: livezi de nuci, iazuri si dealuri de pe care cerul se vede rasturnat, rape seci acoperite de frunze si o padure unde copilul il cauta pe Dumnezeu, asteapta ivirea animalelor salbatice, aduna saci cu brebenei pentru porc si incearca "pioniereste" sa smulga din radacini copacii... Aici, un anume Nikolai Arsenievici ciopleste din trunchiuri frante "cea mai lunga scara", o scara "pana la cer", prea lunga pentru a fi transportata, iar Sasa o descopera in ierburi, putreda si invadata de ganganii. Este unul dintre simbolurile-cheie ale acestui roman plin de discrete aluzii biblice. Padurea ("Natura-Mama") devine, ca la Sadoveanu sau ca in... Andrei Rubliov, un spatiu cu conotatii sacrale, opus "lumii noi" si agresiunii exteriorului. In padure merge Nikolai Arsenievici sa caute iepuri. Si tot in padure viseaza, in final, Sasa sa-si sape un adapost in vacanta, un bordei acoperit de frunze si lemne unde sa se ascunda de bomba atomica si sa nu-l poata gasi nimeni...

 

Exista si un plan (exterior, secundar...) al "maturilor": profesori, educatori, parinti, sateni, ciudatul Nikolai Arsenievici sau nu mai putin bizarul Alexandr Timofeevici (paznic corect, dat afara pentru furt si care, ca sa se razbune, isi spioneaza inlocuitorul). Printre ei coboara spectral figura tovarasului Lenin. Vocea lui sta de vorba cu satenii, ii mustra si le da sfaturi comuniste dupa mintea fiecaruia, dar mai ales discuta in contradictoriu cu padurarii, aparatori ai naturii si, implicit, ai traditiei. Schimbul de replici al lui Vladimir Ilici cu padurarul Edmundici care "nu poseda sensul cuvintelor" este un extraordinar poem absurd-suprarealist ("Un os de plus sarise gardul in gradina sa ma ucida cu o varza uriasa. (...) Ce noapte lunga fuge prin ograda cu doi cocosi in plasa-i de lumina!"), iar protestul disperat al nebunului are ceva zguduitor, teribil: "Iepurele nu poate sa moara! Poate sa se deghizeze, dar de murit nu moare! Iepurele poate sa stea pe jos, sa faca viermi si sa adune muste! Dar iepurele nu moare niciodata!".

 

Dincolo de orice alte consideratii tehnice, mi se pare salutara optiunea autorului de a-si lasa naratiunea sa respire libera, fara comentarii "destepte" si fite metaliterare. Exista un singur punct, la sfarsitul primului capitol, unde perspectiva postsovietica e deconspirata si iluzia se sparge ca un balon in timpul defilarii de 7 noiembrie: "Un soare verde s-a lasat peste Sophie, luminand casele din jur. Un soare digital si pervers, cu umezeala, deschidea usile vecinilor si patrundea cu unghiile ca intr-un buzunar adanc. N-ar fi gasit nimic decat un ban. Un ban iesit din uz, o rubla mare de fier uitata acolo si devalorizata odata cu caderea Uniunii Sovietice". Micuta Sophie - personajul acestei secvente - traverseaza romanul in cateva scene feerice, fara legatura vizibila cu restul cartii: cocotata pe umerii tatalui sau, ea strabate campiile copilariei lui Sasa scaldata intr-o lumina paradisiaca, "sub un cer albastru, de baloane". Alternarile de planuri au loc de altfel firesc, pe nesimtite, iar rezultatul e halucinatoriu: o atmosfera magica si stranie, o puternica impresie de levitatie, de imponderabil (baloane copilaresti ridicate la cerul albastru al Patriei...).

 

Iepurii nu mor este un roman de exceptie al "noului val" de prozatori basarabeni. El aduce, fara ostentatie, un ingredient rarissim in proza noastra postcomunista, posttraumatica: a patra dimensiune.

 

 

 

Stefan Bastovoi, Iepurii nu mor, editie revazuta, Colectia "Ego. Proza" Editura Polirom, Iasi, 2007, 256 p.

 

 

 

 

 

DOINA PAPP

 

 

 

41 BITEF 07 si noile tendinte din teatrul contemporan

 

 

 

Anul trecut, Festivalul International de Teatru de la Belgrad, BITEF, unul dintre cele mai mari si vechi din Europa, a sarbatorit 40 de ani de existenta. Jubileul a fost marcat de prezente ilustre din lumea spectacolului contemporan, de la Josef Nadj si Sonja Vukicevi la Arpád Shilling si Dmitrii Cerniakov, de la Peter Brook la Maurice Béjart si Marie Chouinard. Editia din acest an duce mai departe gloria acestui festival infiintat in 1967 la Teatrul Atelier 212 de Mira Trailovi, figura legendara a teatrului modern european, venerata si azi la Belgrad, unde o piata ii poarta numele si ii este dedicata o sala la Muzeul de Arta. Langa ea a fost de la inceput neobositul Jovan Cirilov, critic de teatru de notorietate mondiala, selectioner la BITEF pana in zilele noastre. (El si-a luat-o de curand alaturi pe regizoarea Anja Susa, directoare en titre a festivalului.)

 

De la inceputuri, BITEF si-a fixat drept tinta si slogan: "Noile tendinte in teatrul contemporan" si a devenit, perseverand pe aceasta cale, un reper esential in judecarea peisajului teatral de azi. Ce ar insemna aceste "noi tendinte", Cirilov explica intr-un interviu ca fiind in orice caz ceva ce nu s-a mai facut si vazut. Din 1989, dupa disparitia Mirei Trailovic, s-a nascut si un teatru cu numele Bitef, destinat aceluiasi scop, care ofera gazduire artistilor ce incearca, dincolo de granitele traditionale, forme noi de limbaj in arta scenica. E un fel de centru de cercetare si experiment pentru cei care nu vor sa se ascunda dupa modelele sigure si standardizate, riscand pe cont propriu experiente noi. Sediul acestui teatru este intr-o biserica protestanta neterminata si in acest an a gazduit, pe langa spectacole, o serie de ateliere de lucru privind tehnologiile moderne, teatrul fizic, un seminar cu tineri critici. "Teatrul Bitef s-a ivit din solul fertil si din traditiile avantgardiste ale Festivalului Bitef, spune Jovan Cirilov, mostenind zestrea si preocuparile acestuia privind teatrul nou in dinamica contextului social actual".

 

In spiritul aceleiasi inovatii continue functioneaza in cadrul festivalului si o sectiune privind implicarea teatrului in educatia copiilor si a tinerilor. Bitef Polyphony, cu deviza "Si acesta e teatru", se afla la a 8-a editie si exprima "o metafora, un semn conceptual pentru o multitudine de voci, sunete, contrapuncte cu efect magic, care releva un teatru nou, deschis diversitatii, noilor experiente, noii generatii, noii societati" (citat din descrierea oficiala).

 

Cam aceleasi adjective se potrivesc si festivalului propriu-zis, care s-a desfasurat intre 15 si 30 septembrie, cu un afis bogat, alcatuit cu grija din realitati teatrale up to date. Cum exista si o doza de snobism in traditia marelui BITEF (cineva spunea ca modele occidentale ajung aici in viteza), impresia generala s-a situat intre surprinzator si socant. Nume de ultima ora, ca Emma Dante, ciudata regizoare-autoare de la Palermo, spectacole despre care s-a dus vestea, ca Macbeth, montat la Schauspielhaus Düsseldorf, in regia lui Jürgen Gosch, ansambluri vestite, precum compania de dans Batsheva din Tel Aviv sau Katona József Színház din Budapesta, au patronat afisul pe care s-au mai aflat si alte diferite trupe experimentale, cum ar fi Teatrul Formal din Sankt Petersburg cu un spectacol dupa Sokolov, in regia tanarului Andrey Moguchy, compania Shadow Casters din Zagreb, creatoarea unor performing-uri originale cu caracter comunitar, Noul Circ al finlandezilor, Ulysses Theatre din Brijuni, Croatia, cu o adaptare dupa clasicul Miroslav Krleza, sau Societatea Raffaello Sanzio, fondata de regizorul Romeo Castellucci in Italia, la Cesena, care cutreiera Europa cu proiectul sau Tragedia Endogonidia. Cu trasatura de unicitate a aproape fiecarei prezente din festival, ce face dificila deducerea unor tendinte fie ele si novatoare, selectionerii au vrut parca sa sugereze ceea ce Jovan Cirilov scria negru pe alb in catalogul festivalului, la a 40-a editie: "Suntem deja bine intrati in primul deceniu al secolului 21 si ne intrebam mereu care e marca dominanta a noului teatru?". Personal, cu aceasta ocazie, ca si in altele in imprejurari similare, pot spune ca am tras unele concluzii. De pilda, amploarea dobandita de fenomenul dans contemporan, cu acentuatele lui trasaturi dramatice, teatrale. Nu doar pentru ca poseda un limbaj universal, usor de inteles pretutindeni pe glob, dar si pentru ca evolutia lui a atins forme pe cat de concise, pe atat de expresive, dansul este azi in arta spectacolului un trend in expansiune. Valoarea teatrala a corpului care povesteste, inlocuieste pe de alta parte uneori foarte bine discursul scenic traditional. In orice caz, performanta dansului contemporan, supranumit pe buna dreptate teatru-dans, e o realitate si o tendinta.

 

Se remarca apoi aparitia performance-ului - o specie postmoderna care integreaza intr-o realitate scenica fenomenul multimedia, artele vizuale si tehnologiile moderne. Cel mai adesea, in favoarea unui demers comunitar. Functia sociala a teatrului e recastigata astfel cu mijloacele epocii in care traim. Un jongleur si un iluzionist au produs un spectacol in cooperare cu Centrul Circului Nou din Finlanda si cu Centrul Artelor Circului din Basse-Normande, ceea ce inseamna ca exista o preocupare de innoire si in acest domeniu. L-au jucat la Kiasma Theatre, la ei acasa, si acum intr-un festival tot de teatru, atragandu-ne atentia ca artele spectacolului nu mai suporta granite stricte, ca scena a devenit neincapatoare dar primitoare pentru tot mai felurite forme de comunicare artistica. Cum, in spectacolul lor, finlandezii dialogau adorabil cu imagini din filmul mut proiectate pe niste panouri in care in mod miraculos intrau si ei din cand in cand, dar si cu banda sonora din care veneau voci insistente, nu aveam de ce sa consideram o imixtiune prezenta lor printre oamenii de teatru. Exista insa si teatrul pur, mizand pe energia actorului si forta lui de a strapunge intunericul salii, de a tulbura pana la inconfort, printr-un joc frisonant, visceral. In aceasta directie, a excelat spectacolul mPalermu al companiei Sud Costa Occidentale din Sicilia, regia Emma Dante, cu o poveste simpla despre o familie in care se dezvolta spectacular o metafora emotionanta a spatiului ca matrice a lumii. Si exista, bineinteles, tentatia reinterpretarii clasicilor, care incinge imaginatia regizorilor, uneori cu prea putin folos, ca in cazul spectacolului Povestea ceaiului, dupa Trei surori de Cehov, prezentat de Dah Teatar din Belgrad, in cadrul unui program Showcase, initiat de cativa ani in cadrul BITEF cu intentia de "a monitoriza starea teatrului national si a stimula dezvoltarea sa".

 

In doua zile, in cadrul unui adevarat maraton, au fost prezentate cele mai reprezentative noutati din teatrul sarb, spre informarea si, eventual, interesul invitatilor. In afara acestui ceai dansat, cantat, incarcat de simboluri inutile, am mai vazut la aceasta parada locala un ciudat spectacol despre Nicola Tesla (Tesla - total reflection). Savantul sarbo-croat, care a schimbat destinul lumii cu inventiile sale in domeniul electricitatii, despre care se spune ca ar fi fost chiar roman (Nicolae Teslaru), cu biografia sa agitata de emigrant in America, a mai inspirat si alte opere. De data asta, n-a provocat decat confuzie. Spectacolul-concert, cu o muzica conceptuala asemanatoare celei pe care pe la noi o cultiva Irinel Anghel, apeleaza deopotriva la dans si teatru intr-un ansamblu eclectic irelevant. Un exemplu de cum nu se face arta postmoderna. La Capinera, un balet despre iubire si relatii umane, povestite cam simplist de la libret la coregrafie, ne-a trezit o adevarata spaima de clisee. Pentru ca acest pericol exista si nu de putine ori constatam cum spectacolul modern, "avangardist", si-a creat propriile locuri comune. O veritabila colectie de scheme mineaza originalitatea formelor noi, iar in dans ele sunt cu atat mai vizibile. Copiile Béjart sunt cele mai frecvente.

 

Asta a vrut intr-o anume masura sa spuna si tanarul Sasa Asentic cu parodia sa My private Biopolitics, ramasa din pacate la nivelul vorbelor. Teatrul National din Novi Sad s-a prezentat la Showcase cu piesa autoarei belgradene Maja Pelevic, rezidenta la Royal Court din Londra ca si celebrele sale compatrioate Biljana Srbljanovi sau Milena Markovi. Am asteptat deci cu interes piesa Eu sau oricine altcineva, despre care citisem ca are o tema fiebinte: rapirile de copii. Perspectiva ciudata a autoarei, care face din rapitor un sinucigas insingurat si arunca vina rapirii pe putreda societate, m-a consternat, insa. N-am gasit nici o explicatie acestui mod de a fi original, cu atat mai mult cu cat spectacolul n-a convins nici el, in ciuda unor interpretari notabile (Marija Medenica).

