Confesiunile unui cafegiu

Gheorghe-ilie Florescu | 27.08.2008

Pe aceeași temă

Gheorghe-Ilie Florescu (n. 1944) a invatat arta pregatirii cafelei de la Avedis Carabelaian, unul dintre celebrii cafegii armeni care mai existau in Bucuresti la sfarsitul anilor ’60. A devenit el insusi cafegiu si totodata sef al magazinului de cafea si de­li­ca­tese din str. Hristo Botev nr. 10, unde avea drept clienti mari literati, actori sau me­dici bu­curesteni, dar si personaje importante din Securitate ori Militie si alti privi­legiati ai re­gi­mului, deveniti cu totii dependenti de "cafeaua Avedis". Dupa cutremurul din 1977, Ar­menasu, cum i se spunea, e numit seful unui foarte mare complex co­mercial din Pan­telimon, dar continua sa prepare "cafea Avedis", de data asta in str. Sfintilor. La mij­locul anilor ’80 este arestat si condamnat pe nedrept, facand astfel cu­nostinta cu pus­caria de drept comun din perioada tarzie a dictaturii.

Din pozitia sa de comerciant, Florescu a cunoscut ca nimeni altul epoca Ceauses­cu. A cunoscut-o, s-ar putea spune, de la nivelul trebuintelor umane fundamentale, man­carea si bautura, urcand pana la placerile supreme pe care le reprezentau, in vre­mea aceea, cafeaua, alcoolurile fine si celelalte produse "din import", placeri in­ve­cinate firesc cu sexul. A cunoscut, mai ales, mecanismele care faceau sa functioneze acea societate: relatiile, complicitatea, spaga, alaturi de teama de represalii.

Cu un surprinzator talent de povestitor, Gheorghe-Ilie Florescu dezvaluie in Confe­si­unile unui cafegiu dedesubturile economiei si comertului aflate pe atunci, in mare par­te, in mainile Securitatii. Mica istorie se intersecteaza cu istoria cea mare in aceste pa­gini scrise cu verva, imbibate de atmosfera Romaniei anilor ’60-’70-’80, cu des­crieri incredibil de amanuntite ale strazilor bucurestene, cu povesti adevarate si per­sonaje pitoresti, multe aflate inca in viata, multe bine cunoscute. Confesiunile, care se sfarsesc, de altfel, cu evenimente din zilele noastre, fac inteligibila o lume - cea din care s-a nascut, in fond, lumea de astazi. (Lidia Bodea, editor)

 

Conserve chinezesti

 

In acele momente grele pentru tara (marea criza petroliera din 1973), con­ducatorii Romaniei s-au gandit ce trebuie fa­cut pentru a descurca unele probleme de aprovizionare a populatiei. Dupa eve­nimentele din 1968 din Cehoslovacia, in­trate in istorie sub denumirea "Primavara de la Praga", Romania a incercat, intr-un fel, sa se desprinda de influenta ex­cesiva a "Ursului de la Rasarit" si s-a apropiat mult de cealalta mare putere co­munista, Republica Populara Chineza. Imediat au inceput sa curga produsele chine­zesti, Ro­mania devenind marea poar­ta de in­trare a acestor produse in Eu­ropa, in spe­cial in cea de Est. Prin ofiteri de Se­cu­ri­tate deghizati in reprezentanti co­merciali, Romania si-a extins comertul ex­terior in Vest, unde trimitea cantitati apre­ciabile de produse alimentare de cea mai buna ca­litate. Deficitul de alimente a fost aco­perit cu importurile din co­munista: carne de porc, peste, conserve, arahide, ti­gari etc. Singura conditie pusa de a fost ca Romania sa nu aiba relatii cu Taiwanul.

