Arhiva țaristă pierdută

Studiul dosarelor de arhivă poate rezerva surprize interesante, care îl pot transforma pe istoric într-un adevărat detectiv. Dar și aceasta face parte din farmecul cercetării. În anul 1945, Comisia Aliată de Control (Sovietică) era foarte interesată de recuperarea unei arhive pe care comandantul Armatei țariste care a operat pe frontul din Moldova în perioada 1916-1917 ar fi predat-o lui Stanisław Koziełł Poklewski, ambasadorul țarist de la Iași1 și care ar fi dispărut. NKVD-ul era interesat de recuperarea ei, având informații sigure despre existența ei. Posibil și să fi fost parte din munca informativă a spionilor sovietici, care au operat în cadrul Legației sovietice după 1934. Ministerul Afacerilor Interne transmitea o radiogramă prefecturilor din țară, încercând să afle mai multe detalii despre existența ei. Cert este că ea nu se afla în Prahova.2 Comandantul frontului din Moldova, unde au acționat patru corpuri de armate ruse și două române în anul 1917, era generalul Dimitri Șcerbaciov (1857-1932), militar de carieră, care a fost unul dintre liderii mișcării albgardiste. Între frontul din Moldova și Statul major rus STAVKA ce nu recunoștea autoritatea regimului bolșevic, proaspăt instaurat la Petrograd, s-au stabilit rapid legături de colaborare. Din rândul elementelor antibolșevice de pe frontul din Moldova, s-a format un corp rus de voluntari, care a plecat spre zona Donului, unde se concentra în 1918 embrionul Armatei Albe, condusă în acel moment de generalul Alekseev, ulterior Denikin și Wranghel. Ulterior, Șcerbaciov a colaborat inclusiv cu noile autorități ucrainene (Rada), în încercarea de a forma un front ucrainean, folosind trupe ucrainene fidele, necontaminate de comunism, fapt care în final s-a dovedit un eșec. Șcerbaciov a fost implicat apoi în ierarhia albgardistă, stabilindu-se în 1920 la Nisa, unde a trăit din pensia acordată de Regatul Român, în urma serviciilor pe care le-a adus României. A fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” cl. a II-a și a III-a. La funeraliile sale militare din 1932 a luat parte inclusiv Constantin Prezan, cu care colaborase bine la Iași. Interesant este și destinul lui Stanisław Koziełł Poklewski, care s-a născut în gubernia Perm și a fost ministru plenipotențiar al Imperiului Țarist la Teheran, capitala Persiei, între 1909 și 1913. În 1913 a fost promovat, ajungând să dețină aceeași funcție la București. Koziełł Poklewski a ales să se stabilească la București și nu să plece în Polonia independentă, căci era de origine poloneză. O notă a SSI informa că în decembrie 1936 emigranții ruși din București au sărbătorit cei 50 de ani de serviciu în slujba Rusiei. Poklewski fusese decorat cu Ordinul Pentru Merit de către regele Carol al II-lea, ceea ce-i bucura pe rușii albi, fiind o dovadă de prețuire. A deținut și funcția de șef al Oficiului Nansen în România (celebre fiind pașapoartele Nansen, acordate celor două milioane de ruși care au fugit de teroarea bolșevică după 1920).

Regimul totalitar sovietic a pus mare preț pe memorie și implicit pe arhive, spre deosebire de cele democratice, pentru că bolșevicii erau experți în tehnica manipulării ei. În logica lor, pentru a domina viitorul era nevoie de deformarea/îmblânzirea trecutului. Încă de la începutul regimului, au folosit istoria în propriul interes, deci recuperarea documentelor țariste nu este o surpriză, se încadra perfect în acest efort amplu. Detalii interesante despre arhivele țariste, de care erau atât de interesați sovieticii în 1945, rămase în România după 1918 și care nu au fost predate regimului bolșevic, apar din activitatea intensă a doi ruși albi care s-au stabilit în România, generalul A.V. Heroys și Alexandr Mihailov. Cine au fost cei doi? Generalul de divizie Alexandr Heroys provenea dintr-o familie care avea mari tradiții militare, atât tatăl său, cât și bunicul său fiind generali în ierahia militară rusă. S-a născut la 5 aprilie 1870 în Siberia, la Omsk, într-o familie aristocratică, cu origini franceze, instalată în Rusia probabil după Revoluția Franceză, începută la 1789, și care s-a pus în slujba țarului. A absolvit prestigiosul Liceu de Paji Imperiali în 1891 și a fost apoi avansat sublocotenent în Regimentul de Vânători de Gardă.