 

Am mai vazut in aceasta prezentare a teatrului sarb si un Goldoni maltratat de dramaturgul Susanne Winnaker si regizorul Andrea Paciotto, un Sluga la doi stapani, in care bietul Trufaldino era un sofer de taxi corupt, ca si toate celelalte personaje. Viziunea sinistra merge pana la a sugera sinuciderea prin spanzurare a amorezilor.

 

Dar etalarea tendintelor din teatrul sarb actual a fost cinstita, fiindca nu suntem, nu-i asa!, inovatori si originali in orice moment. A fost, cu alte cuvinte, o editie de lucru, utila, dupa ce in anul trecut se pare ca s-au putut vedea spectacole cu adevarat remarcabile.

 

Mai trebuie spus ca BITEF impresioneaza prin organizare, prin mecanismul de mare industrie care-l sustine, ca intregul potential de spatii al metropolei s-a pus la dispozitia acestei desfasurari majore de forte artistice, sali elegante sau spatii neconventionale, unele cu nume ciudat, precum Centrul de Decontaminare (Culturala)?!, ca un public numeros predominant tanar si intotdeauna platitor a umplut aceste spatii aplaudand cuviincios, niciodata in picioare. Ca au aparut buletine informative zilnice, profesionist alcatuite, ca au avut loc si conferinte de presa tarziu in noapte, dupa terminarea spectacolelor, si, in fine, ca Belgradul este un oras frumos, occidental, animat zi si noapte de oameni simpatici, deschisi, veseli, in ciuda tristei lor istorii recente.

 

Pentru cronicar a mai fost importanta si oportunitatea intalnirilor cu confrati de pretutindeni, jurnalisti, directori de festival, artisti, cu totii in cautarea teatrului de maine.

 

 

 

 

 

LIVIUS CIOCÂRLIE

 

 

 

Batranetea ca punct de vedere

 

 

 

Candva, in anii 80, am scris o carte, un soi de roman, in care, intre altele, incercam sa ma razbun pe Istorie, care imi producea, in acei ani, anumite neplaceri. Voiam sa dau de inteles ca Istoria nu e decat un sir de intamplari lipsite de noima ce vin si trec, urmate de altele, fara sa se adune intr-o constructie ori intr-un sens. Am facut-o atat de subtil, incat nimeni, nici critici, nici cititori, nu a bagat de seama. Ca sa nu am aceeasi reusita, prefer ca astazi sa va previn ca intentia mea este sa ma dezic de batranete. Pentru a spune din ce cauza, trebuie sa las gluma la o parte.

 

Nu este vorba de propria mea batranete, destul de benigna, de suportabila, pana acum. E fiindca de cateva ori mi s-a intamplat sa traiesc ani de zile langa oameni foarte apropiati ajunsi intr-o stare cand erau si nu mai erau. Devenisera niste prezenti absenti. Cadavre vii. A-l auzi pe tatal tau, care-si idolatrizase sotia, spunandu-i acesteia: "Daca ati sti, doamna, cat de frumoasa a fost nevasta mea...!". A nu mai fi recunoscut de el. Ori a vedea, ani la rand, cum o mama nu intreaba o data de ce n-o mai viziteaza fiul, despre care ceilalti copii ai ei nu avusesera inima sa-i spuna ca nu mai traia! Sau, dimpotriva, s-o vezi cu mintea intreaga, dar tremurand. Tremurandu-i corpul, bratele, nemaiputand sa apuce un pahar. Au fost socuri repetate care m-au facut sa scriu o carte intitulata Batranete si moarte in mileniul trei. Spre deosebire de felul cum am procedat acolo, astazi n-am sa mai tratez batranetea ca pe o experienta individuala, ci, daca nu chiar ca pe o iluzie, macar ca pe un punct de vedere. Este batran cine e vazut de celalalt ca fiind batran. Asa inteleasa, batranetea este in buna masura produsul conflictului intre generatii. Are implicatii istorice, sociale, economice, culturale. Varsta a intelepciunii, inconjurata de respect, in societatile traditionale, e bine sa fie evitata in cele construite prin constrangere sau consens. Din fericire, este in curs de disparitie, la fel ca si Istoria, potrivit lui Fukuyama, in epoca postmoderna, in care omul are obligatia sa fie fericit si sa nu-i plictiseasca pe ceilalti.

 

Exista o varsta cand, cam pe la 15 ani, adevaratii batrani sunt dincolo de orizont. Batrani sunt, atunci, cei trecuti de 25. In preajma mea, o tanara de 23 de ani era complimentata de o doamna pentru prospetimea si frumusetea ei. Nu-i raspundea cu vorbe asemanatoare. Nu s-ar fi cuvenit: doamna in chestiune era o batrana de 35 de ani. Nu-i vorba, perspectiva inversa exista si ea. Bunicul meu intreba: "A venit copilul ala?". Copilul era tatal meu sexagenar.

 

Istoric, tinerii si batranii nu au aceeasi varsta in toate epocile. Noi inclinam sa credem ca la 18 ani esti prea necopt ca sa fii interesant si plauzibil ca personaj principal de roman. De exemplu, eroii lui Camil Petrescu sunt maturi. In schimb, in secolul al XIX-lea, Julien Sorel are tocmai 18 ani. In Père Goriot, Rastignac are 20. Cat desre "femeia de 30 de ani", a aceluiasi Balzac, ea este aflata in pragul declinului.

 

Eroii barbati ai lui Camil Petrescu sunt maturi, dar nici iubitele lor nu sunt foarte tinere. In Patul lui Procust, nici doamna T si nici Emilia nu sunt adolescente. Cauza e ca daca maturitatea devenise fireasca erotico-literar, diferenta de varsta nu era convenabila. In Adela, Codrescu, abia trecut de 40, se simte prea batran pentru o iubire onesta cu o tanara de 20 de ani. Citind Lolita astazi, nu varsta nubila a fetei ne preocupa, ci avataturile relatiei ei amoroase. La aparitie, relatia a parut incompatibila si a scandalizat.

 

Acum, la 70 de ani, indraznesc sa port blugi. Nu am sentimentul ca vreau sa par tanar ori sa sochez, tot asa cum spectatorii de la opera si teatru nu gasesc nepotrivit sa se imbrace in haine de toata ziua, nu de seara. Parintii mei ar fi spus cu indignare, pe banateneste, ca se imbraca "fiecum". Si, intr-adevar, pe ei ii vad in fotografii interbelice imbracati ingrijit la orice ora si in orice loc. La patruzeci de ani, erau constransi de conveniente sa para "seriosi". Adica, sa para trecuti de cincizeci. Propunerea de a purta geaca si a-si arunca un sac peste umeri i-ar fi inmarmurit. Inaintea lor, lucrurile au stat, din punctul nostru de vedere, si mai rau. Am in fata imaginea din 1912 a unei sedinte a Academiei. Cu barbile si mustatile lor, mai toti academicienii par sa aiba vreo 80 de ani. In primul plan, Nicu Gane aproape ca-i are. In ultimul, Nicolae Iorga, care abia a trecut de patruzeci, nu e mult mai tanar. Revad Academia in 1936, la primirea solemna a lui Louis Barthou. Acum, academicienii sunt la paritate: unii au ramas la fel, altii, dupa ce au renuntat la mustati si barba, au intinerit. Altfel spus, nu arata decat cu zece ani mai batrani decat ar arata azi. Toate acestea sunt efecte ale modei care, in treacat fie spus, nu apuca sa imbatraneasca. Ar imbatrani daca s-ar gasi femei care s-o mai exhibe la doi ani dupa ce s-a lansat. Astfel de femei nu prea se gasesc.

 

De altfel, nici persoane batrane nu prea mai exista. Dupa ce, jucand tenis, facand jogging si fitness, au dat jos cele zece kilograme care le asigurau prestanta, au aderat la varsta a treia si strabat Europa, ba si intreg globul, in autocarele si vapoarele agentiilor de voiaj. "Cand eram copil, scrie prozatorul francez Pierre Charras, bunica, la optzeci de ani, era privita ca un fenomen. Batrana aceea in negru, cu salul crosetat pe umeri, parea uitata de Dumnezeu (...) Acum, la optzeci de ani te bronzezi pe plaja si mori tragic in accidente de masina, ca sa nu zic motocicleta."

 

Traim intr-o lume euforica, in fond nelinistita, care isi face o obligatie din bunastare si buna dispozitie, silindu-se sa uite tot ce ar putea s-o indispuna. Sa uite ca Istoria continua sa faca ravagii. Sa uite infirmitatile, macar prin nume, spunandu-le dizabilitati. Iar batranetea, nesuferita si prin ea insasi, mai este si un memento mori. De aceea, trebuie intarziata cat se poate prin sport, prin imbracaminte juvenila, prin ocupatii tineresti. Nu e de mirare ca iubirea tarzie a lui Cioran a starnit entuziasm. Cand, totusi, batranetea refuza sa se retraga, discreta, din calea privirilor, cand prea urateste lumea si risca sa ii dea aprehensiuni, ea trebuie claustrata in inchisori de lux. La Luxemburg, de pilda, unde bancile, temple ale lumii in curs de globalizare, se fac vazute la tot pasul, reprezentantele lor ocupand cele mai frumoase cladiri din oras, la Luxemburg, zic, si casele de batrani sunt somptuoase si le ofera acestora tot ce, altfel, i-ar indemna sa iasa pe strazi. Pe strazi ii vezi la noi, multi parca rusinati de conditia in care au ajuns, cersind. Fapt semnificativ pentru mentalitatea noastra de codasi ai prosperitatii generale, desi imbogatitii s-au inzestrat cu tot ce e mai bun in lumea actuala, case de batrani decente nu stiu sa fi aparut. Aceleasi aziluri insalubre, parca scoase din romanele lui Dickens, ii intampina, iar in spitale aceleasi camere de murit.

 

Incercam sa ne ferim de imaginea batranetii, dar ea se face simtita cu tot corpul ei apasator in viata economica. Varsta nemuncii incepe devreme fata de cat ne permite astazi medicina sa traim. Chiar si pentru statele bogate devine o problema. Se iese la pensie, se traieste mult, iar cei care-i sustin financiar pe pensionari sunt, proportional, tot mai putini. Aproape ca-l inteleg pe vanjosul bucurestean de pe Calea Mosilor care, la replica "Dar noi n-am muncit?", starnita de naduful lui brutal, a raspuns: "Ati muncit pe dracu!". Asta cu atat mai mult cu cat din ce vor fi strans Asigurarile de pe urma stradaniei noastre praful s-a ales. Cred ca bietul om ar fi acceptat cu draga inima reintroducerea scuturarii copacilor de batranii neputinciosi.

 

Daca insa nu ne putem intoarce la procedeele semenilor nostri din paduri, nici la starea patriarhala, care-i menaja batranului primul loc in familie, nu ne putem intoarce. La ora pranzului, strabunicul meu taran batea cu bastonul in masa si in doua clipe toti, din toate generatiile, trebuiau sa-si abandoneze orice treburi si sa se adune in jurul lui. Intervenea si atunci o ratiune economica. Capul batran al familiei avea grija sa nu-si imparta averea inca din timpul vietii. Faptul acesta facea ca el sa fie foarte ascultat. Cand, din cauza amestecului intempestiv al Istoriei, bunicul meu a trebuit sa cedeze statului pamantul, el n-a mai fost un batran demn si intelept. S-a prefacut intr-un biet mos atipit dupa soba. Nu fiindca ar fi fost rau tratat. Se inchircise sufletul in el. N-a mai apucat, bietul, sa redevina util in noua oranduire, adica sa i se dea in grija nepotii cat timp maturii erau ocupati la slujba. Astazi, in societatile prospere, s-a ajuns la un compromis. Si tinerii, si batranii vor sa-si traiasca viata, nu sa se ocupe unii de ceilalti.

 

Nu mai putin, cum si reiese din unele afirmatii de mai sus, batranetea depinde de mentalitati. Ea are atunci legatura cu bine cunoscutul conflict dintre generatii. In anumite imprejurari, cum ar fi o revolutie, acesta e acut. Daca in societatea traditionala, ierarhizata si dominata de batrani, conflictul nu putea fi decat mocnit, mai tinerii fiind nevoiti sa-si ascunda frustrarea, astazi, dupa bulversarea din 1989, falia e atat de adanca, incat tinerii si batranii par a trai pe continente diferite. Iar tinerii, in acest caz, sunt adolescenti intre paisprezece si optsprezece ani. Din punctul lor de vedere, toti ceilalti sunt batrani. Intamplator, stiu despre ce vorbesc. De curand, am citit cateva zeci de jurnale scrise de elevi. Potrivit orizontului meu de asteptare, trebuia sa am confirmarea imaginii dezastruoase pe care mi-o fac - ori mi-o faceam: dezmatati, triviali, inculti, nerespectand nimic, imbracati strident. Cand colo, ce mi s-a impus, fara ca aceste trasaturi sa se stearga cu totul, a fost o extraordinara libertate de spirit. Scoala nu-i invata inca sa gandeasca, dar ei s-au apucat sa gandeasca de capul lor. Am scris si eu jurnal, ca elev si student. L-am aruncat de multa vreme, de cand mi-am dat seama cat era de patetic si de nesarat. Pe acestea, pe care le evoc, le-am citit cu un soi de entuziasm. Principala deosebire: eu scriam cu gandul, mai mult sau mai putin constient, la prezumptivi cititori maturi pe care as fi vrut sa-i impresionez. Acestora de acum putin le pasa de maturi. Ei sunt ei insisi si atata tot. Fata de ei, toti maturii, de orice varsta, trecuti printr-o lunga scoala a disimularii, sunt batrani. Ca sa gasesc un termen proxim, as spune ca - e drept, adesea neglijent si mult mai fara perdea - tinerii de astazi scriu ca ca Jenny Acterian. Ceea ce nu e de mirare, dat fiind ca si primul razboi mondial a provocat un clivaj. Nimic n-a mai semanat, nici atunci, cu ce fusese inainte de razboi. Cat despre trivialitate, incultura, neglijenta, nu tinerii sunt vinovati. Un adolescent e responsabil numai de propriile lui defecte. Cele colective se datoreaza lipsei de grija a celor mai varstnici decat ei.

