Câinii de pază ai democrației

Când vrei să scapi de cineva, mai întâi (încerci să) îl alungi. Chiar și cu dracii asta e calea. Uneori, însă, nu e de ajuns. Simpla deplasare a ființelor mută problema, dar n-o rezolvă. Mai ales într-un timp al globalizării și al metropolelor în expansiune, ghetourile nu sunt decât soluții tranzitorii. Dacă vrei cu adevărat să scapi de pretendenții la micul tău tron (de microcartier asediat), nu ai alternativă, presant realistă, decât să-i extirpi. Ai putea să le tai (simbolic) nasurile, de pildă, dar în epoca noastră democratică nu ar fi un stigmat suficient pentru a-i scoate cu adevărat din joc. Și, cum nu putem scăpa de conștiință, trebuie mai întâi s-o montăm împotriva concurenței. Date fiind abilitățile cu care e înzestrată culmea creației, reușitele în această direcție sunt pe măsură. Și astfel se tot perindă prin istorie, în fața ochilor noștri suspicioși, tot felul de grupuri pasibile de damnare. Geometria acestor grupuri este, ca să fim sinceri, destul de fantezistă. Corespunde volutelor imprevizibile ale conștiințelor noastre versatile și mult mai puțin datelor de pe teren. Rezultă, pe scurt, multe parastase pustii. La care nu prea mai are cine asista.

Wes Anderson a ales drept protagoniști pentru parabola sa despre damnații istoriei câinii. Deja companioni tradiționali ai omului, aceștia sunt încă, la nevoie, ostracizați, exilați și destinați soluției finale. Ca și în cazul anumitor grupuri umane, situația lor e mereu precară, oricât de dog friendly ar deveni anumite societăți. Motive se vor tot găsi, chiar dacă vinovățiile sunt, mai mereu, împărțite cu capricioșii lor stăpâni, dacă nu datorate cu totul acestora din urmă. Câinii sunt agresivi, produc excremente, năpârlesc și tulbură liniștea cu lătrături. Să remarcăm, în treacăt, că noi suntem, dacă nu la fel, mult mai problematici. Violența umană n-are echivalent, propriile deșeuri ne inundă, spurcăm ca nici o altă specie ambientul, iar la zgomote suntem de departe fruntași. Și ca vehicule de molime suntem competitivi, când e cazul. Dar eventuala greșeală a câinelui e văzută drept mai intolerabilă. Dacă își salută (din politețe) un semen, privim „dreptul la lătrat“ aproape ca pe o blasfemie, de necomparat cu un claxon, o boxă ori o bormașină. Acestea sunt ale civilizației, iar acela al sălbăticiei. După ce i-am acceptat în lumea noastră, ei mai și îndrăznesc să nu renunțe la vechile apucături. Iar dacă se mai ciufulesc unii pe alții, ne grăbim să-i castrăm cu speranța că-i vom îmblânzi. În fond, trecem domesticirea în contul superiorității noastre flatante.

Cam așa îi privim azi pe migranți, cei care fug de războaie ori de simpla sărăcie spre societățile bunăstării. Nu e plăcut să-ți pierzi tihna din cauza unor noi vecini, ca să nu vorbim de viață ori de onoare. În cazul lor, însă, „deosebirile culturale“ sunt un bun pretext pentru a le cere nota înainte de consumație. Altora, în schimb, le-o cerem ulterior, doar că umflată fantezist. Așa s-a întâmplat cu evreii, de pildă, în cârca cărora s-a pus aproape orice. Problema, de fapt, nu e nota – adică prețurile (morale) –, ci oferta. Cu alte cuvinte, ce oferim noi, în afară de vitrine strălucitoare? Pentru ce solicităm o plată (uneori) atât de pretențioasă? Nu o dată, îi tratăm drept rău-platnici pe cei cărora nu vrem să le mai servim porția – o admirabilă diversiune, nu alta. Dacă tot vrem să găsim un țap ispășitor pentru relele acestei lumi, să-i spunem pe nume: nu musulmanul, nu negrul, nu bogatul, nu săracul, ci chiar... omul. Omul e, înainte de toate, o ființă (cam) rea. Dacă nu redescoperim acest vechi adevăr, îl vor folosi cu succes reacționarii, cei care vând la preț bun incorectitudine politică – un nume nou pentru o mai veche lipsă de complexe (morale).

Ce vină au bieții câini pentru a fi exilați departe de fostele lor cămine confortabile și de afecțiunea aferentă? După ce au intrat în cârdășie cu omul, oferindu-i proverbiala fidelitate și renunțând, în bună măsură, la reacțiile de fiară, noii săi tovarăși se leapădă de pact și le urzesc exterminarea. Pentru că unii câini mușcă, iar alții latră? Ori fiindcă unii au noroi pe lăbuțe sau lasă păr în urmă? Dar și destui compatrioți, de pildă, ucid ori siluiesc, iar alții chiuie fără grija de a-i deranja pe alții. Ca să nu mai vorbim de cei care put prin autobuze ori aruncă orice oriunde. Pentru asta trebuie să ostracizăm toată națiunea? Granițele dintre bine și rău nu sunt nici geografice, nici zoologice. Ne ascundem în spatele identităților (superficiale) de grup, dar solidaritățile (care contează) sunt mult mai pretențioase. Și în bine, și în rău. Câți nu se folosesc azi de violul unui african pentru a cere gonirea tuturor?