Omul care organiza si planifica rela­tiile de schimb comercial ale Romaniei cu sta­tul era Ranga1, foarte agreat de acest stat in relatiile cu . In­­tr-un astfel de schimb, s-a produs, la un mo­­ment dat, un scurt circuit. Din a sosit un transport de produse specifice (ci­tri­ce, cafea solubila Elite si conserve di­ver­se). Printre aceste conserve s-a stre­curat, nu se stie cum, un lot serios de sardele chinezesti. Fiind mare graba, ni­meni n-a verificat acel lot. Ca din in­­tamplare, in acel moment se afla la Bu­curesti o dele­gatie guvernamentala a RP Chineze, pen­tru incheierea unor noi con­tracte cu . Era condusa de viito­rul sef al Chinei comuniste, Hua Guofeng. Plim­ban­du-se pe jos prin centrul Capi­talei, mem­brilor delegatiei nu le-a venit sa creada cand, din vitrinele magazinului Unic, le-au facut cu ochiul conserve de peste chine­zesti. Erau din lotul din si produse in . Chinezii au luat foc imediat. A fost nevoie de interventia per­sonala a lui Ceausescu, acesta asi­gurandu-i ca ase­me­nea lucruri nu se vor mai repeta in viitor. Ranga a fost aspru mustruluit, dar a su­pravietuit, pentru ca ci­neva l-a sustinut; se pare ca insusi ma­rele strateg al Par­tidului, Leonte Rautu, ar fi intervenit per­sonal. Apoi, era rezident cunoscut si recu­nos­cut al KGB-ului in , asa ca a ramas pe pozitii. Nu este exclus nici ca Ranga, fiind ales ca in­ter­mediar intre Secu­ritatea romana si Mo­ssad, sa fi sfar­sit prin a deveni agent Mo­ssad.

 

Whisky scotian

 

In perioada respectiva, importurile de produse din Vest au scazut simtitor, in spe­cial ramura bauturilor fine si extrafine (whisky, coniac, vermut, lichior). Au ra­mas doar ciocolata (RFG, Franta, Italia) si cacaua (Olanda). Au disparut imediat nes­café-urile occidentale (Elvetia, Franta, Germania de Vest, Spania, Austria, Isra­el) si a intrat in exclusivitate cafea so­lubila din Brazilia si Columbia, prin mij­lo­cirea ma­fiei arabe, care dispunea de fon­duri uria­se (lucru ce a ramas neschimbat pana astazi). Bauturile occidentale au fost supli­nite imediat prin produse Cuba (ves­titele ro­muri Havana Club de 7, 5 si 3 ani ve­chime, lichioruri Havana Club de cafea, ca­cao, marasquino, ananas, ba­nane, tri­plu-sec etc.). Tot din ve­neau cunos­cutele tigari de foi (havane) si alte tigari, o­bis­nuite.

Socanta, pentru mine, a fost absenta ca­felei din , una dintre cele mai a­­preciate din lume, din care avusesem mos­­tre si pot spune ca nu i-am gasit niciodata vreun cusur. Ea era destinata doar elitei co­muniste din acea vreme. Niciun bob de astfel de cafea n-a ajuns pe piata in , caci pretul era in­accesibil, iar cuba­nezii, desi frati comu­nisti cu ai nostri, nu faceau compromi­­suri financiare. Desi Cu­ba se afla sub em­bargo din partea Unchiu­lui Sam, existau alti unchi (Jim, Hans, Ju­an si Jacques) doritori de minunata si aro­mata cafea Cuba Libre, in cea mai mare parte bio­logica si deci foarte scumpa. Ori­cum, la noi toate produsele Vest au trecut imediat sub stricta supraveghere. Toate ma­ga­zinele din tara au fost "exceptate" de la aprovizionarea cu aceste produse. Pa­na si magazinele cu circuit inchis, din dis­pozitia personala a lui Ceausescu, au fost supuse acestui regim. Nimeni nu tre­buia sa miste in front - sau cel putin asa credea Ceausescu. In realitate, produsele din Vest au continuat sa intre in tara, fiind dis­tribuite doar prin marile unitati de ali­mentatie publica de lux si prin shopuri (magazine ale Comturistului, cu vanzare in valuta). Desigur, sortimentele erau foarte sa­race, statul cumpara ieftin si vindea scump. Marcile rare de whisky au disparut aproape complet.