În anul 1898 a absolvit Școala Superioară de Război.3 Heroys a luptat la începutul Primului Război Mondial pe frontul din Prusia Orientală, iar mai apoi a fost detașat pe frontul românesc, la 29 decembrie 1917 fiind numit șef al Statului Major al Comandamentului Forțelor Ruse pe frontul din Moldova, funcție pe care a deținut-o până la 25 martie 1918, când frontul practic s-a desființat prin dezertarea trupelor ruse și semnarea Tratatului de la Buftea (20 februarie/5 martie 1918) și a celui de la Brest-Litovsk (3 martie 1918). S-a alăturat Armatei Albe care opera în sudul Rusiei, fiind numit reprezentantul generalului Denikin în România. Cunoștea mediul românesc și sigur avea contacte utile în rândul militarilor și politicienilor români. În România a reprezentat Misiunea Militară Rusă, organizând sprijinul pentru Armata Albă (echipamente, alimente, armament). Să nu uităm că în 1919 această armată a lui Denikin s-a aflat la un moment dat la numai 400 de kilometri de Moscova4. După înfrângerile suferite de albi, Heryos s-a stabilit în România, colaborând cu Marele Stat Major în munca informativă. A fost și un valoros istoric militar, foarte activ în cercurile emigrației albgardiste, cu conexiuni în întreaga Europă și care nutreau speranțe iluzorii cu privire la revenirea în Rusia, distrugerea regimului bolșevic și probabil reluarea vechilor averi5. În 1939 i-a fost acordată cetățenia română. A fost activ și după 22 iunie 1941, recrutând voluntari pentru constituirea unui Corp Rus la Belgrad, format din ruși albi și alți voluntari. Interesant este că a fost arestat abia în 1948 de către sovietici, murind la scurt timp în spitalul închisorii Butîrskaia. Ne putem imagina cu ușurință la ce tratament a fost supus în timpul interogatoriilor. Avea 78 de ani. Subordonatul său până la un anumit moment dat în fluida ierarhie albgardistă din România a fost Alexandr Mihailov.6 Născut în anul 1892 în Podolia, era fiul unui militar din ierarhia țaristă, comandant de regiment care a murit pe front în 1914. A studiat la Facultatea de Drept din Moscova, alegând cariera administrativă, devenind prefect și guvernator la Tambov. În România a ajuns în decembrie 1920 din Crimeea, care fusese evacuată de ultimele forțe albgardiste, conduse de baronul Wranghel, fiind internat în taberele pentru refugiați ruși înființate la Techirghiol și Tismana. Ulterior s-a integrat în societatea românească interbelică, fiind foarte activ în plan publicistic, editând ziare anticomuniste. A cochetat cu fascismul rus din exil. În această postură a avut contacte cu Partidul Național Creștin al lui Octavian Goga, cu care s-a întâlnit de mai multe ori, obținând sprijinul lui, mai ales când ajunsese președinte al Consiliului de Miniștri. În schimb, a luat parte la mitingurile PNC din sudul Basarabiei, încercând să convingă populația locală rusofonă să îl voteze. Partidul Fascist Panrus, al cărui șef de filială era, a fost oricum minor în pestrița și dezbinata lume a exilaților ruși. În 1940 Mihailov a susținut în presă drepturile României asupra Basarabiei și Bucovinei de Nord (care oricum nu făcuse parte din Imperiul Țarist), ceea ce era destul de rar în rândurile emigranților albi, care visau la o utopică refacere a fostului Imperiu Țarist. Spre deosebire de Heroys, care a scăpat până în 1948, Mihailov a fost reținut de SMERȘ7, serviciul de contrainformații al Armatei Roșii, la 31 august 1944, ceea ce denotă că sovieticii aveau liste bine pregătite atunci când au ajuns în România, iar rușii albi s-au aflat pe primele pagini8. Nu există date, dar mai mult ca sigur e că a murit în Gulagul sovietic.