 

 Aceeasi deosebire se poate observa in creatia culturala intre tineri si noi, batranii trecuti de 35 de ani. Indata dupa 1989, s-a produs o ruptura fatisa intre optzecisti - care stiusera si ei sa-si castige o anumita libertate de spirit printr-un soi de neluare in seama a regimului politic - si scriitorii mai vechi, mari suflatori in iaurt. Atunci, batrani eram numai noi, acestia din urma. Astazi, noi nici nu mai existam pentru tinerii anilor 2000, care se razboiesc cu alti batrani, cu batranii optzecisti. Noi insa, adevaratii batrani, mai respiram. O facem fie "si contra noastra", fara ca cineva sa bage de seama ca supravietuim, fie dati la o parte, ca expirati, fie, in sfarsit, transformati in statui. Se stie, statuile rasfirate prin oras, la doi pasi de trecatori si la zece de valul de automobile, nu le mai vede nimeni. Trec zilnic pe langa Vasile Lascar si nu-l privesc. Nu-l privesc nici pe Bratianu, oricat ar fi fost el de important si oricat de renumit ar fi sculptorul, Mestrovici, care l-a cioplit. Ce vreau sa spun este ca o stare a batranetii ca punct de vedere se instaleaza atunci cand vederea n-o mai inregistreaza.

 

Mai poate fi si altfel. Vederea nu inregistreaza fiindca nu vrea s-o faca. Nu vrea sa-l indispuna pe purtatorul ei. Multi ani, dupa razboi, la Timisoara, langa Posta mare, in inima orasului, si-a avut cocioaba un batran hirsut, zdrentaros, ragusit, cu un picior frant din sold. Traia singuratic, insotit numai de caini. Nimeni nu-i vorbea, nimeni nu-l vedea. Locuitorilor micii Viene li s-ar fi parut neconvenabil sa existe asa ceva in orasul lor apusean. E numai un exemplu. Trecem cu totii, zilnic, pe langa astfel de dizgratiati ai vietii si abia daca-i zarim.

 

Nu vreau sa inchei pe tonul acesta trist. Macar pentru o clipa, sa reabilitez punctul de vedere. Poate ati observat, frunzarind fotografii de la diferite varste ale cuiva, de obicei barbat, ca exista o varsta care-l reprezinta cel mai bine pe acel om. De pilda, Eminescu nu are in imaginarul nostru nimic din imbatranitul inainte de vreme, buhait, cu mustata groasa, din ultimii ani. El este numai acel superb tanar visator din vremea studentiei vieneze. Dar iata-l pe Cioran. Il vedem in uniforma militara sau pe strada, alaturi de Petre Tutea, sau tinand o bicicleta de ghidon. E destul de putin atragatoare infatisarea acestui om mic de statura, rotunjor, cu capul disproportionat de mare. Sa-l privim insa batran, in mansarda lui pariziana. Imaginile sunt multe, caci marii fotografi ai vremii nu s-au inselat. Nu le-a scapat figura emaciata, tragica, tulburator de frumoasa a acestui batran. In mintea si sufletul nostru, acesta este adevaratul Cioran. Prin urmare, se poate si asa. Cateodata, nu prea des, vreau sa spun.

 

 

 

(Text citit la Seara revistei Cuvantul, din iunie 2007)

 

 

 

 

 

BIANCA BURTA-CERNAT

 

 

 

Debutul unei "minimaliste" avant la lettre

 

 

 

In vara anului 1934, Camil Petrescu reintalnea pe plaja de la Eforie o simpatica domnisoara cu care facuse cunostinta in treacat, cu un an in urma, in acelasi loc. Spre surprinderea sa, tanara frumoasa, joviala, sportiva, cu atitudine de "miliardara americana", impatimita dansatoare pe ritmuri de jazz, a scris intre timp o carte. "Am scris un roman care cred ca are sa va placa", il avertizeaza ea pe Camil, amuzandu-se in sinea sa de privirea neincrezatoare a scriitorului. Tanara cu pricina este Anisoara Odeanu (pseudonimul Doinei Peteanu), studenta la Litere si la Facultatea de Drept din Bucuresti, colaboratoare a revistei Adevarul literar si artistic. Cateva luni mai tarziu, romanul Intr-un camin de domnisoare apare la editura Adevarul, ajungand intr-o singura luna la doua tiraje. Autoarea e oprita pe strada ca sa i se ceara autograful si "aratata cu degetul ca o actrita", isi aminteste amuzat Stefan Baciu in Praful de pe toba...

 

Cartea de debut a Anisoarei Odeanu corespunde perfect asteptarilor de lectura ale deceniului patru. De unde si dublul sau succes, de critica si de librarie. Intr-un camin de domnisoare este un roman tipic pentru anii 30: roman citadin, nutrit - ca atatea alte carti ale vremii - dintr-un soi de fervoare de a surprinde ritmurile extrem de vii ale orasului modern si dintr-o mistica a tineretii, a vitalitatii exuberante; totodata, roman subiectiv, in cautarea autenticitatii. Subiectul - cu vadite ecouri autobiografice - are in vedere, in linii mari, intalnirea decisiva a unei tinere provinciale cu mirajul "cetatii vii". Dany Penzza (dublu fictional al Doinei Peteanu...), studenta la Literele bucurestene, consemneaza intr-un jurnal foarte sprintar ceva din experientele sale de caminista si de inocenta descoperitoare a vietii Capitalei, plictiseala cursurilor neatractive, micile dezamagiri sentimentale, indecizii si nemultumiri, tot felul de povesti culese din viata fara surprize mari a colegelor sau, pur si simplu, impresii disparate, reverii adolescentine. Citit astazi, dupa mai bine de saptezeci de ani de la conceperea si publicarea lui, romanul Intr-un camin de domnisoare se infatiseaza in buna masura ca un roman document. Un document devenit pitoresc, insolit, prin aceea ca a capatat patina vremii. Un album de vechi fotografii de epoca si o colectie de impresii "pe viu" despre cum se comporta o fata relativ independenta si relativ emancipata in anii 30 ai secolului trecut; prim-planuri dintr-un camin pentru studente burghez, linistit, cochet sau din amfiteatrele de la Litere pe unde defileaza elegante "fete in floare" sau fete maruntele si tocilare, juni misogini, dascali pedanti.

 

Condeiul lui Dany Penzza - copil teribil, amestec de candoare si de prematura plictiseala de viata, de entuziasm si de debusolare - transcrie cand cu verva, cand cu lehamite forfota orasului si fermentatia tineretii claustrate "intr-un camin de domnisoare". Comenteaza cu malitie gesturi, dialoguri, intamplari marunte; persifleaza idealurile standard ale fetelor care le imita pe Greta Garbo si pe Marlene Dietriech sau truda tocilarelor lipsite de imaginatie. Dar eroina nu se cruta nici macar pe sine, transcriindu-si cu o anumita raceala, ca si cum ar povesti intamplari ale altora, puseele de sentimentalism, tentatia  autocompatimirii. "In camin nu poti sa fii niciodata singura. Cand voiam sa plang trebuia sa intru la W.C. ca sa nu fiu tulburata de colege binevoitoare care voiau sa ma mangaie. Cele mai serafice lacrimi le-am plans acolo, in incaperea mica, refrenate de apa ce se tragea, succesiv, la un etaj sau la altul, sau in closetul de alaturi" - cam in felul acesta isi bagatelizeaza Dany Penzza dragostea pentru "ex-logodnicul" Peter, junele neamt inrolat in detasamentul castilor de fier hitleriste, sau sentimentele nelamurite nutrite fata de foarte delicatul Dinu (pe care il indeparteaza pentru a-si demonstra ca e puternica, stapana pe sine). De "toata adunatura asta de femei din care se vor recruta viitoarele profesoare, viitoarele fete batrane, pedante si cu ticuri nervoase" Dany Penzza se detaseaza printr-un orgoliu al luciditatii si prin refuzul de a se subordona comod conceptiei comune asupra feminitatii. Sora buna cu Olguta din La Medeleni, ea - fata baietoasa, mica amazoana - incearca un sentiment de revolta la gandul ca libertatea sa ar putea fi conditionata fatal de fiziologie:

 

"M-am revoltat impotriva sexului meu, l-am dispretuit si m-am simtit umilita pentru ca sunt si eu femeie.

 

«Dar eu nu sunt ca si celelalte! Sunt mult mai masculinizata...» Ca sa mi-o dovedesc, am inceput sa ma spal furtunos, trantind cu putere sapunul, buretele si pasta de dinti si tamponandu-mi brutal spatele si bustul cu palmele muiate in apa rece, asa cum ar fi facut un baiat. M-am suparat pe sanii mei ce se proeminau inutili, gingasi si grozav de feminini, ca o sfidare. Uff! Tare mai eram nenorocita! Ah, Doamne, de ce eram femeie?! Dar, putin ma interesa sexul meu! Am sa ma comport ca un baiat. Am sa merg cu pas apasat si balansandu-mi mainile fara nici o gratie, sa port numai tocuri joase, haine de sport si basc. Linia asta am s-o urmez in primavara de acum, cand imi voi intocmi noua garderoba.

 

Pe sala, s-a scos covorul pentru ca sa se mature. Cum incercam sa merg cat mai masculin si cum eram grozav de incantata de a fi reusit, un cui din tocul pantofului a zgariat strident cimentul si am lunecat, cu un pas mult mai mare decat voiam, iar, pana sa-mi restabilesc echilibrul, m-am balansat de cateva ori foarte feminin si mi-am scapat din maini prosopul cu toate uneltele pentru spalat, invelite in el. Flaconul cu apa de dinti Chlorodont s-a spart si mirosul s-a raspandit in aer, antiseptic".

 

Peste framantarile autentice ale acestei "eroine" fara glorie - care isi resimte feminitatea cu atat mai constrangatoare cu cat o considera intai de toate o limitare ontologica si abia mai apoi o limita impusa de societate - se asterne "antiseptic" autoironia...

 

Naratoarea decupeaza cu amuzament instantanee de viata cotidiana, persifland parca, jemanfisist, prin selectarea celor mai banale secvente, literatura cu pretentii maximaliste. Un gest de fronda, situabil in proximitatea extravagantelor avangardiste, gest ce denunta absurdul existentei si inutilitatea Literaturii. Este o atitudine comuna junilor "revoltati" ai deceniului patru; sublimata in cartea de debut a Anisoarei Odeanu, aceasta atitudine va fi foarte clar marcata intr-un volum ulterior, Ciudata viata a poetului (1942), exercitiu de virtuozitate parodica. In aceeasi ordine de idei, ingenuitatea - deopotriva a eroinei si a autoarei - care i-a fascinat (intr-o vreme cand ingenuitatea e "chic", e la moda) pe comentatorii romanului Intr-un camin de domnisoare s-ar putea sa fie, intr-o buna masura, si un efect al unei subtile simulari, un artificiu literar. Dany Penzza este o ingenua care isi constientizeaza perfect ingenuitatea, exploatand-o cu folos in relatarile ei. Nota bene: eroina, studenta la Litere plictisita si teribilista, departe de a fi un narator naiv, strain de artificiile literaturii, are chiar veleitati de scriitoare, pe care si le bagatelizeaza - intr-un exercitiu al distantei autoironice. Participa mereu (ca si Anisoara Odeanu, de altfel) la concursul de literatura al societatii Tinerimea româna, ca sa-si poata reinnoi garderoba cu banii castigati ca premiu, zice ea... ("Anul trecut am luat premiul I si am primit doua mii de lei. S-ar putea sa am aceeasi sansa... Aveam multa incredere in dexteritatea mea de a intocmi fraze frumoase, care sa impresioneze placut sensibilitatea domnului ce va corecta tezele. Dar, daca n-am sa iau premiul intai?"). Dany Penzza pozeaza in lenesa, in dezabuzata; plictiseala, lipsa de sens a unei vieti ce se scurge banal si mecanic, insignifianta lucrurilor si a destinelor sunt temele permanente ale meditatiei sale de fiinta bolnava de acedie si de scepticism. In dupa-amiezele in care lancezeste, cu un curs plicticos in fata, in sala de lectura sau in camera cocheta de camin, ii vine in minte ca pierderea unui nasture si un examen ratat sunt evenimente de aceeasi importanta, ca actiunea si inactivitatea duc in aceeasi directie, nicaieri. "Toata lumea, in jurul meu, traia dupa cum o taia capul. Fiecare se ingrijea de el insusi si fiecare parea a fi preocupat de cate ceva si multumit de faptul ca avea preocupari. Numai eu n-aveam nici o preocupare, nu ma interesa sincer nimic si nimeni nu se interesa de mine. (…) Petreceam restul timpului intr-o dormitare bolnavicioasa, ce se intrerupea numai pentru mese. Ma bucuram acum exagerat cand aveam un menu bun si tot asa de tare ma intristam cand era menu-ul prost. Singurul meu ideal era sa pot sa mananc bine, sa dorm cat de mult si sa am bani ca sa-i dau Suzanei, sa-mi cumpere ciocolata sau fructe, in fiecare dupa-masa." E multa bufonerie disperata in gesturile precipitate ale eroinei, in sfidatoarea sa indiferenta fata de lucrurile importante, in indecizia, in inconsistenta faptelor ei. Atitudinea sa de fata vesela, bonoma, superficiala, pusa mereu pe sotii si care prefera sa-si piarda timpul cu reveria, badinajul sau hoinarelile prin oras, in loc sa mearga la facultate si sa invete pentru examene, atitudinea aceasta este in fond o strategie a disimularii, o modalitate de a-si ascunde, fata de ceilalti ca si fata de sine, adevarata problema: intuitia absurdului, sentimentul paralizant al inutilitatii, inevitabila ratare.