In acest timp, scotienii, vazand ca le-au scazut vanzarile in Romania, au in­­ceput sa trimita la Agentia de Import, la fi­­e­ca­re transport, odata cu whiskyul im­bu­te­liat in sticle, drept bonus, si cate un butoi de ste­jar canadian umplut cu cel mai bun whi­sky vechi. Aceste butoaie aveau capa­ci­tatea de circa 200 l fiecare si au fost repar­tizate (circa 20 de butoaie) sectiei Deli­ca­tese a lui Dumitru Trancu.

Acesta mi-a solicitat sa-i dau sticle goa­­le de un litru, cu gat lung, ce se folo­seau la acea data pentru imbutelierea in special a tuicii batrane, dar si a co­niacului marca Zarea de cinci stele, pen­tru a le um­ple cu acest whisky. Si asa, in bana­lele sticle de tuica batrana de un litru a fost imbuteliat poate cel mai bun whisky ce se afla atunci in . Ranga si-a servit imediat prietenii, dar grosul cantitatii a fost facut "bani" de Trancu, la cererea si cu aprobarea lui Ranga. Acest whisky, de multe ori, nici nu era mentionat in actele de evidenta contabila, fiind cadou. Asa ca, vorba ro­manului, "de haram venise, de haram se dusese". Principala can­ti­tate a fost valorificata prin mine la pretul incredibil de 200 lei litrul, in timp ce, la marile restaurante, o sticla de trei sferturi de li­tru din marci mai putin cunoscute si de calitate net inferioara depasea o mie de lei. Aveam nevoie de clienti discreti, care sa poata aprecia adevarata calitate si deci valoare, intrucat produsul nu avea ambalaj original; dar, gandindu-ma la un Toma Caragiu, un Alexandru Giugaru, un Ni­chita Stanescu, un Cornel Coman (a­­cesta fuma tutun de pipa macerat in whisky), nu mi-am facut probleme. Ei sti­au sa aprecieze calitatea unei marci de whi­sky. Nu m-am lacomit. L-am vandut exact cu pretul cu care-l achizitionasem; da­ca discretia scontata de mine ar fi avut fisuri, as fi putut avea probleme grave. Trebuia sa-mi iau masuri de prevedere, nimeni nu trebuia vreodata sa-mi poata reprosa ceva. (…)

 

Medici in Romania ceausista

 

Dupa cum am mai povestit, o ca­tegorie aparte a onoratei clientele era constituita din personal medical, in spe­­­ci­al medici din jurul magazinului2 (Spitalul 22 de Oftal­mologie, Spitalul Coltea), dar nu numai. A­ces­tia m-au recomandat imediat cole­gilor de breasla si astfel am devenit princi­palul furnizor de produse din import al multor medici de top din Bucuresti, care doreau sa fie serviti dupa cum considerau ei ca merita. Multi nu aveau acces la ma­ga­zinele cu circuit in­­chis, dar stiau de ele, dat fiind ca o serie de pacienti, in special securisti si inalti demnitari comunisti, le adu­ceau cadouri de acolo. Insusi Ion Gheorghe Maurer, in urma unui accident auto petrecut la in­­toarcerea de la o par­tida de vanatoare, avea probleme oftal­mologice si-l vizita foarte des pe bunul sau prieten, pro­fesorul Stanescu. Intot­deauna ii aducea in dar un carton (12 sti­cle) de whisky Ballantine’s de 25 de ani vechime. Dar mai toti conducatorii Parti­dului si ai Securitatii apelau la acest mare medic care isi facuse mana in cumplitul raz­­­boi din .

Coplesit de "atentiile" bosilor comu­nisti din acea vreme, doctorul m-a abor­dat, ru­ga­n­du-ma "sa-l scap" de aceste produse. Pentru mine a fost o mana ce­reasca. Mar­fa nu era "de furat", dar nici n-o puteam vin­de in magazin, de vreme ce nu mai exis­tau in magazine astfel de produse. Aveam nevoie de consumatori si trebuie sa recunosc ca lumea cultu­ral-artistica mi-a dat o mana de ajutor.

