Pe aceeași temă
Nu există neapărat o incompatibilitate între limbajul cinematografic şi cel teatral. Totul depinde de inventivitatea regizorului atunci când transpune o poveste dintr-o artă în cealaltă.
Acum 15 ani avea să se nască unul dintre cele mai marcante curente din cinematograful contemporan – Dogma 95. Iniţiatorii săi erau Lars Von Trier şi Thomas Vinterberg – doi regizori danezi, cărora li s-au alăturat alţii în anii următori. Capul de afiş al curentului – primul film realizat după regulile Dogma – a fost unul semnat de Vinterberg – Festen, terminat în 1998. Scenariul era semnat de Thomas Vinterberg şi Mogens Rukov. Deşi filmul e unul de referinţă, el nu a fost niciodată distribuit în România – distribuitorii români considerând poate că nu poate aduce profit.
Dacă la Festen sălile româneşti de cinema ar fi fost probabil pline doar pe sfert, nu acelaşi lucru se întâmplă cu spectacolul de la Nottara – Aniversarea. Această diferenţă e însă generalizată – în România, la teatru se merge mult mai mult decât la cinema. Cu foarte puţine excepţii, indiferent de teatru şi de spectacol, sălile se umplu în proporţie de 70-80%. În acelaşi timp, la cinema a scăzut constant numărul de spectatori din 1990. Cu excepţia lui 2009, când s-a înregistrat o uşoară creştere faţă de 2008, dar rămâne de văzut dacă aceasta a fost un accident sau devine o tendinţă pentru următorii ani...
Graţie regizorului Vlad Massaci, cei interesaţi de subiect au acum ocazia de a-l „vizualiza“ la Nottara. Spun „cei interesaţi de subiect“, căci între film şi teatru există, inevitabil, diferenţe. Din câte înţelegem din program, Teatrul din Dortmund a preluat scenariul celor doi danezi şi l-a adaptat pentru scenă, iar Vlad Massaci a tradus acest text pentru montarea română. Nu cred că, a priori, există o incompatibilitate între limbajul teatral şi cel cinematografic. Cred că trecerea de la unul la altul se poate realiza în mod fericit. Dacă această transpunere e reuşită sau ratată – ţine în primul rând de imaginaţia şi inventivitatea regizorului şi de puterea lui de a jongla cu mijloace de expresie care nu sunt în mod tradiţional proprii artei sale (scenă, respectiv ecran).
Revenind la spectacolul Aniversarea, Vlad Massaci (respectiv Teatrul din Dortmund) extrage esenţialul din scenariu, dar, din păcate, adaptarea nu e foarte reuşită. Povestea, ce-i drept, e clar expusă, lipsită de confuzii şi paranteze inutile. Specatcolul are însă mult mai puţină forţă decât filmul, iar asta pentru că regizorul Massaci nu reuşeşte să găsească trucuri care să transpună în teatru momentele puternice pe care regizorul Vinterberg ştiuse atât de bine să le exploateze în film.
Povestea e una crudă, şocantă – un subiect pe care germanicii reuşesc foarte bine să-l trateze. Pe scurt – aniversarea unui tată de familie (înstărită), o reuniune în timpul căreia ies la iveală demoni pe care Helge, aniversatul, credea că-i va putea ascunde pentru totdeauna. Aceşti demoni înseamnă în primul rând un viol incestuos – Helge şi-a violat multă vreme doi copii, pe Linda şi pe Christian; iar în al doilea rând complicitatea mamei, care a ştiut tot timpul de această relaţie incestuoasă şi care a trecut-o sub tăcere. Încă un moment teribil vine odată cu reacţiile celor prezenţi. Ei îl condamnă pe Christian că ar vrea să-şi discrediteze tatăl, deşi ştiu că povestea e adevărată. Laşitatea convenţiilor sociale e astfel înfiorătoare.
Tensiunea e cumplită în film, dar Vlad Massaci nu reuşeşte să o aducă şi în teatru. Momentul în care Christian dezvăluie în faţa tuturor adevărul ascuns cade ca un trăznet în film. În spectacolul de la Nottara momentul acesta e doar un punct de surpriză. Groaza nerostită, perplexitatea de pe feţele personajelor, care în film era redată prin prim-planuri, aici e absentă – regizorul nu găseşte mijloacele potrivite pentru a o reda. Apoi, momentul reacţiilor celorlalţi în spectacolul lui Massaci e doar o altă surpriză, nereuşind să te cutremure.
Spectacolul are lungimi în care tensiunea – atât cât există – se pierde. Şi, ceea ce e poate cel mai defectuos, numărul prea mare de actori înghesuiţi într-un spaţiu prea mic – sala mică a teatrului. Scenograful Ştefan Caragiu extinde la maximum spaţiul de joc, spre ieşire, dar chiar şi aşa, acesta e prea mic pentru 19 actori strânşi la o masă, cu unii dintre ei intrând sau ieşind. Scenografia e, de altfel, un punct forte al spectacolului – un interior de familie bogată, adunată pentru o festivitate, la o masă aniversară.
Ceea ce-i reuşeşte lui Massaci e jonglarea cu fantomele trecutului – în sensul cel mai propriu: fantoma decedatei Linda se plimbă prin fundal şi bântuie reuniunea. Apoi, copilul care tot revine obsesiv, laitmotivic, ca un simbol al purităţii.
Distribuţia e împărţită: de la jocul bun al lui Alexandru Repan (Helge) şi Catrinel Dumitrescu (Else, soţia lui Helge); cel foarte bun al Adei Navrot (sora Helene); la cel prost al lui Dan Bordeianu (Michael). Din păcate, aceasta nu e unitară, uniformă, ci are vârfuri şi părţi foarte slabe.
Nici muzica nu e fericit aleasă – aş fi preferat (şi) o ilustraţie care să scoată în evidenţă angoasa personajelor, nu doar muzică clasică (potrivită, de altfel, cu statutul social al familiei).
Aniversarea e o încercare ce se remarcă de transpunere a unui scenariu de film pe scenă, dar una doar pe jumătate reuşită. //