 

In insemnarile jucaus-ironice ale lui Dany Penzza gandul sinuciderii se strecoara insidios, ca laitmotiv intr-o farsa tragica. Argumentele personajului persecutat de o existenta monotona sunt acelea - banalizate - ale mai tuturor "disperatilor" din cartile autenticistilor: "o puternica confirmare, ce-mi venea din afara de mine, a adevarului pe care eu l-am recunoscut de mult: ca existenta mea n-are nici un rost. (Concluzia logica ar fi fost: sa ma sinucid. Totusi, eram inca prea curioasa de ceea ce va urma...)". Si Dany Penzza nu e deloc patetica, e cat se poate de fireasca in consemnarea momentelor de vertij launtric; autoarea nu scrie despre sinucidere pentru ca e o tema la moda ori pentru ca ar tenta-o cabotinismul de tip Emil Cioran, ci pentru ca tema aceasta face parte din sine, ca obsesie constitutiva a personalitatii sale - o va dovedi de altfel mai tarziu chiar prin fapte... Tentatia autoarei de a-si impinge personajul spre sinucidere se vadeste cu claritate intr-o bucata prozastica intitulata Postuma si publicata in 1933 in Adevarul literar si artistic cu precizarea ca reprezinta un fragment dintr-un roman in lucru numit Intr-un camin de domnisoare: intalnim acolo o Dany Penzza care, in linistea unei plicticoase dupa-amieze de duminica petrecute intr-un camin aproape pustiu, monologheaza, cu un aer de clovnerie simpatica (agitandu-se nebuneste pe marginea unei ferestre de la etaj), pe tema sinuciderii sale apropiate; va lasa scris, planuieste ea, cateva cuvinte lamuritoare - "Da, domnilor, de aceea ma sinucid. Pentru ca niciodata n-am reusit nici sa fac, nici sa spun nimic interesant". Fragmentul nu va fi inclus totusi in roman, autoarea s-a temut probabil ca sinuciderea ar fi fost un final melodramatic, prea putin potrivit pentru o carte nutrita din scepticism si ironie. Finalul voit banal pune sub semnul intrebarii posibilitatea unei existente in afara rutinei cotidiene si subliniaza - pentru a cata oara in cuprinsul cartii? - poetica pe care azi am numi-o "minimalista" a romanului Anisoarei Odeanu:

 

"Afara incepe sa se limpezeasca de ziua. Are sa fie frumos azi... In camera la noi, incep sa se distinga contururile mobilelor... masa, noptierele, paturile... asa cum le-am vazut in fiecare dimineata, de luni intregi...

 

- Oare cat o fi ceasul? casca Marta.

 

- Habar n-am, - ii raspund".

 

Jurnalul lui Dany Penzza se incheie in nota joasa a acestui "habar n-am" deziluzionat, semn al unei premature plictiseli in fata "drumului egal al fiecarei zile". "Minimalismul" autoarei vine din disperarea surda de a nu putea gasi un sens unei vieti haotice, compuse din intamplari marunte si din gesturi stereotipe. Excedata de insignifianta faptelor si a lucrurilor intre care traieste, naratoarea din Intr-un camin de domnisoare se lasa purtata de o frenezie a descrierii detaliilor oricat de anodine, oricat de meschine (un tiv descusut, o broderie de pe o cuvertura, un gest oarecare, un dialog banal etc. etc.). Descriere aproape maniacala, de regasit si in romanul urmator, Calator din noaptea de ajun, receptata in mod impropriu de unii comentatori interbelici ca deficit de artisticitate. Intr-un articol altminteri favorabil, Lascar Sebastian, de pilda, deplange "inutilitatea atator observatii migaloase pe marginea cate unui gest fara semnificatie": "domnisoara Odeanu inseamna cu meticulozitate tot ceea ce a observat. Dar ceea ce observa este de multe ori modic, sub simbolul talcurilor generale, care se cer artei". Iar Petru Manoliu e de parere ca jumatate din carte putea foarte bine sa lipseasca, intrucat aglomereaza "lucruri artificiale care au darul sa dilueze, sa deruteze, sa bagatelizeze". In realitate, excesul de minutiozitate este aici programatic: totul e egal de important, egal de neimportant, totul merita consemnat. Nu o putem banui pe tanara autoare de lipsa de discernamant artistic. Dimpotriva. Anisoara Odeanu face din bagatelizarea implicita a "lucrurilor mari" un procedeu narativ. Un procedeu curent astazi, dar care in anii 30 ai secolului trecut o arata pe aceasta autoare in postura de frondeur. Caci, in fond, ea sfideaza niste cutume literare si, mai ales, pe aceea in virtutea careia literatura decupeaza din realitate doar semnificativul, doar esantioane cu potential simbolic. De caracterul constient al acestei transgresiuni putini si-au dat seama in epoca...

 

 

 

Anisoara Odeanu, Intrun camin de domnisoare, Editura Adevarul, 1934

 

 

 

Fragment din Femeia invizibila. Profilul scriitoarei in interbelicul romanesc, carte in curs de elaborare.

 

 

 

 

 

PETRU VAIDA

 

 

 

Puterea televiziunii

 

 

 

Cu totii ne uitam la televiziune, pentru multi dintre noi televiziunea este principalul mijloc de informare, dar nu prea am avut parte de carti de teorie a televiziunii; cu totii intuim marea influenta a televiziunii, dar, fara o cercetare stiintifica a acesteia, nu ne putem da seama cat de mare este aceasta influenta si care este natura ei.

 

De curand a aparut la editura Art cartea Despre televiziune (2007) a renumitului sociolog francez Pierre Bourdieu (1930-2002), profesor din 1982 la Collège de France, cea mai prestigioasa institutie intelectuala din Franta. Cartea contine doua prelegeri tinute de Bourdieu la Collège de France in 1996 si difuzate pe canalul de televiziune Paris Première, urmate de un articol intitulat Dominatia jurnalismului, care reia sintetic ideile celor doua prelegeri.

 

Cartea lui Bourdieu reprezinta o critica radicala a televiziunii. Concluzia principala a cercetarilor lui este urmatoarea: televiziunea, care, datorita extraordinarei ei audiente, ar fi putut sa fie un mijloc de extindere a democratiei, a devenit un mijloc de limitare a ei, "un instrument de oprimare simbolica".

 

Scopul pe care si l-a propus sociologul francez este de a demonta mecanismele ascunse, invizibile pentru cel ce sta in fata ecranului, prin care aceasta transformare s-a putut realiza.

 

Bourdieu atrage atentia de la inceput asupra unui fapt cu o mai lunga bataie filozofica: critica televiziuii nu trebuie sa fie privita ca un atac la adresa persoanelor, a jurnalistilor de televiziune; acestia, fara sa-si dea seama, sunt ei insisi manipulati in aceeasi masura in care manipuleaza; ei sunt supusi fortelor imanente ale structurii in care se situeaza, regulilor (legilor) "campului" jurnalistic.

 

 Campul jurnalistic - si, in cadrul acestuia, televiziunea, care a ajuns sa domine acest camp - este supus in mai mare masura decat orice alt camp de productie culturala (campul literaturii, campul juridic, campul stiintific) presiunii pietei, economicului. Si anume, prin intermediul audimatului (audientei, a cotei de piata de care se bucura diferitele media). "Audimatul este, scrie Bourdieu, adevaratul Dumnezeu ce domneste peste constiinte" (in campul jurnlistic, P.V.).

 

Pentru a atrage un public cat mai vast, televiziunea va evita ceea ce poate diviza, sa socheze: ea va pune pe primul plan informatiile omnibus, care intereseaza pe toata lumea: fapte diverse, accidente, crime, incendii, inundatii, "extraordinarul obisnuit, adica prevazut de asteptarile obisnuite"; ea va cauta senzationalul, sa dramatizeze, sa exagereze importanta evenimentului respectiv; pentru a fi sigura ca ceea ce afirma va fi inteles fara dificultate; ea va recurge la ceea ce Flaubert numea "idei primite de-a gata" (idées reµues), cu care toata lumea este de acord. "Comunicarea este instantanee, pentru ca, intr-un fel, ea nici nu exista" (adica nu contine, sub acest aspect, nici o informatie).

 

In felul acesta, televiziunea "este perfect ajustata la structurile mentale ale publicului": ea este o instanta prin excelenta conformista, in particular, "de un conformism moral in mod absolut prodigios".

 

Punand pe primul plan, mai ales in cadrul jurnalului televizat, faptele diverse, lipsite de importanta sociala sau politica, televiziunea, spune Bourdieu, "ascunde aratand": prin selectia pe care o face, televiziunea exercita o cenzura "invizibila" tot atat de eficace insa ca cenzura politica-administrativa directa. Acesta este unul dintre aspectele antidemocratice ale televiziunii de care vorbeam la inceput.

 

Fiind supusa presiunii pietei, televiziunea contribuie esential la proliferarea spiritului mercantil. Daca inainte, arata Bourdieu, chiar incepand de la mijlocul secolului al XIX-lea (epoca lui Baudelaire, Flaubert), in randul scriitorilor de avangarda, al artistilor recunoscuti de catre ceilalti artisti, succesul comercial era privit cu suspiciune, ca semn al unui compromis cu banii, astazi, din ce in ce mai mult, "instanta ultima de legitimare se considera a fi piata".

 

Un demers important introdus de Bourdieu este acela de autonomie a campurilor culturale. Specialistii dintr-un anumit domeniu trebuie sa discute intre ei, cu argumente specifice, fara vreo intruziune din afara. Numai asa se poate stabili o ierarhie corecta a valorilor (fapt accentuat pe drept de Sorin Lavric in cronica sa din Romania literara, nr. 35/2007). Bourdieu formuleaza plastic: "Un bun istoric este acela pe care istoricii buni il considera un bun istoric". Un "istoric de televiziune", nerecunoscut de ceilalti istorici, poate insa sa declare: "Cel mai bun istoric este X" si sa fie ascultat.

 

Televiziunea, ca parte dominanta a campului jurnalistic, exercita, arata Bourdieu, o constrangere asupra tuturor celorlalte campuri de productie culturala.

 

In primul rand, prin faptul, evidentiat de Bourdieu, dupa care una este a crea o valoare culturala si altceva a o difuza: in aceasta privinta, profesionistii din diverse domenii depind de televiziune, care dispune de cea mai mare difuzare. Iar profesionistii din diverse campuri culturale, chiar cei din domeniul stiintelor exacte, au nevoie de audienta, care contribuie la succesul comercial si prin aceasta influenteaza editurile si implicit posibilitatea de publicari ulterioare.

 

Aici nu pot fi de acord cu d-na Florina Pirjol, autoarea primei cronici consacrate (in Observatrorul cultural, nr. 128/ 2007) cartii discutate aici. Florina Pirjol afirma ca Pierre Bourdieu polemizeaza "soft" cu "estetica"(?) marxista, "prin negarea primatului factorilor economici" (subl. mea, P.V.), subliniind capacitatea agentilor dominatori de a-si impune productiile simbolice". Dimpotriva, cred, este vorba de o reluare cu totul inedita si imprevizibila a dominatiei factorului economic asupra formelor vietii spirituale, cu totul deosebita de modul cum o concepea materialismul istoric al lui Marx, si anume, cum am mentionat la inceput, prin presiunea pe care economicul, piata o exercita, prin intermediul audientei, asupra campului jurnalistic si a formei dominante a acestuia, televiziunea, care, la randul, ei exercita o constrangere asupra celorlalte campuri de creatie culturala. "In ultima instanta, scrie Bourdieu, ceea ce apasa asupra televiziunii este constrangerea economica". Si, in cele din urma, conchide: "Economicul ajunge sa apese asupra tuturor campurilor de productie culturala". Ceea ce respinge Bourdieu este numai "materialismul de bataie scurta", asociat, dupa Bourdieu, influentei marxismului, care ar reduce influenta economicului asupra televiziunii la deciziile proprietarului unor anumite televiziuni sau la actiunea comanditarilor de anunturi care platesc publicitatea.

 

Dominatia televiziunii in cadrul campului jurnalistic se explica, intre altele, dupa Bourdieu, "prin exceptionala forta specifica a imaginii televizate", prin ceea ce criticii literari numesc efectul de real: "imaginea ne poate face sa credem in existenta a ceea ce ea ne arata".

 

Este unul dintre aspectele prin care televiziunea devine, din redare a realitatii, creatoare a ei. "Televiziunea devine, pe zi ce trece, conchide Pierre Bourdieu, arbitrul accesului la o existenta sociala si politica".

 

Traducerea, excelenta, a cartii o datoram d-lui Bogdan Ghiu, precum si notele exacte si foarte folositoare si, mai ales, postfata, care situeaza intr-un cadru mai amplu personalitatea si opera lui Pierre Bourdieu.