Tuturor le-am spus ca am lucrat ina­inte in comertul special al statului si ca ii pot servi, dar nu vreau sa se afle secre­tul. Si nici nu s-a prea aflat, cred eu.

Plecand de la acest prim caz, am venit, rand pe rand, in intampinarea do­­­rin­telor tuturor medicilor care mi-au so­licitat sprijinul. Cel mai distractiv era ca aveam so­licitari pentru unele produse foarte rare chiar din partea altor medici, inca nea­firmati si deci ne­ca­dorisiti de protipendada comu­nista. Erau clientii mei statornici, avand suficienti bani pentru a-si face mici­le placeri. Dar cel mai surprins am fost cand a apelat la mine, sa-i desfac marfa, in­­susi doctorul P., medicul ginecolog al Se­curitatii.

Doctorul P. era folosit exclusiv in acti­uni de salvare a prestigiului si onoarei "su­permanilor" din Securitate. Acestia nu prea auzisera de masurile "capitaliste" de con­traceptie sau, daca auzisera, pentru a-si dovedi loialitatea, nu apelau la asa ceva, preferau sa-l foloseasca pe doc­torul P. Acesta chiureta nonstop la o­­noratele sotii sau amante, unele secu­­ris­te cu inalta raspundere in activitatea de depistare a "dus­manilor" patriei so­cialiste multilateral dezvoltate. Probabil primea si plicuri cu bani romanesti sau valuta forte, dar can­titatile de bauturi si tigari Vest erau abso­lut impresionante. La vremea aceea, multi medici de inalta calificare au parasit (de e­­xemplu, dr. Ioan Glavan sau dr. Mircea Ciobanu, mare chirurg ORL). Doctorul P., insa, a ramas la datorie. Isi fa­cuse multi fini printre marii oameni ai momentului: procurori, judecatori, secu­risti si toti, sa­racii, veneau la nasu’ cu plo­con grupa mare.

 

Gheorghe Stefanescu, vinarul condamnat la moarte in vremea lui Ceausescu

 

Printre oamenii lui Ranga, iese in evi­denta colonelul Aurelian Stan, fostul co­man­dant al Scolii de Militie de pe So­­seaua Oltenitei. Cadru activ, lucreaza acum in minister la pregatirea cadrelor pen­tru timpurile ce or sa vina. Sub di­rec­ta sa conducere, apar in Militie figuri noi, lideri ai promotiei ’60: George Danescu, Ion Baci, Tudor Stanica, Constantin Mar­gelatu. Printr-un bos al lumii interlope, Tudor Stanica isi lanseaza legenda pro­prie: "Nu mi-e frica, nu mi-e frica decat de Tudor Stanica!". Intr-o discu­tie cu colonelul Stan, cunoscut sub pore­cla de Surdu’, aflu ca in Bucuresti exista un comerciant de vinuri neintrecut de ni­meni, un anume Gheorghe Stefanescu, si ca, indiferent ce vin am eu, nu ma pot compara cu el. Colonelul imi propune sa-mi faca cunostinta.