Care este, pe scurt, povestea acestei arhive, așa cum rezulta din documentele descoperite și puse în valoare de Vadim Guzun? Evenimentele trebuie puse și în contextul restabilirii în iunie 1934 a relațiilor diplomatice între România și Uniunea Sovietică, în urma negocierilor între Titulescu și Litvinov. Fostul ambasador țarist Poklevski a trebuit să evacueze fosta legație rusă la București, de aceea a recurs la trierea fostei arhive care se afla depozitată în clădire. Cu acest prilej, a descoperit mai mult material arhivistic cu caracter militar, probabil o parte din ceea ce i se predase în anul 1918 de Șcerbaciov, așa cum se menționa în documentul MAI din 1945. Poklevski a considerat nimerit să predea această arhivă generalului Heroys, care însă l-a trimis pe colaboratorul său Alexandr Mihailov să preia documentele. Serviciul secret de Informații era la curent cu acest eveniment. Mihailov s-a dus la fosta legație, de unde a ridicat patru lăzi de diferite mărimi, pe care le-a dus acasă. Ce era în aceste lăzi? Documente relativ puțin importante pentru anul 1934 (regulamente militare țariste, documente privind războaiele balcanice, un album cu țarul pe front sau cu armata țaristă din 1914 etc.), dar și informații sensibile pentru partea română, precum liste cu numele informatorilor și spionilor rușilor care operaseră în România, dar și faptul că omul de serviciu de la Legația Rusă ar fi fost informatorul Marelui Stat Major al Armatei Române în timpul neutralității României (ceea ce dovedea că nici românii nu stătuseră cu mâinile în sân). Partea română s-a grăbit să intervină în ideea de a preveni ca aceste documente să ajungă în alte mâini. S-a decis confiscarea lor. La 9 septembrie 1934, o delegație română, formată dintr-un agent al Consiliului de Război, un ofițer de poliție, într-un camion cu pază militară, s-a prezentat pe Calea Dorobanților, unde a ridicat cele patru lăzi, asigurându-l pe Mihailov că după două săptămâni i se vor restitui documentele care nu prezentau interes informativ pentru SSI. Mihailov dorea să trimită o parte din acel material arhivistic la Belgrad9, unde rușii albi doreau să înființeze un muzeu militar. Lui Mihailov i s-a spus că documentele urmau a fi triate de Serviciul Istoric al Marelui Stat Major. După două săptămâni și niciun semn că românii aveau de gând să-i restituie arhiva, generalul Heryos s-a prezentat la Serviciul Istoric, interesându-se de soarta ei. Marele Stat Major întreba SSI dacă avea informații despre acest subiect, iar în noiembrie 1934 SSI nega ferm că ar avea cunoștință despre pierduta arhivă țaristă. Lesne de înțeles supărarea lui Heroys, care „consideră modul ridicării arhivelor ca profund ofensator, deoarece nimeni n-a vrut a se opune la cercetarea arhivelor de către un delegat al Marelui Stat Major (...) Eu sper că timpul va arăta românilor tot pericolul amiciției cu Sovietele și necesitatea de a (ne) menaja pe noi, care reprezentăm elementele sănătoase și clarvăzătoare(,) față de internaționaliști-comuniști.”10 Heroys avea perfectă dreptate, iar peste nici șase ani România avea să cunoască răzbunarea sovietică, dar trebuie menționat că atitudinea autorităților române din perioada interbelică a fost favorabilă exilaților ruși albi.