 

 

 

Pierre Bourdieu, Despre televiziune, Editura ART, 2007

 

 

 

 

 

Excelenta Sa, d-l JUAN PABLO GARCIA-BERDOY, ambasadorul Spaniei la Bucuresti

 

 

 

"Societatea spaniola traieste un moment extraordinar de dinamic"

 

 

 

Pe 12 octombrie, Spania si-a sarbatorit Ziua Nationala. V-am ruga sa ne spuneti cateva cuvinte despre ratiunea alegerii acestei date. Din considerente politice, la noi s-a schimbat de mai multe ori sarbatoarea nationala a Romaniei. S-a intamplat acest lucru si in Spania?

 

12 octombrie este o zi cu o semnificatie globala. Rememoram descoperirea Americii si, prin urmare, unul dintre momentele transcendentale ale istoriei. Este o zi pe care o impartasim intr-un mod deosebit cu natiunile de pe cealalta parte a Atlanticului.

 

Semnificatia sa, atat de puternica, i-a asigurat continuitatea, devenind Ziua Nationala a Spaniei, dincolo de riscurile politice. Are ceva simbolic, daca ne gandim la ceea ce include in termeni de vocatie universala a Spaniei, si deschide, fara indoiala, o noua etapa in istoria tarii mele, care, dupa descoperirea Americii, isi schimba biografia si isi confirma ambitiile externe, incepute dinainte in Marea Mediterana, nordul Europei si Africa.

 

O zi aniversara este si un prilej de bilant. Cum este bilantul Spaniei? Cum "isi intampina" Spania sarbatoarea nationala din acest an? Ce evenimente notabile in economie, cultura, viata sociala s-au petrecut in ultimul interval?

 

Anul acesta s-au intamplat, cu siguranta, multe lucruri. Exista insa o caracteristica a acestui ultim deceniu din istoria Spaniei, si anume, un extraordinar dinamism social, cultural si economic. Nu as vrea sa insirui o serie de evenimente care nu ar reflecta, de fapt, ceea ce vreau sa spun. Nu este vorba despre prezentarea ultimului film al lui Almodóvar, a ultimului roman al lui Javier Marías sau a avangardei artistice spaniole. Nu este vorba nici despre prezentarea noii bucatarii sau a arhitecturii inaugurate an de an in marile noastre orase. Miscarile sociale si culturale au o dinamica profunda, care nu ar trebui sa se rezume la individualitati sau la evenimente punctuale. Orice observator intelege ca, si la bine, si la rau, societatea spaniola traieste un moment extraordinar de dinamic, in care totul se revizuieste si pentru care aproape ca nu exista tabuuri sau limite. Societatea noastra este o societate foarte putin conservatoare, care doreste sa se autodescopere in fiecare zi.

 

In acest an au avut loc si procese ale celor implicati in atentatele de la Madrid din 2004, in care printre victime au fost si destui cetateni romani. Cum de au fost posibile aceste atentate, se poate vedea acum mai clar? Credeti ca masurile de prevenire luate pot indeparta pericolul care planeaza nu doar asupra Spaniei, ci asupra oricarui punct de pe glob?

 

Atentatele de la Madrid din 2004 reprezinta manifestarea unui fenomen general ce afecteaza siguranta intregii planete. New York, Londra, Casablanca si multe alte locuri din Asia si Africa au trait experiente similare. Nu pot sa judec daca masurile luate pana in momentul de fata si cele care se vor lua in viitor vor fi de folos pentru a preveni sau a impiedica acest tip de violenta. Popoarele trebuie sa se apere de amenintari in modul pe care il considera cel mai eficace, astfel incat aceste amenintari sa nu le distruga. Totusi, cateodata, desi evita violenta, masurile de autoaparare ne pot distruge principiile fundamentale si fibra morala. Daca acest lucru se intampla, chiar daca nu exista morti, batalia este pierduta. De aceea este atat de important sa mentinem fermitatea principiilor pe care le aparam si sa nu ne avantam pe un drum care nu conduce nicaieri. As vrea sa subliniez ceva referitor la acest fenomen, si anume reactia poporului spaniol in urma atentatelor de la Madrid. Nu a fost nici un act de violenta, nici o reactie din partea vreunei minoritati care, pe baza terorii, ar fi putut sa obtina un protagonism demagogic. Spaniolii au reactionat cu calm si solidaritate si cred ca acest lucru reprezinta o lectie pozitiva data in cazul acestei tragedii atroce.

 

Spania este una dintre tintele emigratiei romanesti la aceasta data. Care sunt problemele pe care le identificati, care sunt reusitele? Spania are cea mai deschisa politica fata de emigranti, dovada si profesorii care sunt solicitati acum sa lucreze cu copiii emigrantilor. Este aceasta o investitie de durata? In ce fel?

 

Intr-adevar, Spania reprezinta unul dintre obiectivele prioritare ale emigratiei romanesti. Este al doilea obiectiv, dupa Italia, dar poate cel mai cautat in ultimii ani. Este surprinzator cat de bine s-a integrat aceasta comunitate, care a crescut atat de mult intr-un timp atat de scurt. In general, romanii si spaniolii ne intelegem bine. Primii dintre acestia muncesc si isi traiesc viata personala si familiala ca orice alta persoana. Ceilalti, suntem toleranti si ospitalieri in mod obisnuit. Exista peste 40.000 de copii romani care invata in cadrul sistemului public de educatie spaniol si observam cu mare interes cum romanii vin in Spania cu familiile lor, simtindu-se ca la ei acasa. Eu cred ca acesta este un fenomen pozitiv atat pentru Spania, cat si pentru Romania. Romanii muncesc bine si au contribuit si contribuie la dezvoltarea economica spaniola. Probabil in scurt timp se vor intoarce in Romania si vor aduce cu ei experienta unei societati si a unei economii moderne, care poate contribui la dezvoltarea acestei tari. Acest lucru s-a petrecut in Spania, care, la sfarsitul anilor 60, avea aproximativ 3 milioane de cetateni in diverse tari europene si care s-au intors la sfarsitul anilor 70. Toti economistii sunt de acord in privinta faptului ca emigratia spaniola a fost unul dintre elementele cheie ale modernizarii tarii, nu numai datorita valutei furnizate, ci mai ales datorita comportamentelor de munca si rigorii dobandite.

 

Care sunt secretele succesului turistic al Spaniei, una dintre tarile cele mai cautate de turisti din toata lumea, inclusiv de romani?

 

Cred ca Spania este o tara foarte frumoasa, plina de contraste, putin exotica si diferita, care atrage calatorul datorita trecutului, geografiei si culturii sale. Cu toate acestea, elementul cel mai important al succesului turismului spaniol este probabil calitatea serviciilor si atitudinea vesela si primitoare a spaniolilor, care transforma sectorul turistic intr-unul foarte competitiv si de mare calitate.

 

 

 

Interviu realizat de Gabriela Adamesteanu

 

 

 

 

 

IGNACIO VIDAL-FOLCH

 

 

 

"Romania, oamenii sai si drama lor complexa m-au impresionat in chip deosebit"

 

 

 

Ignacio Vidal-Folch este jurnalist, eseist si romancier, vestit nu numai in Spania sa natala, ci si in multele tari unde i s-au tradus romanele, pentru spiritul militant-critic si sarcasmul cu care abordeaza in jurnalism si fictiune raul, falsa democratie, prefacatoria, intoleranta. Ma simt deosebit de onorata de faptul ca ma numar nu numai printre prietenii sai romani, dar si ca i-am tradus, si sper ca ii voi mai traduce, in limba romana proza in care critica fariseismul cu atata neindurare. Primul sau roman, La libertad (al carui titlu romanesc este si a fost Anul Lambadei), are drept protagonista Romania pe care vrem s-o lasam cu totii in urma. De ce?

 

Romania, oamenii sai si drama lor complexa m-au impresionat in chip deosebit la primele vizite pe care le-am facut la sfarsitului lui 89 si inceputul lui 90, fiindca mi se pareau foarte departe de tot ceea ce stiam si cunosteam eu. Dar, in ultimele decenii, in Spania s-a publicat, in mod deosebit datorita lui Joaquín Garrigos (aflu de la tine cu mare placere ca el este acum directorul Institutului Cervantes), mare parte din mostenirea romanului interbelic, marturia unei tari pline de nerv, care participa activ si la varf la toate aventurile intelighentiei europene.

 

Si, totusi, Ignacio, cum de te-ai hotarat sa scrii primul tau roman (si el plin de nerv, de altfel) despre o tara pe care abia o cunoscusesi?

 

Primul contact si prima luare la cunostinta (oricat ar fi fost ele de limitate pentru ceea ce eram eu atunci, un jurnalist strain "parasutat" pe 23 decembrie 1989 la Bucuresti), ca si cateva intamplari anecdotice pe care le-am trait in primele calatorii pe care le-am facut la Bucuresti mi-au fost de folos pentru ambientarea unui roman, La libertad, fiindca traiam cu impresia ca realitatea voastra era demna de un roman kafkian. Nici nu trebuia sa inventez prea mult, mi-era de ajuns sa fac cut si paste, sa copiez realitatea intr-o carte.

 

Si Romania de azi cum ti se pare?

 

Am vazut cateva filme magnifice, proaspete, originale, ale unor tineri, dar mai ales noi, cineasti romani. Dar literatura voastra actuala nu o cunosc aproape deloc. In schimb, societatea romaneasca, cu care vin in contact direct la fiecare calatorie, dar si prin intermediul prietenilor mei romani, pare cuprinsa de un dinamism accelerat si dornica, mai ales, sa recupereze in acest ritm rapid timpul nu numai pierdut, dar si irosit. Ori de cate ori revin la Bucuresti, dupa o vreme, de fiecare data cu aceeasi mare placere, ma bucur sa asist si sa simt aceasta palpitanta energie in actiune, dar ma si tem din tot sufletul pentru tezaurele arhitectonice ale Bucurestiului si ale altor orase, care, in lipsa unor investitii urgente, probabil pentru ca exista lucruri chiar mai urgente de rezolvat, se degradeaza zi de zi, ceas cu ceas, indreptandu-se spre ireparabil. Cu toate acestea, eu inca mai sper sa nu se intample asa ceva.

 

 

 

Interviu realizat de Ileana Scipione

 

 

 

 

 

ANDRÉS NEUMAN

 

 

 

Turnesol

 

 

 

Andres Neuman (Buenos Aires, 1977) locuieste la Granada, unde a terminat Facultatea de Filologie Hispanica. A publicat romanele Una vez Argentina si Bariloche, cartile de povestiri El que espera, El ultimo minuto si Iluminaciones, precum si volumele de versuri El jugador de billar si El Tobogan (Premiul Hiperion pentru poezie). A fost de doua ori finalist al prestigiosului Premiu Herralde pentru roman. Critica spaniola afirma despre el: "Ne aflam în fata unui scriitor de mare talent, un scriitor care da cititorului dependenta" sau "Andres Neuman se converteste în martorul exceptional al unei întregi generatii si al epocii lui" (La Razon).

 

 

 

Peste mobilele din birou cadea lumina obisnuita. Pe jumatate trase, storurile imparteau, ca pe niste carti de joc, jocuri de umbre. Alaturi de cateva teancuri de fise de carton aliniate scrupulos, pe o margine a mesei, o carafa cu apa proiecta reflexii de lumina, distorsionat. In mijloc, mana subtire si palida a doctoritei Freidemberg mazgalea ceva pe o fisa. Albul intens al halatului juca sah cu fotoliul capitonat cu piele neagra.

 

Soneria telefonului a intrerupt insemnarile.

 

Alo?

 