Cu Dacia lui 1100 ajungem relativ re­pe­de in Calea Grivitei. Ma prezinta drept cel mai mare cafegiu al Romaniei. Lu­asem cu mine niste cafea si alune tur­cesti, i le daruiesc lui Stefanescu; pri­mesc in schimb o damigeana de 5 l de vin varsat alb. Colonelul primeste o damigeana de 10 l de vin alb si una de 5 l de vin rosu. Nu gusta nimeni nimic. La Stefanescu ve­neau clientii ca la moara, n-avea el timp de discutii. Biroul sau de la subsol, din crama, era ultraelegant, cu fotolii din piele de vitel. N-am prea in­teles de ce atata lux. Erau timpuri gre­le, el nu stia? Cine sau ce se afla in spatele lui? Am fost in mai multe randuri la el, dar n-am reusit sa ma apropii prea mult. Faceam parte din lumi diferite. Era dis­tant, desi nu increzut, foarte inteligent, foarte res­pectuos cu vizitatorii, dar dur cu salariatii (multi dintre ei muncitori cu ziua). Multi ofiteri, unii chiar superiori, din Securitate si Militie veneau, isi luau darul si plecau. Nici nu se sinchiseau de persoanele de fata, eventuali martori in vreun proces vii­tor. Ei erau stapanii tarii. Din "nea Gica" nu-l scoteau pe Gheor­ghe Stefanescu, iar acesta ii privea im­pasibil si ii servea rapid cu ce stia el ca prefera. Intr-adevar, vinul sau era de bu­­na calitate, dar ma asteptasem la ceva si mai si. Poate ca avea, dar n-am reusit sa-l determin sa ma serveasca, desi ii placuse cafeaua A­vedis3 si m-a rugat sa-i mai aduc. Nici eu nu prea aveam timp de pierdut, asa ca in cele din urma am renuntat sa-l mai vizitez. Avea prea multe obligatii. Si eu aveam, doar ca la el se stransesera toti pomanagii din Ministerul de Interne. Nu doream sa ma fac prea cunoscut in lu­mea aceea.

In Cernica 10 depozitam cele mai bu­ne marfuri, cele mai rare, cele mai scum­pe. Aici, departe de privirea curiosilor, era stocul meu strategic de delicatese: cele mai cunoscute tigari americane si occidentale, bauturi extrafine Anglia, Franta, Italia, cantitati insemnate de cio­colata RFG, Italia, Franta, sardele de cea mai buna calitate; in beci, vinuri ra­re, de colectie, coniac romanesc de Se­ga­rcea pentru export. In Sfintilor 9 si 11, aveam cele mai nobile soiuri de cafea, ca­re veneau din ce in ce mai rar in , dar inca veneau; bineinteles, in stare verde. Aveam mari probleme cu con­ducerea intreprinderii in ceea ce pri­ve­ste stocul valoric al unitatii. (…) Ex­pli­cam permanent ca "iarna nu-i ca vara", adi­­ca nu avem in permanenta la dis­po­zitie marfurile pe care le dorim. Pe de alta parte, dosirea de marfa si servirea pre­ferentiala erau socotite fapte penale, aflate sub incidenta vestitei Legi nu­ma­rul 3. (…) Spaga data asa-ziselor "or­ga­ne de indrumare si control" urca pe zi ce trecea. Doar trei inspectori nu luasera spaga: Degeratu si Ianculescu de la Ca­pitala si Gabor de la Sector. De la Militie nu toti luau spaga, dar ii serveam pe toti ca­re ma solicitau. Printre ei, locotenentul-major Sergiu, de origine albaneza, care avea un obicei rar: fiind sectorist, era in­­totdeauna in timpul serviciului; venea in magazin imbracat in uniforma si nu ple­­ca pana nu-si primea dreptul. Intot­dea­una cu geanta de popa: pana n-o um­pleam, nu pleca.

Adeseori venea cu colegii si unul din sefi si ma invita la restaurantul Pestera, aflat chiar in Piata Rosetti si amenajat ca o pestera. Baietii se asezau intr-un se­­pa­reu: beau, mancau, cu mine alaturi. La sfar­sit, plecau rand pe rand, iar eu pla­team consumatia. O masa din astea ma cos­ta, de multe ori, salariul meu lunar. De altfel, mesele de la Pestera aveau loc cam o data pe luna. Unii dintre baietii a­ce­ia au fost transferati la Securitate, un­de s-au remarcat prin merite deosebite. Azi, unii sunt importanti oameni de afa­ceri sau simpli oameni politici, cu vechi­me in parlament. Altii au ajuns in inalte functii in Ministerul de Interne. Demo­crati convinsi, baieti de viata, mai toti sunt bine mersi. Ale tineretii valuri, fi­ind­­ca trebuie sa spun ca erau tineri ofiteri mai toti, cu exceptia unuia, seful lor su­prem, cam supraponderal, loco­te­nent-colonel, care ma vizita separat si me­reu ma anunta prieteneste ca "iar au ince­put controalele", plecand cu ser­vi­e­ta doldora. Ce puteam face? Sa-i re­clam?! Dar unde? Cui? Se stie doar, "corb la corb nu-si scoate ochii". (…)

