Europa teatrelor se gândește la îmbătrânire

În perioada 16-19 aprilie, Teatrul Naţional din Timişoara a găzduit conferinţa internaţională a Convenţiei Europene a Teatrelor (ETC) şi prima ediţie a festivalului de teatru şi ştiinţă The Art of Ageing.

Realitatea înconjurătoare, statisticile, cele mai noi cercetări în domeniu vorbesc de o vreme tot mai apăsat despre îmbătrânirea populației globului. Adică din corelarea ce­lor trei factori luați în con­­siderare la analizarea fe­no­menului – fertilitate, mor­talitate și migrație – rezultă că Europa este cel mai acut atinsă de acest proces, efect, în mare măsură, al bu­nă­stării și prosperității din lu­mea contemporană. Fiind­că, da, îmbătrânirea este, îna­inte de a deveni o pro­blemă, o poveste de succes a secolului XX care a contribuit la creș­te­rea speranței de viață prin contribuția ști­in­ței medicale, a industriei farmaceutice și, înainte de orice, a nivelului de trai ri­dicat al populației din lumea civilizată. Pe de altă parte și în paralel, consumerismul ridicat face ca adesea tinerii să prefere să achiziționeze cele mai noi mărci de ma­șini, aparate electronice sau pachete tu­ris­tice, în detrimentul planingului familial, din care treptat dispare interesul pentru in­vestirea în creșterea și îngrijirea co­pii­lor. De unde și scăderea natalității, com­pensată cumva de imigrație. (După ’90, din 5%, cât reprezenta această populație, ea s-a dublat, în timp ce procentul eu­ro­penilor în general scade dramatic în ra­port cu restul lumii.) Astfel debalansată, so­cietatea s-a trezit cu din ce în ce mai mulți bătrâni care pun presiune pe sis­te­mul de pensii, pe asigurările de sănătate, concomitent cu declinul forței de muncă și cu modificarea structurii familiei. Pro­ble­ma îmbătrânirii populației a devenit deci acută și atrage după sine necesitatea găsirii unor soluții pentru o reechilibrare socio-demografică, prin activarea populației vâr­s­t­nice, descoperirea mijloacelor prin care îm­bătrânirea poate deveni o artă (ma­xi­mizarea fericirii personale), și nu o sursă de nefericire prin însingurare și di­mi­nua­rea calității vieții.

Acestor teme și multor altora de­rivate le-a fost consacrată și în­tâlnirea de la Timișoara a ETC (Convenția Europeană a Tea­tre­lor are membri în 20 de țări), din care Naționalul bănățean face parte, un festival având în cuprins spectacole, dar și colocvii teoretice în care specialiști din toa­te domeniile – sociologi, psihologi, me­dici, artiști, literați – au dialogat, schim­bând experiențe într-un domeniu atât de in­teresant și presant al lumii con­tem­po­rane. După ce Uniunea Europeană a lan­sat, printr-un an dedicat anume per­soa­ne­lor vârstice și îmbătrânirii (2014), un pro­gram de politici culturale specifice, tea­tre­le au găsit oportunitatea să-și unească for­țele pentru a se dovedi utile în procesul de reinserție socială a bătrânilor și re­fa­ce­rea dialogului cu generația tânără. În acest sens, deosebit de interesantă și bi­ne­venită a fost comunicarea profesorului uni­versitar timișorean Alin Gavreliuc, decan al Facultății de Sociologie, cu rezultate șo­cante care au contrazis percepția comună în privința situației din România. Am aflat, așadar, cu oarecare stupoare că tinerii din ța­ra noastră au capacitate de auto­de­ter­mi­nare mai mică decât bătrânii, că sunt mai de­pendenți și interdependenți decât per­soa­nele de 60 de ani, că nu există di­fe­ren­țe com­por­ta­mentale semnificative în­tre 30 și 60 de ani, că, în fi­ne, ruptura istorică din ’89 n-a schimbat fundamental na­tura comporamentului ge­nerației tinere față de cea adultă, tinerii struc­tu­rân­du-și valorile ca și părinții lor, deși îi contestă.

Sintagma moștenirea trau­mei, despre care ne-a vor­bit sociologul, a devenit în mare parte explicativă pen­tru vi­ziunea din unele spectacole create de tea­trele din țările ex-comuniste par­ti­ci­pan­te la proiect. Așa, de pildă, în Fen Fi­res, Tărâmul începuturilor, de Nino Hara­tischwili, realizat de Deutsches Theater din Berlin, în colaborare cu Slovenské Ná­rod­né Divadlo din Bratislava, cele două femei în vârstă, care-și povestesc viața, poartă în ele povara unui trecut tenebros, una ca fostă judecătoare nonconformistă cu ve­deri de stânga, nemțoaica, cealaltă, ca pia­nistă ratată și văduvă a unui fost securist slovac, acum îngrijind-o în ultimii ei ani de viață pe prima. Teme obsedante îm­po­vărează cu umbrele lor trăirile celor două, care nu se pot reconcilia cu trecutul, dar ac­ceptă senine sfârșitul. Deși aparent in­teresantă, piesa are însă un ton tezist, ce­ea ce a putut fi vizibil și în alte cazuri, ca urmare a faptului că această comandă te­ma­tică, ca și altele, în situația altor pro­iecte europene, nu poate ieși decât cu greu din sfera propagandistică. Piesele cu teză au fost și vor fi, cu alte cuvinte, sursă de alterare a mesajului, în condițile în ca­re comanda e liber consimțită, totuși.