Doctor Freidemberg, doamna doctor! Da, spuneti? Doamna doctor, s-a terminat! Scuzati-ma, cu cine vorbesc? Eu sunt: Castillo! Ah, ce mai faceti, Castillo, ce doriti? Va sun ca sa va anunt ca m-am hotarat sa ma sinucid. Ce sa faceti, Castillo? Ca ma gandesc sa ma sinucid imediat ce terminam convorbirea, va sun pentru ca am promis sa va anunt daca am sa ma sinucid si asta am facut, v-am sunat, altceva nu mai aveam sa va spun. Dar Castillo, sunteti constient ca... Perfect constient, doamna doctor, perfect. Castillo, haideti sa vedem, de ce nu va luati pranzul linistit, veniti la consultatie astazi la amiaza si-mi explicati pe indelete, o sa vedeti ca se rezolva. Ati uitat, doamna, ca nu aveti consultatii decat joia? Bine, omule, dar asta e un caz de forta majora, putem sa mutam pentru astazi sesiunea de joi. Da de unde, cazul meu e foarte simplu, nu voiam decat sa va multumesc pentru intelegerea pe care mi-ati aratat-o timp de atatea luni si sa va spun ca am hotarat sa ma spanzur in camera fiicei mele, mi-ati fost de mare ajutor, doamna doctor, nu stiti ce linistit ma simt acum ca stiu ca o sa mor. Castillo, fiti atent, acum chemati un taxi si veniti imediat la cabinet, va astept peste o jumatate de ora, si dupa aceea: cum de v-a trecut prin cap sa va luati zilele chiar in camera fiicei dumneavoastra? Fata mea a plecat de-acasa acum doua saptamani, dupa cum bine stiti. Bineinteles ca stiu, fir-ar sa fie, dar vi se pare frumos ca fiica dumneavoastra sa stie ca v-ati spanzurat in aceeasi camera unde ea a dormit de-atatea ori? Cum credeti ca s-ar simti? Aici aveti dreptate, doamna doctor, dar se intampla ca doar in camera fiicei mele exista o lampa buna pentru asta, eu nu vreau sa o necajesc, dimpotriva, i-am lasat o scrisoare lunga in care ii explic totul in cele mai mici amanunte. Ati scris o scrisoare? Da, doamna doctor, va asigur ca e suficient de calda in asa fel incat fata mea sa nu ia sinuciderea asta ca pe ceva personal. Bine, Castillo, dar de cat timp coaceti ideea asta? Pai... n-as putea sa va spun exact, in realitate daca stai sa te gandesti mai toata viata ne gandim la asta, chestiile astea nu sunt instinctive, doamna, sa nu incercati sa ma convingeti de contrariu pentru ca nu o fac din sfidare, ci e o chestiune de principiu, am mai vorbit doar despre asta, nu stiu de ce sunteti atat de surprinsa. Bine, dar de o luna incoace nici n-am atins subiectul asta! Tocmai de aceea, doamna doctor, eu eram oricum hotarat si nu mai era nimic de discutat. Intotdeauna ramane cate ceva nediscutat, va asigur. Da? si ce anume, de exemplu? Pai, infidelitatile sotiei dumneavoastra: am analizat mai mult vina ei decat pe a dumneavoastra. Nu e nevoie sa mi le amintiti, eu pentru vina mea trag singur, doamna doctor, vedeti ca m-ati analizat destul de bine; ca pentru asta am sfoara, ma asteapta. Dar nu va e frica de moarte, Castillo? Moartea e frumoasa, doamna doctor. Si de unde stiti? Stiu, stiu, credeti-ma. Dumneavoastra si cu mine nu credem pentru ca suntem inca in viata. E asa saraca viata, doamna doctor. Ce tot spuneti? Ca un cadavru este un trup care a cunoscut viata, dar noi, in schimb, nu stim ce inseamna sa fii mort, prin urmare ne lipseste ceva. Lor le lipseste ceva, Castillo, lor le lipseste, le lipseste viata, care inseamna printre altele si faptul ca dumneavoastra sa puteti sa-mi spuneti tampenii la telefon. Mortii sunt mai intelepti. Intelepciunea inseamna amintiri, Castillo! Da, dar amintirea perfecta o lasa numai mortii. Uitati ce e, va propun un targ: de acum inainte la fiecare sesiune de consultatii o sa discutam despre ideea de moarte, o sa dedicam ore pentru analize de text, de carti, de filme, de experiente proprii, dar si ale altora straine noua, cu privire la moarte; dupa un timp o sa putem spune ca stim despre moarte la fel sau poate chiar mai mult decat stiu mortii despre viata, si pe deasupra bucurandu-ne de avantajul de a fi in viata: noi o sa fim aici ca sa povestim, iar ei, nu, hm, ce ziceti?

 

Raspundeti-mi, Castillo, ce ziceti de asta? Incercati sa ma convingeti de ceva, fir-ar al naibii, tot timpul vreti sa ma convingeti de cate ceva, m-am saturat sa ma tot faceti sa cred ca ma insel. Dar viata insasi va convinge. Nu, doamna doctor, viata m-a convins sa ma spanzur, dumneavoastra nu intelegeti pentru ca toate va merg din plin, e clar, dar amaratii ca mine trebuie sa suporte umilinta de a se trezi in fiecare zi si de a nu se uita in oglinda ca sa nu planga de rusine din pricina viselor de tinerete. Ce stiti dumneavoastra despre toate visele la care a trebuit sa renunt, Castillo? Nu, adevarul e ca nu stiu, stiu insa ca acum va aflati intr-un cabinet recent renovat si prosper, cu un intreg perete de diplome si cu vocatia implinita si un salariu bun, la dracu! Si ce salariu inca, de unde sa stiu eu daca nu ii jupuiti pe pacienti?... Castillo! E clar, pentru dumneavoastra trebuie sa fie relaxant sa petreceti toata ziua ascultand necazurile celorlalti si apoi sa plecati acasa si sa ziceti: in sfarsit, liniste si dupa aia iesiti sa cinati sau sa mergeti la un film intr-o companie placuta, pe urma faceti o plimbare prin centru gandind: ce noapte frumoasa...! Va inselati, Castillo. Pe urma ajungeti acasa si mai beti un pahar de vin, puneti muzica... Daca eu va spun ca va inselati! Si cand urcati in dormitor, va lasati dezgolita de... Va rog sa ma ascultati... Va regulati pana se crapa de ziua ca o catea in calduri... Castillo, dar cum indrazniti!

 

Doctorita Freidemberg si-a aprins o tigara.

 

Doamna doctor, va rog sa ma iertati ca emit pareri cu privire la viata dumneavoastra sexuala, sunt un pic tulburat, dar trebuie sa recunoastem ca dumneavoastra o cunoasteti pana in cele mai mici detalii pe a mea, in sfarsit, imi cer scuze, nu vreau sa mor cu constiinta incarcata. Ascultati-ma cu atentie: va multumesc ca v-ati retras comentariile, dar nu despre asta e vorba, Castillo, dumneavoastra trebuie sa reflectati mai mult asupra propriei persoane si sa fiti mai deschis cu ceilalti, credeti ca va pricepeti la viata, dar nu va uitati decat la viata dumneavoastra, e firesc sa va considerati nefericit, fiindca niciodata nu v-a trecut prin minte sa va ganditi si la problemele altora. Pentru ca probleme mele sunt mai grave, doamna doctor. Cu totii avem probleme, Castillo. Ei, nu mai spuneti: si care ar fi problemele grave ale unei femei ca dumneavoastra, de exemplu? Vedeti, pentru inceput, daca tot sunteti curios, va informez ca am divortat acum sapte ani si ca de-atunci rareori am mai avut ocazia sa cinez la lumina lumanarilor, cum spuneti dumneavoastra. Eu n-am spus asta, am spus doar ca mai beti un pahar de vin si puneti muzica. Totusi dumneavoastra tot ati mai avut privilegiul unei nopti romantice din cand in cand, n-aveti dreptul sa va plangeti... Dar despre privilegiul de a ma fi despartit de alte doua ori, de a fi pierdut procesul de partaj de bunuri intentat de sotul meu, asta gasiti ca e romantic? Stiu si eu foarte bine, doamna doctor, ce inseamna o despartire si mai ales una cu coarne. Ei, vedeti, eu n-am avut aceasta placere pentru ca mie mi-a revenit placerea de a-l parasi eu pe barbatul care ma lua la pumni. Cum, sotul dumneavoastra va batea? Nu, nu sotul meu: unul dintre cei cu care am cinat la lumina lumanarilor. Ei, nu mai spuneti! Dupa cum vedeti, Castillo, ar fi bine sa invatati sa va ganditi si la ceilalti. Stiu si eu, doamna doctor... Tot ce stiu e ca ar trebui sa ne sinucidem impreuna. Eu nu m-am gandit niciodata sa-mi iau viata, Castillo. Treaba dumneavoastra, mie necazul altuia nu-mi serveste de consolare. Dar necazurile dumneavoastra nu-s chiar asa de grave, domnule, doar mi le-ati povestit pe toate si eu cunosc o infinitate de pacienti in situatii asemanatoare sau chiar mai grave! Si ce, vi se pare interesant sa faceti comparatii intre necazurile unor straini? Din punct de vedere strict profesional, da. Adica, cu cat suferim mai mult noi, pacientii, cu-atat mai bine pentru dumneavoastra. Nu mai vorbiti prostii! Cu cat suntem noi mai nefericiti, cu atat mai multi bani si experienta acumulata de dumneavoastra, asta se cheama troc, nu? Tocmai ce v-am facut demonstratia ca si eu cunosc foarte bine durerea personala, Castillo. Foarte bine, pai atunci de ce nu va analizati pe dumneavoastra insiva si nu ne lasati pe noi, ceilalti, sa ne spanzuram linistiti? Castillo, cred ca ma lasa puterile si o sa va las sa comiteti o nebunie... Ei, nu mai spuneti. Ba bine ca nu. Ei, uite ca n-am sa-ti fac placerea asta, scorpie ce esti! Va rog sa nu ma jigniti. Nu fac decat sa-ti spun pe nume, curva mincinoasa, vrajitoare nebuna, taci odata! Castillo! Sa ma spanzur, hm? Pentru ca in ziua in care ma inmormanteaza tu sa poti spune: din punct de vedere medical, am facut tot ce a fost posibil, dar in fond o merita. Dar cum puteti gandi asa...! Asa ca nimic, uite-asa, nu ma spanzur si gata, ce credeai? Ba mai mult, am sa-ti fac zile fripte: nici la inmormantare n-o sa vii, nici pacient joia la sapte la cabinet nu mai vezi, vrajitoareo!

 

Doctorita Freidemberg a ramas cateva clipe cu receptorul la ureche inainte sa inchida. Se auzea sunetul de ocupat. A pus receptorul in furca, a cautat in buzunar niste chei si a descuiat cateva sertare. A ales o fisa, a facut niste insemnari si a pus-o la loc in sertar. O raza de lumina de culoare chihlimbarului cadea peste birou si peste manecile halatului ei. Afara nu canta nici o pasare. Carafa de apa, aproape goala, proiecta distorsiuni si reflexe de turnesol.

 

 

 

 (din volumul de povestiri El que espera)

 

 

 

Traducere de Alina Cantacuzino

 

 

 

 

 

Bursa debuturilor

 

2000 - 2007

 

 

 

Aceasta bursa se refera la actualitatea cea mai miscatoare, de aceea vom da o sansa de revizuire a ei sau de revenire la sfarsitul anului, dupa ce vor fi aparut toate cartile anului 2007. In cursul lunii decembrie, pe adresa r22Aong. ro, cu specificarea pentru Bursa Bucurestiului Cultural, Cristina Spatarelu va astepta atat adaugiri, completari (maximum 3 nume in plus la cele deja mentionate) din partea celor care deja ne-au raspuns, cat si raspunsuri integrale de la cei solicitati deja, care nu au gasit deocamdata ragazul sa ne raspunda. Completarile se pot face pana la data de 31 decembrie 2007 (data de trimitere a mesajului) si vor fi luate in calcul la tabelul Bursei 2000-2007 (finala). Tabelul semifinalei va ramane valabil in caz ca nu primim nici o completare, ceea ce este greu de crezut.

 

La Bursa 2000-2007 ne-au raspuns: Liviu Antonesei, Nicolae Barna, Cosmin Ciotlos, Marius Chivu, Bogdan Cretu, Alex Goldis, Doris Mironescu, Irina Petras, Simona Sora, Catalin Sturza.

 

 

 

1. Ce debuturi semnificative s-au inregistrat dupa 2000? Mentionati cate 7 nume de autori debutanti (proza, poezie, critica, eseu, dramaturgie).

 

2. In ce raporturi credeti ca se afla autorii debutati dupa 2000 cu promotiile anterioare: continuitate sau ruptura? Exemple concrete.

 

3. Cum apreciati atitudinea din ultimii ani a criticii de intampinare fata de debutanti si atitudinea debutantilor fata de critica?

 

4. Cum apreciati rolul institutiilor (edituri, reviste, uniuni de creatie, minister etc.)?

 

5. Exista un aer de familie (explicati-l, daca da) al noilor veniti?

 

6. Care dintre autorii debutati in 2000-2007 credeti ca va confirma?

 

7. Ce carti de debut din aceasta perioada depasesc nivelul promisiunii si vor fi citite cu interes si peste 10-20 de ani?

 

 

 

 

 

CATALIN STURZA

 

A fi sau a nu fi douamiist

 

 

 

1. Daca stabilirea bornei de kilometraj zero in anul 2000 ar presupune, implicit, delimitarea si confirmarea unei noi generatii in literatura romana, atunci ma voi opune din start unei asemenea teorii. Exista, desigur, scriitori tineri, poate chiar un val de tineri scriitori - in toate epocile si in toata lumea vor exista, mereu, valuri-valuri de tineri scriitori. Insa, pentru a vorbi despre o generatie inchegata, despre un desant al douamiistilor, deprimistilor (combinatie intre depressionism si neorealism, citata inclusiv de Wikipedia in limba romana) sau al fracturistilor, este nevoie de mai mult de o mana de autori cu varste apropiate, cu cateva talente transformate, cu sau fara voie, in suporturi pentru drapel. Pentru a coagula, o generatie necesita, cel putin pe linia de start, un program ideologic la care sa adere toti membrii sai declarati; acest program va modela, apoi, cromozomii estetici dominanti ai grupurilor si curentelor, ai apostolilor si ai ereticilor si va trage in albia principala chiar si vocile izolate, care vor fi refuzat, la inceput, sa stie de corul comun. Oricat de erudit-manolesciana ar fi lectia de istorie literara a lui Claudiu Komartin, intitulata Generatia 2000 - o introducere, de pe Clubliterar, si oricat de distructiv-ginsbergian ar fi fost Manifestul fracturist de Ianus-Crudu-Chiva de pe Agonia.ro, aceste texte n-au atras adepti, n-au fost imbratisate de un grup larg si, prin urmare, au ramas doar false nuclee, tentative laudabile prin efortul intelectual si prin pasiunea unor tineri poeti. Acesti impetuosi visatori au intrat pe usa culturala sarind intr-un picior, nerabdatori sa suplineasca ceea ce ei cred ca lipseste literaturii si, mai ales, lumii literare din anii lor de debut: forta si unitatea de grup, efectul de soc al actiunii colective care ar elibera, mai rapid, centrul scenei, facand loc noilor veniti.