In primavara lui ’78, in luna mai, cade marea bomba: fusese arestat marele vi­nar Gheorghe Stefanescu. Se afirma prin intermediul televiziunii si al presei scri­­se ca i se gasisera atat sume mari de bani in lei si valuta, cat si cantitati im­pre­sionante de bijuterii de aur (circa 33 kg), ca detinea o vila la Breaza in copro­prietate cu primul secretar PCR al Sec­torului 8 al Capitalei, Dumitru Balatica, si multe altele. Sunt arestati, rand pe rand, aproape toti vinarii din Capitala, unii­ru­de cu Stefanescu, veri, cumnati, copii. Si la ei se gasesc valori insemnate (sau cel putin asa se comunica). Daca la inceput se soptea ca Stefanescu e batut ca sa spuna cat mai multe, pe urma s-a ras­pandit zvonul ca e batut ca sa taca. Aproape tot Ministerul de Interne era implicat, dar cercetarile s-au oprit… la nivel de bu­toi sau canistra de vin.

Dumitru Balatica, copilul Partidului co­rupt de "banditul" Stefanescu, primeste cinci ani de inchisoare, iar Stefanescu este condamnat la moarte si executat. Toti ceilalti vinari primesc pedepse grele, mai mult sau mai putin justificate. Vina­riile se desfiinteaza pretutindeni in tara; tot vinul se imbuteliaza si se vinde asa. Sta­tul, prin organele abilitate, sustine ca Ste­fanescu era un criminal impotriva u­manitatii, vinul vandut de el fiind "im­­bunatatit" cu alcool metilic, ce provoaca or­birea sau moartea, desi nimeni dintre cei care bausera din vinul lui nu patise ceva.

In realitate, "cazul Stefanescu" este mult mai complicat si reprezinta o ra­diografie perfecta a societatii romanesti comuniste. Stefanescu n-a facut altceva decat sa le puna oglinda in fata acelor ma­chiavelici martafoi, ca sa-si vada chipul real. El a fost, inainte de toate, un excelent comerciant si un genial nego­ciator. Fireste, a ajutat o serie de sefi de mari unitati de producere si desfacere a vinului sa valorifice in folos propriu can­ti­tati uriase de vin varsat. A fost doar com­plicele lor, dar a ajuns principalul acuzat si singurul comerciant roman executat in timpul conducerii tarii de catre Nicolae Cea­usescu. A fost imediat executat ca sa nu se afle vreodata cati a corupt si pa­na unde a reusit sa patrunda. Intreaga eco­nomie era in mana Securitatii, toate unitatile economice erau conduse de se­curisti sau de oamenii lor. Iar el, Ste­fanescu, ajunsese direct la tinta, ii corup­sese pe toti. Nicu Ceausescu petrecea ade­sea impreuna cu baietii lui Ianos Fazekas (in special cu Gyuri Fazekas, care-i obtinea aprobari de la taica-sau pen­tru diverse bunuri de folosinta inde­lungata, in special autoturisme) la cra­ma a­me­najata intr-una din casele fiilor lui Stefanescu, unde se serveau vinuri ra­re, din vinotecile celor care colaborau cu Stefanescu. Cantitati uriase de vin nobil, din soiuri de vita-de-vie pure, intrau in Capitala pentru anumite unitati de ali­mentatie publica prin Stefanescu, la pre­turile lui (7, 50 lei categoria a III-a; 9,50 lei categoria a II-a; 12,50 lei ca­te­goria I) si se vindeau ca "vinul casei" la preturile practicate de acele unitati. Pentru a-si pastra calitatile initiale in timpul trans­portului si depozitarii, uneori in conditii de mari diferente de tem­pe­ratura (tem­peratura maxima admisa era de 10° C), aceste vinuri erau "drese" cu o anumita cantitate de alcool etilic, pen­tru con­servare. Alcoolul etilic venea de la o fabrica de produse alcoolice din Bu­zau, care-l trimitea drept alcool metilic fabricii Policolor din Bucuresti; in rea­li­tate, intre cele doua fabrici circulau doar facturile, iar alcoolul etilic ajungea in la­boratoare­le lui Stefanescu de pe Calea Grivitei.

