Pe aceeași temă
Dacă punem alături imensa literatură adunată în ultimii aproape 30 de ani din mărturiile și documentele despre închisoarea de reeducare de la Pitești și realitatea locului, adică ceea ce a mai rămas pe teren din fortăreața unde s-au petrecut, între anii 1949-’52, unele dintre cele mai atroce experiențe carcerale din lume, putem înțelege de ce, în cazul de față, nu s-a gândit nimeni până acum să facă la teatrul din localitate un memento spectacular despre acest oribil fenomen. Într-adevăr, ceea ce a mai rămas sub forma unui mic muzeu, care acum se înfiripă prin grija unei fundații locale, e anodin și puțin reprezentativ pentru istorie, iar când ți se povestește că în blocurile din jur, ridicate pe ruinele fostei închisori, se petrec lucruri ciudate care-i fac pe oameni să fugă, să evite aceste spații blestemate înțelegi că, uneori, încercarea de a uita pare justificată. Nu pentru toți și nu pentru generațiile tinere care au dreptul să știe și obligația să recupereze un trecut vinovat de mutilarea pe termen lung până-n adâncul fibrei sale a ființei unui popor.
Acesta e, cred, argumentul pentru care regizorul Alexander Hausvater și conducerea Teatrului „Alexandru Davila“ din Pitești au purces la realizarea spectacolului Experimentul P., o întreprindere de prestigiu politic și artistic. O echipă de tineri energici și bine determinați în a evoca pentru ei, pentru întreaga societate actuală acest episod sinistru din istoria gulagurilor comuniste, aleasă de regizor din mai multe localități ale țării, participă cu o înverșunare contaminantă, devoratoare la retrezirea unei memorii adormite parcă între timp.
Regizorul aplică subiectului, e adevărat, o rețetă de spectacol pe care o stăpânește bine și o practică de multă vreme cu succes: cabaretul politic. Scenariul alcătuit de Radu Dragomirescu, prin tehnica work-in-progress, merge mână-n mână cu intențiile regizorului și cu implicarea interpreților, care își asumă povestea ca pe una personală. Fiindcă, da, oricare dintre ei ar fi putut fi în locul studentului de pe scenă, arestat și torturat la Pitești împreună cu grupul din care făcea parte și pe care e forțat să-l denunțe. În fapt, un cerc de prieteni cu aspirații tinerești comune, considerați reacționari pentru că își cereau libertatea de a trăi fără îngrădirile impuse de regim.
Spectacolul începe în stil brechtian, uzând de formula naratorului. Tinerii sunt rând pe rând povestitori în cazul lui Daniel, care va fi cobaiul, modelul reeducării în această reconstituire. („Se ia un element dușmănos, un infractor pentru a fi purificat și recondiționat... Vom introduce lumina în capul lui bolnav și întunecat. Vom demonstra științific nebunia lui în vederea unei influențe educative până la a deveni omul nou.“) Manualul reeducării e urmărit în etape clare și categorice, potrivit documentelor vremii care-l invocă pe însuși Makarenko, pedagogul sovietic de renume, ca fiind inspiratorul acestor experimente, începute în România, de fapt la penitenciarul din Suceava. Tehnica interogatoriului e ilustrată și detaliată la vedere, dimpreună cu comenzile repetitive, absurde, menite să anihileze voința arestaților și să-i umilească. La fel restul procedurilor despre torturi și anchete, stipulate în regulamente, reamintite cu un anume didacticism, dincolo de care zelul unor anchetatori e și el măsurabil. Pe măsură ce înaintează în descoperirea resorturilor malefice ale fenomenului, spectacolul dezvoltă și un al doilea plan paralel, în care viața interioară a eroului câștigă în dimensiune existențială și emoție. Extrapolarea poetică, metaforică din această zonă sparge rigiditatea demonstrației din spațiul carceral cu episoade intenționat romantice, în care se evadează cu nonșalanță într-o suprarealitate salvatoare. În incinta circulară cu aspect frust de ziduri, imaginată expresiv și funcțional de scenografa Maria Miu, aflăm o fantă poziționată central-sus în care, din timp în timp, suntem conectați la visele lui Daniel. Ca și iluzia teatrului, acestea au funcție catharctică pentru erou și pentru spectator. Le visăm privind ca printr-o vizetă (element specific închisorilor) la tânărul care-și așteaptă sentința. Fluturii sunt cei mai insistent prezenți în visele sale, ca un simbol al libertății și zborului, dar mai ales ca un prilej pentru spectacol de a sparge tensiunile acumulate în scenele cu torționari cu aceste episoade în care fragilitatea învinge, paradoxal, brutalitatea. Mai e și o poveste, în care eroul ia înfățișarea unui câine pe care nu-l mai recunoaște iubita, și o alta exotică, despre Isabella din Messina și viața într-un circ. Memoria, amintirile prezervate, imaginația împotriva cărora se năpustește experimentul (suprimarea eului) devin astfel arma supraviețuirii. Pe parcurs, scenaristul introduce și o tandră poveste de iubire a lui Daniel pentru Pia Schwartzman, cea care-i stimulează imaginația („Daniel, să ne atârnăm de nori!“) și intervențiile mamei, dintr-o altă generație, cu o altă concepție („capul ce se pleacă...“) îmbogățind tabloul.