 

Argumentul principal care infirma existenta unei generatii a douamiistilor, altfel decat sub forma unui coridor de varsta delimitat de prietenii si activitati sociale comune, este, asa cum a aratat, intr-un alt rand, si Alexandru Matei, lipsa unei schimbari a paradigmei artistice. O afirmatie de tipul "fracturismul reclama o subiectivitate necontrafacuta, noua, care sa poata institui puncte de vedere necunoscute asupra realitatii. Poetii fracturisti pornesc de la ceea ce le este caracteristic doar lor" nu arata decat incapacitatea de a descoperi acele puncte care sa separe miscarea gestanta de precursorii optzecisti, textualisti sau avangardisti. Din pacate - vorbesc acum de cazul poetilor -, nici macar o afirmatie de tipul: "Dar, cel mai important, probabil: fracturismul nu e poezie, proza, filosofie etc., fracturism e sa umbli beat, sa fii las si slab si murdar, ma rog, chestii. oboseala, muzica grunge (sau nu), sictir, extaz. si sa traiesti cum scrii" nu are cum sa para credibila, daca nu in litera, macar in spiritul ei. Revolta fata de artificialitatea si textualismul optzecistilor, fata de descendenta culturala a poeziei acestora se traduce prin compozitii de un mimetism cu greu camuflat, o palida lirica a cotidianului care, in incercarea de a se dezice de precursorii ilustri, sfarseste prin a se schimonosi in umbra caricaturala a acestora.

 

Cu ecranul televizorului pe post de tablou al realitatii in fata si cu sursele livresti pe fundul cosului de gunoi, ca sa nu se inspire de la ai mai mari si mai nesuferiti, poetii douamiisti sfarsesc prin a compune versuri antologice, precum: "aliatii au cautat mult/dar nimeni n-a gasit pana la urma dovezi concludente/pentru pornirea acelui razboi/din care/in curand va ramane doar amintirea". Pentru a imbogati buchetul cu flori alese ale poeziei douamiiste, nu e, din pacate, nevoie sa cauti prea mult: in ultimii ani au aparut, la edituri mari si mici, zeci de volume ale acestei pseudo-miscari autosuficiente, cu autori care lasa impresia ca se citesc doar pe ei si intre ei. Nu pretind, in alta ordine de idei, ca sunt un bun cunoscator al acestor plachete si rareori am scris despre ele - astept exemplele care sa-mi infirme cele de mai sus si sa-mi spulbere, in mod spectaculos, prejudecatile de douamiist disident si centrifug.

 

Inca un aspect, cu care inchei capitolul poezie: daca revolta declarativa a tinerilor poeti rezoneaza pe coala de hartie, printre doua creiere lubrifiate cu cate-o ceasca de speranta, cu sonoritatea de bumerang a icnetului neputincios, in viata de cafenea a grupului realitatea e chiar mai trista. Respingerea declamata a detestabililor maestri culturali, tradatori ai autenticitatii si ai poeziei, se traduce prin periaje de grup si prin sezatori ad-hoc in jurul unor maestri mai vechi chiar decat liderii generatiei 80, demonstrand cat de rapid si-au insusit revolutionarii MM (de la 2000, nu de la Marin Mincu) invataturile vechilor paradigme: daca nu-i poti darama, baga-te sub pielea lor! Sau, altfel spus, cum perora prin 1998 Marius Ianus: "Fracturismul uraste poetii facuti, roboteii liricii romane. Poetii contemporani (indiferent de curentele sau miscarile in care se inscriu), prezentati cu larghete in revistutele scoase de admiratorii lor, sunt niste mafioti care incearca sa foloseasca putinele lor reusite poetice in scopuri sociale (multi dintre ei au cinci slujbe si nu mai scriu nimic valabil), impusi fiind dupa modelul sicilian al familiei (care-i include acum si pe presedintii asociatiilor de scriitori)".

 

Daca e sa ma gandesc la sapte prozatori care au debutat in jurul anului 2000, mi-e greu sa alcatuiesc o lista restransa: Sorin Stoica, Razvan Radulescu, Filip Florian, Bogdan Popescu, Florina Ilis, Radu Pavel Gheo (pentru Fairia - o lume indepartata), Florin Lazarescu. Merita mentionat, pe un loc special, tanarul prozator iesean Dan Dobos, pentru trilogia Abatia - in opinia mea, cea mai notabila realizare S.F. din literatura romana de pana acum, condamnata la anonimat intr-o singura editie prost ingrijita, la editura Nemira, cu cel de-al treilea volum, Abatia infinita, incredintat unei edituri obscure - Media-Tech, din Iasi - si quasi-inexistent pe piata.

 

Ar fi o nedreptate sa nu-i amintesc, printre prozatorii foarte talentati, si pe Ioana Bradea, Lucian Dan Teodorovici, Dan Lungu, Catalin Lazurca, Ion Manolescu (mai degraba "nouazecist", daca o exista si o asemenea grupare; a debutat ca romancier in 1998, cu Alexandru, si in 2007 a starnit valuri si controverse cu Derapaj), Cosmin Manolache, Ciprian Voicila, Calin Torsan, Vasile Ernu, Mihnea Rudoiu, T.O. Bobe (pentru Cum mi-am petrecut vacanta de vara), Matei Florian. Ionut Chiva a reusit, si el, partial, sa ilustreze, prin romanul sau de debut, 69, cateva dintre trasaturile manifestului sau fracturist.

 

Daca e sa ma gandesc, pana la urma, la sapte poeti, imi vine in minte un singur nume: T.O. Bobe. Dintre eseisti ii aleg pe Radu Pavel Gheo (pentru volumul Despre science fiction, reeditat recent la Editura Tritonic), Florina Ilis (pentru teza sa de doctorat, Fenomenul SF in cultura postmoderna: fictiunea cyberpunk, Editura Argonaut, 2005), Catalin Ghita (Lumile lui Argus. O morfotipologie a poeziei vizionare, Editura Paralela 45, 2005), Dorin-Liviu Batfoi (Petru Groza, ultimul burghez: o biografie, Editura Compania, 2004), Ioan Stanomir - Paul Cernat - Ion Manolescu - Angelo Mitchievici la pachet (pentru O lume disparuta... si pentru seria Explorari in comunismul romanesc), Lacramioara Berechet (pentru Fictiunea initiatica la Mircea Eliade, Editura Pontica, 2003 - un studiu hermeneutic foarte serios, ignorat cu desavarsire de presa culturala), Cosana Nicolae (Canon, Canonic, Editura Univers Enciclopedic, 2006). Ii mentionez, pe un loc aparte, pe Ciprian Siulea, cu ale sale batalii ideologice din Retori, simulacre, impostori: Cultura si ideologii in Romania (Editura Compania, 2003), si pe Lucia Simona Dinescu, pentru CD-ROM-ul Aspecte mediale ale imaginii digitale, CESI, 2004; teza de doctorat a tinerei cercetatoare, intitulata Corpul in imaginarul virtual al tehnoculturii, urmeaza sa apara in curand la Editura Polirom. Dintre dramaturgi il pomenesc doar pe Dumitru Crudu, nu din rea-vointa, ci din deficitara stiinta.

 

2. Repet, nu cred ca pragul douamiist marcheaza detasarea unei promotii distincte. In privinta poetilor, continuitatea se scurge spre derizoriu pe o spirala descendenta. Prozatorii isi gasesc, in schimb, voci proprii, foarte diferite intre ele si prin faptul ca au back-ground-uri deosebite (sociologi, jurnalisti, etnologi, un numar rezonabil de literati) si pentru ca exploreaza teme specifice, de la comunismul letargic la tranzitia galopanta, de la spectacolul media la trasaturile antropologice ale taranilor/orasenilor, de la realismul neaos, la firul ierbii, la fabulatii supranaturale si la Fantasy/S.F.

 

Se formeaza chiar grupuri, in jurul unei edituri, cum ar fi Polirom, insa mai degraba in jurul unei directii literare comune sau al unei preocupari stiintifice care se reflecta in proza. Asa, de pilda, se contureaza, in special la Iasi, grupul "neorealismului postsocialist". Termenul il foloseste unul dintre autori, Dan Lungu; prin urmare, am sa-l las tot pe el sa il defineasca: "Mizerabilismul, directetea, bizareria, cinismul, absurdul, exotismul, grotescul, umorul de toate culorile ar putea crea un trend estic puternic, la care publicul occidental ar putea fi receptiv, caci e altceva decat ce se intampla in literatura lor". Aici ar intra, pe langa Dan Lungu, Lucian Dan Teodorovici, Florin Lazarescu, Ioana Bradea (de la Bistrita), dar si Sorin Stoica, alaturi de mai varstnicii Petru Cimpoesu si Radu Aldulescu. Ar fi, apoi, grupul antropologilor de la Muzeul Taranului Roman, care se distinge prin volume de proza scurta, dar si de istorii orale publicate in comun. Din el fac parte Calin Torsan, Cosmin Manolache, Ciprian Voicila, alaturi de regretatul Sorin Stoica - poate cel mai talentat prozator roman de dupa 1989. Pe criterii tematice, s-ar putea deosebi si un filon magico-realist, cu doua realizari exceptionale: Degete mici, al lui Filip Florian, si Cine adoarme ultimul, al lui Bogdan Popescu. Fara a avea prea multe in comun, Radu Pavel Gheo, Dan Dobos si Razvan Radulescu arata ca cele mai bune romane pot veni chiar din zona literaturii S.F.

 

3. Critica de intampinare manifesta, in general, deprinderea de a-i cocolosi pe debutanti, atunci cand acestia nu comit gafe colosale - fapt laudabil si perfect de inteles. Ma refer, iarasi, la proza, pentru ca in poezie critica e, mai degraba, un fel de activitate sociala intre poet si cronicar si eseurile au tendinta - parte si pentru ca multe dintre ele apar la edituri obscure - sa fie trecute cu vederea. Suparator devine insa momentul cand un debutant prolific intra in trend si atunci parte a criticii de intampinare, ea insasi "young" & "trendy", emana radial cu diabet. De cele mai multe ori, debutantul insusi se molipseste cu diabetul, fapt care, pe termen lung, nu-i va ajuta luciditatii sale literare. Doar daca nu isi duce traiul in tara, daca e incredibil de modest sau extraordinar de ocupat, debutantul da din cap si isi vede de ale sale.

 

Desigur, apare si situatia inversa: un prozator exceptional este (aproape) sistematic trecut cu vederea, din diverse motive grupusculo-ideologice. Si in acest caz, pandeste icterul negru, pentru care se recomanda aceleasi remedii ca si pentru diabet. Scriitorii trateaza critica cu o aristocratica raceala: bere rece la pub-urile din oras de la artist catre judecator, dupa generozitatea boiereasca a artistului. Daca simt vantul consacrarii pe la nas, unii tineri creatori exerseaza discursul: "nu s-a nascut nimeni in afara de mine care sa aiba dreptul sa-mi judece opera". In orice caz, poet, eseist sau prozator (nu vorbesc de dramaturg!) insensibil la critica n-am vazut pana acum.

 

4. Ramanem, deocamdata, o cultura centrata pe reviste; desi acestea se citesc, in general, in cercul restrans al literatilor (scriitori, critici, eventual cativa studenti si profesori de limba romana), sau tocmai de aceea, important este ca numele sa iti apara, in primul rand, acolo. Prestigiul vine de la Romania literara, Cultura, Observaotr cultural s.a.m.d.

 

Promovarea pentru publicul larg inseamna, insa, ziare si, pentru unii norocosi, radio-TV (cu talk-show-urile si Jurnalul de la TVR Cultural). Exista si o categorie tot mai numeroasa a cititorilor de pe Internet. Scriitorii, in special cei tineri, au inceput sa-si construiasca bloguri, ca mijloc de promovare personala. Ii insir aici pe Florin Lazarescu (lazarescu.reea.net), Lucian Dan Teodorovici (www.supliment.polirom.ro/teo), Radu Pavel Gheo (www.supliment.polirom.ro/gheoland), Vasile Ernu (www.nascutinurss.ro/blog), Catalin Lazurca (dublurafinat.blogspot.com), Cezar Paul Badescu (cezarpaul.wordpress.com), Bogdan Suceava (www.msu.edu/suceavad), Savatie Bastovoi (bastovoi.blog.com), Elena Vladareanu (www.supliment.polirom.ro/elena), Dan Sociu (x.ablog.ro) etc.

 

Intre timp, au aparut si reviste exclusiv on-line: Tiuk!, a lui Mihai Vakulovski, Pravalia culturala, a lui Cornel Mihai Ungureanu. Printr-un fenomen de selectie, unele bloguri, precum Terorism de cititoare (www.terorista.ro), au capatat notorietate si fac deja trend: editurile se grabesc sa le trimita noile aparitii, le monitorizeaza pentru dosarul de presa si le citeaza, ca autoritati critice, pe coperta a patra a volumelor.

 

Despre uniunile de creatie (vorbim, desigur, de USR) tot ceea ce pot spune este ca apreciez un tanar debutant care face tot posibilul sa intre cat mai tarziu acolo. De fapt, se contureaza, din ce in ce mai clar, doua lumi literare tot mai departate una de cealalta: cea a membrilor USR care dialogheaza intre ei, sub ochii unor invitati - presa, oaspeti internationali - la Festivalul de la Neptun, si cea a scriitorilor care dialogheaza intre ei, sub ochii unor (presupusi) cititori, pe bloguri.

 

5. Am raspuns deja pe larg, sub doua puncte anterioare.

 

6. Acum ne restrangem de la douamiisti la perioada 2006-2007. Dau doua nume: Razvan Radulescu (debut in 1997, cu Viata si faptele lui Ilie Cazane; adevaratul mare debut in 2006, cu Teodosie cel mic) si Bogdan Popescu (debut in 2001, cu Vremelnicia pierduta; redesteptarea la fantasma in 2007, cu Cine adoarme ultimul). Incurajator este si al doilea roman al lui Mihnea Rudoiu, Micul Abelardy. Viata si opera (Cartea Romaneasca, 2007), dupa o foarte ambitioasa si voluminoasa constructie livresca - A toi, Cuando tu no estas, Humanitas, 2005.