Deci el si complicii lui nu s-au jucat ni­ciodata cu focul, atentand la viata con­su­matorilor de vinuri nobile din acele unitati de alimentatie publica de elita, mai ales ca aproape toate erau in mainile oame­nilor Securitatii. De la facturile respective s-a tras concluzia ca Stefanescu a folosit alcool metilic, mai ales ca inginerul-sef de la Policolor s-a sinucis, pentru a evita arestarea. Dar a ramas un martor-cheie care a depus marturie cu privire la cele in­tam­plate, si anume gestionarul depo­zitului de alcool din Policolor, tanarul Bogdan P., aflat in viata si astazi, dupa o con­damnare de 22 de ani. Vinurile care prezentau anumite suspiciuni in ceea ce privea calitatea erau vandute ca vin de ma­sa varsat, la preturile practicate de in­­tregul comert la acea ora si, bineinteles, erau mai bune decat vinurile "concu­ren­tei". De aici si aglomeratia de la vinaria lui Stefanescu din Calea Grivitei. In conclu­zie, principala acuzatie, cea care a stat la baza condamnarii si executarii lui, cade. Securistii care l-au ajutat in a­ceas­ta a­­facere au scapat bine mersi. In locul lor au fost implicati si condamnati cu totul alti oameni, de la nivel inferior, cativa gestionari de depozite ale acelor mari u­nitati de vinificatie.

Stefanescu n-ar fi putut sa-si faca treaba fara acordul si complicitatea unor mari bosi din Securitate, corupti pana in maduva oaselor. De aici si imposibilita­­tea organelor de Militie sa intervina la timp, caci este stiut faptul ca Militia nu se a­mes­teca in treburile Securitatii, aces­­tea erau tabu.

La un moment dat, vine la mine, in magazin, colonelul Aurelian Stan si-mi spu­ne: "Ai vazut, Florescu, ce om ordi­nar? Si l-am stimat atat de mult! Ce coniac ai pe aici?" "Pai, nu se stie? Mar­tell, desigur, coniacul dumnea­voastra!" "Fa-mi si o cafea, ca sunt su­pa­rat (in­­tarcase pentru moment ba­laia), sa-mi mai limpezesc putin gan­durile! Nu putea fi si el ca voi toti, mai cu ma­sura…?".

Toata lumea discuta cazul Ste­fa­nes­cu. Apar bancuri, glume ("O, tara tris­ta, plina de umor!"). Asupra lucra­torilor din comert se asterne o tacere sus­pecta; o lipsa totala de incredere pla­neaza asu­pra tuturor. Relatiile dintre se­fii nostri si noi, gestionarii, devin mai proaste, nimeni nu mai cere nimic (fi­ind­ca oricum nu capata), fiecare trebuie sa se descurce cum poate…

 

1. Victor Ranga, nume des mentionat in paginile Confesiunilor, directorul comercial al ICRA Bucuresti si apoi directorul coordonator al Agentiei de Import Bucuresti, infiintata in 1967. Era, spune autorul, ruda cu Ana Pauker si se numea, in realitate, Avram Rabinovici; fusese parasutat in Romania in 1944 ca agent NKVD si era colonel de Securitate. (N. ed.).

2. Magazinul de cafea si delicatese al carui sef era, pe atunci, autorul se afla in Bucuresti, in str. Hristo Botev nr. 10, aproape de Piata Rosetti. (N. ed.).

3. Numita astfel de autor dupa maestrul sau, cafegiul armean Avedis Carabelaian, de la care preluase magazinul din Hristo Botev nr. 10. (N. ed.).

 

Gheorghe-Ilie Florescu, Confesiunile unui cafegiu, in pregatire la Editura Humanitas, seria Memorii-Jurnale.

 

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22