Imagine din spectacolul Pe ceas. Cu 60 de minute mai bătrân

Ceva mai altfel au sunat spec­ta­colele cu participare ro­mâ­nească din acest festival. Coproducția Teatrului Național din Ti­mi­șoa­ra cu Badisches Staatstheater din Karlsruhe, Pe ceas. Cu 60 de minute mai bătrân, s-a remarcat prin ori­gi­na­li­tatea conceptului interactiv de tip work in progress. Peca Ștefan, autorul scrip­tu­lui, a propus o structură modulară, di­na­mică, ce evoluează în funcție de reacțiile spectatorilor provocați cu întrebări și variante de răspuns. De pildă: „Vreți să trăiți mult, puțin?“ sau, variantă de răs­puns, „Întreabă-mă după 60 de ani“. Per­sonajele din scenă, cupluri cu biografii in­ter­sectate (exemplu: emigrant din Est ajuns în Vest, înainte și după căderea Zi­dului Berlinului), țin cont de răspunsurile din sală, după cum și publicul ia act de si­tuațiile dramatice jucate de actorii bi­lingvi. Ilustrând moduri diferite de ra­por­tare la vârstă, adesea în funcție de con­diția socială, trecut și proiecte personale, aceștia reușesc să creeze un spectacol an­trenant, convingător în privința ideii că, într-adevăr, îmbătrânirea e, de la om la om și de la caz la caz, mai urâtă sau mai frumoasă. Un anume simț al realității do­mină reprezentația în care s-au întâlnit ro­mânii Colin Buzoianu și Sabina Bijan cu nem­ții Sophia Löffler și Jan Andreesen și în care rolul dramaturgului a fost la fel de important ca al regizorului. De adăugat că prezența la spectacolul din festival a co­ru­lui vârstnicilor Temeswarer Liederkranz, care a încadrat între coperți emoționante reprezentația, a fost un binevenit ar­gu­ment privind îmbătrânirea activă și da­ru­rile senectuții. Rămâne o problemă di­fi­cultatea de comunicare în cazul unui spec­tacol ca acesta, vorbit în mai multe limbi, tradus în altele și reprezentat când aici, când acolo.

Proiectul Teatrului Național din Craiova, în parteneriat cu Staatstheater Braun­sch­weig s-a intitulat Căpșunile şi orfanii, inspirat fiind din drama, de acum cu­nos­cută, a co­piilor părăsiți de părinții plecați la muncă în străinătate. Având la bază, ca și în cazul spectacolului timișorean, son­da­je socio­lo­gice, de unde provin replicile și poveștile din piesă, spectacolul pune din nou pro­blema acestui fenomen în care se află im­plicați deopotrivă bătrâni și tineri, bunici și părinți și mai ales copiii frustrați de căldura căminului și a iubirii pă­rin­teşti. Mizând pe emoție, dar și pe ineditul unor si­tuații evocate, actorii Gabriela Ba­ciu, Gi­na Călinoiu, Sven Hönig, Oliver Si­mon şi Kim Efert joacă o mulțime de roluri de co­pii și adulți cu maximă implicare și cre­din­ță. Ei reușesc să exporte con­vin­gă­tor o da­tă mai mult povestea căpșunarilor români, care, din păcate, nu și-a trăit ul­ti­mul epi­sod. Actorii nemți au devenit și ei în acest con­text ambasadori ai temelor ro­mânești în spațiul european (era să scriu Schen­gen). Prin prisma temei festivalului, o idee dură care s-a impus a fost și aceea că arta îm­bătrânirii e pentru unii o iluzie, devenind mai degrabă o artă a supra­vie­țuirii. În lip­sa condițiilor materiale ne­ce­sa­re și a si­gu­ranței zilei de mâine, cine se mi poate gân­di la viață lungă și artă a îm­bă­trânirii?

Un proiect inedit a fost și acela al Tea­trului Dramatic din Zagreb, care a propus două variante cu piesa croatului Ivor Mar­tinić, Mă tem că acum ne cunoaștem, una croată și una germană, având în vizor problema memoriei și a influențelor aces­teia asupra relațiilor de cuplu, din pers­pectiva trecerii timpului. Două variante pe cât de diferite, pe atât de provocatoare, în ciuda faptului că legătura cu tema festivalului nu era atât de directă.

Plasat în cadrul Festivalului Dra­maturgiei Românești (se­lec­țio­ner, criticul Oana Borș), pro­gramul derulat sub titlul The Art of Ageing, finanțat ca pro­iect al UE, a ridicat cota de interes a tra­di­țio­na­lului festival timișorean. La această ediție el a avut pe afiș titluri importante din re­pertoriul teatrelor din țară, atât pie­sele Alinei Nelega, cât și cele ale Gianinei Căr­bunariu, Mihaela Mihailov sau Saviana Stă­nescu, în spectacolele de la Târgu Mu­reș, București sau Cluj, reprezentând o bună carte de vizită a dramaturgiei ro­mâ­nești ac­tuale, alături de... clasici precum Teodor Ma­zilu, prezent la Timișoara într-o re­pre­zentație cu Mobilă și durere al Centrului UNESCO „Nicolae Bălcescu“. Scăpărând de umor acid, montarea rea­li­zată de re­gi­zorul Victor Ioan Frunză a fost unul dintre vârfurile evenimentului.

Ca bonus, Teatrul Național din Timișoara a oferit participanților la festival spec­ta­co­lul de succes al stagiunii Maria de Buenos Aires, de o dezlănțuită vitalitate, dând glas plăcerii de a trăi, cânta și dansa ex­primată de muzica argentinianului Astor Piazzolla și a dansatorilor de tango. Ada Lupu Hausvater, schimbând haina ma­na­gerială cu aceea de regizor, a fost și în această ipostază un dirijor pe măsură, eta­lând cu generozitate trupa tot mai vi­gu­roasă a teatrului pe care-l conduce.