 

7. Preupun ca "perioada aceasta" se refera la 2006-2007. Teodosie cel mic, Cine adoarme ultimul, Degete mici (editia cartonata, ca sa fie din 2007). Christina domestica si Vanatorii de suflete, a lui Petru Cimpoesu, chiar daca acesta din urma nu e un douamiist.

 

 

 

 

 

IOANA NICOLAIE

 

 

 

Manechine

 

fragment de roman

 

 

 

Acum, daca hotii-i furasera prima bursa, Sabina trebuia sa castige neaparat alti bani. Nu stia cum, nu avea la-ndemana nici o varianta. Ar putea lucra la un bar, ii trecu prin minte, dar asta ar impiedica-o sa mearga la cursuri. Si i-ar spulbera amiezele din sala de lectura. Unde se simtea ca o coperta a unei carti niciodata deschise. O ceruse ea insasi, iar bibliotecara trecuse pe langa rafturi uriase pana sa ajunga la ea. La pagina nouasprezece, Sabina ajunsese studenta si voia sa ramana acolo pana la pagina douazeci si trei. Patru ani, cu cinci examene intr-o sesiune si sapte-opt in cealalta, fara bani veniti de acasa, cu Silvia si, inca nestiind, cu tot ce-avea sa insemne caminul, cu bucurie si frica si, pe-aproape trei pagini, cu Eman.

 

Auzise de la o fata, care venise odata cu o geanta plina de farduri, ca poti lua marfa ieftina din depozitele care crescusera la marginea orasului, ca s-o vinzi apoi prin camine sau chiar la cursuri, in amfiteatre. Nu-i era rusine, incercase cu mai multe, de la lenjerie intima la prosoape, si-acum testa, bazandu-se pe slabiciunile sexului slab si frumos, boielile. Inca nu-si dadea seama ce-i iese, dar spera sa-i ajunga. Oricum, daca o interesa treaba asta, ii lasa, uite, un numar de telefon. Sabina simti iarasi roseata aia tampita, dar apuca hartia care i se oferea. O rataci intre cursuri, ca doar luase numarul asa, din politete. Totusi, la cateva zile, il transcrise grijuliu in agenda.

 

Acum, daca o interesa povestea, trebuia sa dea telefon. Spre seara. La pauza insa Silvia se apropie de ea ca sa-i vorbeasca.

 

- Dar nu pe hol, ci sus!

 

 Descoperisera cu vreo saptamana in urma intrarea in pod. Intr-o scobitura a zidului, aparent inutila, se aflau niste trepte si-o usita galbuie. Daca aveau cursuri la 408, acolo puteai fuma linistit o tigara. Nimeni nu si-ar fi inchipuit ca meschinul intrand chiar ducea undeva. S-au mirat toti trei - era si antrenorul - cand Silvia a gasit lacatele deschise. Grinzile pareau neverosimile dungi de var. Printre crapaturi patrundea o lumina portocalie, care imblanzea fiecare bucata de tabla, fiecare scaun azvarlit acolo de cine stie cand, fiecare ladita stivuita in partea inchisa a podului, despartita de prima printr-un fel de placaje verticale si indeajuns de inalte ca sa nu treci peste ele.

 

Antrenorul a dat fuga jos, dupa aparatul foto, pe care-l purta peste tot, si-a inceput sa pozeze cate-o bucata de lemn, o panza de paianjen cat roata, o gramada pietrificata de mortar. Nu s-au mai dus la curs decat la sfarsit, dupa mape, avand sentimentul ca excursia asta li se putea intampla o singura data, ca a doua zi nu vor mai putea recupera chipurile lor lucind albe, tandarile de praf plutind deasupra, linistea din incremenirea oglinzii in care, ca-n Lewis Carroll, catva timp ratacisera.

 

Din dupa-amiaza aceea Sabina a ramas cu poza de pe scandura suspendata. In ea, picioarele-i atarna in gol, parand mult mai lungi in ciorapii intunecati, de matase. Parul are un tiv de lumina peste fata vag zambitoare. E imbracata intr-un sacou barbatesc, un pic prea mare. In jurul ei sunt pete colorate, circulare, care nu mai pastreaza nimic din siluetele de pe care s-au desprins, ca sa se imprime pe un dreptunghi de hartie. Antrenorul pusese aparatul pe un trepied, ii daduse timp de expunere mare si-apoi incepuse sa danseze cu Silvia in jurul Sabinei. Iar ea sta nemiscata, uitandu-se fix la camera si incercand sa nu clipeasca. Numai asa imaginea ei va ramane clara. O dor pleoapele, lentilele o scaneaza de doua minute si palmele i se odihnesc deasupra genunchilor. Daca s-ar ridica brusc, in laboratorul fotografic ar fi developate patru-cinci spectre stranii ale Sabinei. Or, ea nu vrea decat, limpede, sa se recunoasca.

 

- Uite, am o propunere, i-a zis Silvia, dupa ce-si aprinsesera tigara obisnuita. Stii magazinele alea tari, Stefanel, Naf-Naf, Sisley, si tot ce mai e pe Calea Victoriei? Unul dintre ele - mi-a spus Delia - vrea sa-si prezinte produsele altfel, neconventional. Cauta fete care sa arate bine si, dupa ce le imbraca in hainele lor, le scot in vitrine. Trebuie sa stai pe post de manechin cateva ceasuri, nu-i mare lucru. Fireste, nu te misti, esti chiar tu reclama. Am putea incerca impreuna...

 

Doua zile mai tarziu aveau sa ia job-ul. Degeaba tremurasera inainte sa treaca de usa responsabilului de magazin - un tip la vreo cincizeci de ani, grizonat si amabil -, degeaba i se paruse Sabinei ca e exclus s-o accepte pe una ca ea, de unu saizeci si cinci, cu evazati bleumarin si bocanci, degeaba tacusera tot drumul, desi trecusera pe langa Biblioteca Universitara, ciuruita inca de gloante, desi stiau ca lasasera-n dreapta balconul de unde-a vorbit Ceausescu ultima data. Ar fi vrut sa ocoleasca strada spre care mergeau sau macar sa gaseasca usa inchisa. Dar vanzatoarele le-au luat din prima, sigur ca da, domnul Herbert asteapta! Si-apoi abia au apucat sa vada clanta aurie pe care apasase Sabina.

 

- Buna ziua! le-a spus domnul Herbert, strangandu-le mana. Un ceai, o cafea?

 

Nu, nu voiau. De fapt, venisera pentru promotia cu manechine reale.

 

Si-au dat seama ca au fost acceptate abia dupa ce barbatul a inceput instructajul. Puteau sa-si aleaga ce li se parea mai chic din tot magazinul. Insa din doua-n doua ore trebuia incercata alta varianta. Vor sta cat mai convingator in vitrina. Erau la mijloc ofertele lor cele mai tari si, prin genul acesta de promovare, se asteptau la un salt al profitului. Incepea luna cadourilor si fiecare voia sa duca acasa ceva mai special. Si nu doar clientii fideli, care oricum cumparau lucrurile cele mai scumpe. S-au hotarat sa apeleze la modele reale tocmai pentru a-i convinge si pe cei ezitanti. Iar ele, una blonda, una bruneta, acopereau o plaja mai larga de asteptari. Puteau incerca o saptamana, poate si doua.

 

- Opt ore in vitrina, cat mai elegante si mai frumoase. Puteti vorbi, dar e preferabil cat mai putin. Puteti sa schimbati din cand in cand pozitia, dar hainele sa fie intotdeauna seducator expuse. Si, daca va-ntreaba clientii ceva, sa fiti foarte amabile. Ce ziceti?

 

Au zis da, dar nu s-au aventurat sa aduca vorba de bani. Erau firma prea mare ca sa traga lumea pe sfoara. Asa ca au inceput chiar a doua zi. Schimbatul din doua-n doua ore nu le prea suradea, insa aveau sa se obisnuiasca. Si-apoi nu era chiar rau sa se imbrace super de patru ori pe zi. La cum or sa faca fata concret s-au gandit abia dupa ce si-au lipit preturile pe haine si-au ajuns in vitrina, sub neonul fluorescent. La cum se poate expanda timpul, astfel incat un simplu minut ajunge un deal in miniatura, s-au gandit dupa doar cateva ceasuri de stat in spatele sticlei.

 

Daca dimineata li s-a parut amuzant sa se uite la fetele care treceau undeva la inaltimea soldurilor lor, daca isi faceau semne discrete cand vedeau vreun tip mai ca lumea, daca abia asteptau sa barfeasca vreo doamna plina de bani, care-si luase cea mai aiurea rochie posibila, daca pandeau descumpanirea celor care, opriti in fata vitrinei, isi dadeau brusc seama ca ele doua chiar nu sunt de plastic, spre dupa-amiaza totul se diluase, spinarea le ajunsese o tija incinsa, iar talpile devenisera dureroase. Dar abia dupa inca o zi povestea incepu sa li se para cea mai nesuferita corvoada. Veneau la zece, se varau repede in hainele pe care aproape ca nu le mai vedeau, straduindu-se din rasputeri sa nu se lase strivite de lungimea minutelor. Sandvisul pe care si-l incropisera acasa il inghiteau intr-o pauza, si-apoi urcau iarasi pe podium, repede, sa nu-l lase prea mult neocupat. Nici macar cu fetele care vindeau n-aveau timp sa schimbe mai mult de doua-trei vorbe.

 

Dupa ce-si aminti sumedenie de prostioare, de la formule matematice pana la poeziile patriotice invatate in clasele mici, dupa ce trecu in revista primele zile de scoala sau amorurile din liceu, Sabina veni cu solutia pozitiilor stranii. Nu mai intepeneau clasic, cu ochii atintiti catre strada, sau cel mult in profil, ci altfel, cu capu-ntors intr-o parte, cu parul azvarlit dezordonat peste fata, cu fruntea lipita de genunchi, cu palmele acoperindu-le obrajii. Asa ajunsesera, in sfarsit, sa si vorbeasca. Ceasurile isi redobandisera consistenta stiuta si, chiar daca la sfarsitul programului se simteau cumplit de obosite, nu se mai vedeau ca pe niste papusi mari, manevrate de maini aidoma cu acelea care deschideau si inchideau casa de bani.

 

Si totul s-ar fi terminat rezonabil, daca n-ar fi fost intamplarea cu tanarul care s-a nimerit acolo in penultima zi. Nu mai era un pusti, ramasese pironit pe trotuar si se uita la ele intr-un fel anume, cu meticulozitate de botanist sau de entomolog. Sabina nu si l-ar fi amintit cu atatea detalii, daca nu i s-ar fi parut de la-nceput ciudat, poate din cauza inaltimii sau a parului roscat, lucind de gel. Purta un palton lung si bleumarin. A intrat in magazin si-a inceput sa rasfire umerasele. Sabina nu se intoarse spre el, auzea doar clinchetele, erau acolo deux pièces-uri, rochii, esarfe. Cauta desigur ceva, parea prea in largul lui ca sa nu cumpere. Camasile pe talie, fustele de gala, din voal, jachetele satinate totusi nu-l preocupau. Le inventarie destul de blazat - avea sa-i spuna Silvia - si, dupa ce pipai catifeaua unui pardesiu, veni direct spre ele. Pasea egal, ca un client familiar. In trecere rasfira salurile de matase aranjate-n evantai. Apoi se opri in fata Sabinei:

 

- Scuzati-ma, domnisoara, as vrea sa vad mai bine bluza pe care o purtati pe sub taior! Sau e un maieu de matase?

 

Nu, nu era, desi n-avea maneci si decolteul iti lua ochii. Nu era nici din plasa, insa materialul, foarte subtire, nu acoperea aproape nimic.

 

- Se poarta doar pe dedesubt! ar fi vrut fata sa spuna, insa un fel de cleste ii apuca vorbele. Si se trezi pur si simplu zambind.

 

- Asteptati doar o clipa!

 

In loc sa se apere, o napadi iarasi, iesit direct din maxilare, purpuriul ala nesuferit. Stia foarte bine ca nu poarta nimic pe sub fasiile transparente si totusi se dezbraca linistita, ca la o prezentare de moda. Folosea rareori sutienele, se obisnuise greu cu schimbarea aceea de la unsprezece-doisprezece ani care-o facuse sa arate altfel, neasteptat si nepotrivit cu imaginea ei despre sine. Nu simtise nevoia sa-si cumpere astfel de accesorii, si-acum era prima data cand asta o stanjenea. Isi desfacu nasturii de la taior, ramanand dreapta, ca la o radiografie pentru plamani. Tipul o studie cateva secunde cu o satisfactie mascata de muschii neclintiti ai fetei, de coltul sprancenelor putin incruntat. Apoi atinse materialul rarefiat, ca si cum asta urma sa-l edifice.

 

- Imi pare rau, dar nu sunt sigur ca e chiar ce caut, spuse intr-un tarziu.

 

 Si, cu marele lui calm, facu stanga-mprejur, indreptandu-se spre iesire. Doar Silvia ii zari multumirea. Cand usa se inchise, Sabina scapa printre dinti un tampitul naibii... Deja isi incheia nasturii la taior, de parca si i-ar fi petrecut prin buricele degetelor. O povara noua o intepenea in vitrina de la marginea trecatorilor.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2021 Revista 22