Dintr-un referat al Serviciului Secret al Armatei Române mai aflăm că în anul 1938 o parte din arhiva fostei legații țariste la București se găsea depozitată în siguranță, în spațiile Serviciului. La nivelul anului menționat, materialul respectiv încă nu fusese clasat și nici îndosariat, de asemenea, în mare parte, încă nu fusese tradus. Se reușise totuși o grupare preliminară, în: 1) materiale privind pregătirea intrării României în Primul Război Mondial și negocierile purtate în acest scop; 2) documente privind colaborarea dintre trupele române și cele ruse în anii 1916-1917; 3) sinteze informative asupra armatelor străine și armatei române dinainte de război; 4) corespondență cifrată a atașatului militar rus la București; 5) buletine informative asupra operațiunilor armatei ruse pe diverse fronturi; 6) informații referitoare la Bulgaria; 7) registre și condici; 8) regulamente și broșuri de dinaintea războiului etc. Una dintre concluziile inventarierii prealabile: în materialele legației ruse la București se pot identifica „elementele” din România care „au putut fi ușor captate de către serviciile de informații străine” – înainte și în timpul Marelui Război11. Tot din arhivele serviciilor române de informații din perioada interbelică rezultă faptul, previzibil și explicabil, de altfel, că fostul ministru imperial al Rusiei la București, Poklevski-Koziell, nu i-a predat generalului Heroys întreaga arhivă a legației țariste. După moartea lui Poklevski, parte din această arhivă s-a aflat în păstrarea secretarului său, Alexandr Savinov, fost consul imperial, decedat subit în anul 1944. După moartea lui Savinov, câteva lăzi cu documente au fost ridicate din imobilul din București închiriat de acesta de către Poliția Municipală, câteva însă au rămas depozitate în pivnița și în podul aceluiași imobil. Chiar înainte de intrarea trupelor sovietice în Capitală conținutul lăzilor din pivniță ar fi fost distrus prin ardere12. Acest puzzle, din care lipsesc destule piese, merită să fie cercetat în continuare. //

Note

1.
Acesta a murit la 1 mai 1937, la București.

2.
SJAN Prahova, Fond Prefectura Prahova, Dosar 29/1945 Acte administrative de interes general, ordine normative de la MAI și Inspectoratul Administrativ General.

3.
Generalul A.V. Heroys: sub stindardul fascismului rus. Documente, 1928-1943, Editura Militară, București, colecția Afaceri Orientale, 2017 ediție, studiu introductiv și note de Vadim Guzun. pag. 9

4.
Date fiind distanțele uriașe din Rusia, 400 de kilometri au altă valență decât într-o țară europeană.

5.
Mulți ruși albi au dus-o foarte greu din punct de vedere material.

6.
Alexandr Mihailov: liderul fasciștilor ruși din România în documentele din Arhiva C.N.S.A.S., 1934-1944, editori Vadim Guzun, Mihaela Botnari, Editura Argonaut, Cluj‑Napoca, colecția Afaceri Orientale, 2017.

7.
Moarte spionilor!

8.
Bunicul matern al lui Nichita Stănescu era fostul general țarist Nikita Cereaciuchin, care s-a refugiat cu familia la Ploiești.

9.
Capitala iugoslavă a fost în perioada interbelică unul din centrele emigrației albe.

10.
Generalul A.V. Heroys: sub stindardul fascismului rus. Documente, 1928-1943, pag. 92

11.
Referat al Contrainformațiilor Serviciului Secret al Armatei Române, volum din colecția Afaceri Orientale în curs de apariție.

12.
Referat al Corpului Detectivilor din anul 1946, Ibidem. Având în vedere contextul politic de la data redactării documentului, informația privind distrugerea necesită verificări suplimentare și coroborare cu alte surse. Mulțumirile autorului se îndreaptă către dl Vadim Guzun, pentru clarificări și informații suplimentare.