Imagine din spectacolul „Experimentul P.“, pus în scenă de regizorul Alexander Hausvater la Teatrul „Alexandru Davila“ din Pitești
Dar Daniel e unul dintre multele cazuri pe care le identificăm în spatele numelor trecute în legendă de pe pereții închisorii de maximă siguranță și reeducare de la Pitești, din anii ’50, când regimul zis popular, nou instalat, lupta să scape de elitele intelectuale, de cei care înțelegeau și nu puteau să accepte ce se întâmpla în țară. Dincolo de nume, destine și biografii concrete, regizorul reușește să ne vorbească însă - și aceasta e frumusețea spectacolului - despre utopia visului care susține și înalță, despre o generație căreia îi e interzis dreptul la visare, propriu tinereții. Un fapt împotriva firii și cu atât mai abominabil. Fiindcă tinerii despre care se povestește că se adunau sub o siglă plină de speranță - Aurora - nu-și doreau decât libertatea de a cânta și dansa în ritmurile vremii (era epoca rock and roll-ului), de a iubi și visa împreună și, da, de a rezista în fața manipulării și a înregimentării în tiparele standard ale așa-numitului om nou, împotriva căruia scriau manifeste la o mașină marca Olivetti. Spectacolul spune emoționant povestea acestei generații sacrificate cu o brutalitate nemaiîntâlnită cu ajutorul unor cozi de topor, a vânduților recrutați din partea lașă și oportunistă a societății. (Cărțile despre închisoarea de la Pitești detaliază cazul celebru al deținutului/turnător Eugen Țurcanu.) O spune cu patos, printr-un spectacol în care muzica, mișcarea alternează echilibrat cu replicile și scenele care redau realist sau simbolic parcursul existențial al condamnaților. Felul cum relațiile de iubire și prietenie zdrobite cu program în orele de tortură sunt înlocuite cu ura și supunerea pe care celebrele tehnici de spălare a creierelor le implementează pas cu pas, până la pierderea identității, sunt matematic marcate în spectacol ca într-un material ilustrat pus acum la dispoziția spectatorului. De unde și valoarea educativă bine țintită a spectacolului, care și-a verificat eficiența chiar din seara premierei când, coborând de pe scenă, actorii au cântat mobilizator, împreună cu spectatorii.
Imagine din spectacolul „Experimentul P.“, pus în scenă de regizorul Alexander Hausvater la Teatrul „Alexandru Davila“ din Pitești
Ca în orice spectacol în care echipa contează mai mult decât performanțele individuale, numele actorilor pe care Alexander Hausvater i-a ales și fidelizat sunt la fel de importante ca și ale personajelor pe care le joacă, trecând de la unul la altul, fiind, pe rând, narator, gardian, deținut, interogator, înger, fluture sau dansator, la fel de implicați și mobili în toate ipostazele. Ei sunt: Daniela Butușină, Andrei Nedelea, Alexandru Nuță, Radu Bunescu, Dan Andrei, Iulia Dumitru, Ciprian Valea, Ada Dumitru, Brândușa Anghel, Ramona Olteanu, Diana Bagdasar, Tatiana Serghi. În rolul studentului Daniel Teodorescu, Gogu Preda parcurge cu aplomb și dăruire traseul biografic sinuos al eroului, marcând metamorfozarea din finalul în care, în secvențe cam prea condensate, devine, din deținut, acuzator/turnător, conform planului experimental. Momente emoționante creează în spectacol Oana Marcu în rolul logodnicei, actrița redând cu mare sensibilitate și empatie drama sacrificiului suprem. Un loc important revine în spectacol muzicii, semnată de Gabriel Basarabescu, care compune coloana sonor-muzicală a spectacolului, dinamică, adecvată genului, alternând lirismul cu accentele grave, dramatismul cu jovialitatea. Coregrafia aparține Victoriei Bucun.