Când guvernatorul a hotărât curățarea Istanbulului de nenumărații câini vagabonzi, motivul a fost racordarea la confortul ocțidental – mai probabil, la iluziile contemporanei Belle Époque. A urmat exilarea lor pe o insulă pustie din Marea Marmara și, inevitabil, un sfârșit apocaliptic. S-a întâmplat cam ce povestește Nicolas Werth despre nefericiții abandonați pe insula canibalilor (din Arhipelagul Gulag). Fără câini, orașul și-a pierdut oricum strălucirea imperială, iar cu timpul – cum povestește Orhan Pamuk în remarcabila sa biografie urbană – alții le-au luat locul pe străzi. Când Dumnezeu i-a dat lui Adam în grijă animalele, cu siguranță nu s-a gândit la astfel de soluții.

Parabola lui Anderson e una explicit politică. Cadrul corespunde dialecticilor democrației contemporane. Planul eliminării câinilor este urzit și aplicat de un primar în plină ascensiune populistă. Și blocat, in extremis, de un tenace (și nesperat) activism de opoziție. Acest thriller politic e cu happy-end, dar, fără implicarea unui hacker, câinii ar fi dispărut ca specie. Într-o lume a comenzilor informatice, Robin Hood folosește acum arcurile tastaturii. Între timp, supraviețuirea ostracizaților a depins de abilitățile de bodyguarzi a doi frați patrupezi, în prima linie contra jandarmilor robotizați cu (doar) aparență de câine. Unul fusese bine instruit și acum conducea eforturile de supraviețuire. Celălalt era un fost vagabond cam prost văzut chiar de tovarășii lui de vitregie. Erau bătăioși, dar și (treptat) cu simțul responsabilității – o combinație atât de rară, de fapt, deși esențială pentru eroismul civil. În acest caz, avem de-a face, la propriu, cu câinii de pază ai democrației. Care nu-și salvează doar pielea, ci și spiritul conviețuirii. Fiindcă adevărata miză e chiar asta: cum să trăiești fără ghetouri? O provocare încă deschisă, chiar dacă vechile stratificări sociale s-au surpat demult.

Surprinzătorul succes al animației în cinematografie a avut multiple implicații în dinamica mentalităților. Printre altele, a domesticit un întreg bestiar rezervat înainte doar necruțătorilor vânători. Din fiare destinate taxidermiei muzeistice, leul & co. au devenit cei mai potriviți companioni ai copiilor. Noua tovărășie (simbolică), cândva de neconceput, n-a fost lipsită de dilemele cârcotașilor. Dar nu e totul o farsă? Baloo e un drăgălaș, dar semenul lui din pădure nu neapărat – riscăm astfel să edulcorăm o realitate care-și va arăta colții cu cât ești mai nepregătit. Răspunsul ar trebui, însă, căutat nu în pădure, ci în casele noastre – la câini, mai exact. Câinii sunt produsul unei domesticiri milenare, astfel încât sunt deja mult mai asemănători nouă decât lupilor. Și nu din mimetism, ci fiindcă la baza acestei relații stă – o spun etologii – cooperarea. Câinele a îndrăgit-o pe aceasta din urmă și a părăsit vechea suspiciune (salvatoare în selva oscura), înlocuind-o cu încredere, în ciuda multelor trădări ale omului.

Dar dacă geniul animațiilor a reușit să distribuie atâtea animale în poziții de vedete, sigur există și un temei mai serios. Și nu e vorba de noi fabule, care să antropomorfizeze moralist comportamente cu alte resorturi. Ci de cosmologie – omul e plasat, totuși, într-un univers mai complex decât un bloc de apartamente. Fudul (și meschin), semenul nostru a tratat cu mult dispreț animalele – în ciuda celor câțiva zei pe măsura acelora. Cu așa stăpâni, nici pentru câini viața n-a fost chiar o veselie – chiar dimpotrivă, deseori. Astăzi, protecția animalelor s-a instituționalizat – tribulațiile politicii nu exclud, însă, reacțiunea –, iar animalele de companie au deja în spate o industrie în plin avânt. Dar să nu exagerăm cu mutațiile de mentalitate – oamenii nu sunt neapărat mai buni fiindcă țin un câine. Dar, oricum, e o șansă suplimentară pentru a ieși din falsul confort al conștiinței. Pentru a înțelege cât de cât un câine – încă n-a apărut un Champollion pentru a descifra complexul limbaj pe care noi îl reducem la un lătrat monocord (și eventual enervant) –, e nevoie de un efort ceva mai angajant. Unul e dresajul – deseori o simplă instrucție cazonă – și alta cooperarea. În fond, ce putem aștepta (existențial) de la un câine? Măcar ceva mai mult decât o modă burgheză printre altele. Poate o regândire a vechiului concept de animalitate – care ne privește mai intim decât am vrea. Animalul (din noi ori din ogradă) nu e doar un sclav util pe care trebuie să-l ținem la respect. E un tovarăș nărăvaș, dar e un tovarăș. Care merită și altceva decât bobițe, plimbări igienice și mângâieri pe blăniță. Cel puțin, mult umor – cum ne stimulează Wes Anderson. Și o meditație la mizele (mai puțin autoreferențiale ale) prieteniei.