Pe aceeași temă
Grecii de la Editura Trei
Este impresionantă și demnă de toată lauda cadența cu care apar la noi, în ultimul deceniu, remarcabile istorii ale unor țări (sau, chiar mai mult decât atât, ale unor civilizații). Bunăoară, la Editura Trei, în seria de „Istorie” – după, iau, aproape la întâmplare, istoria Angliei, Germaniei, Statelor Unite, istoria Otomanilor sau a Balcanilor, foarte recent avem o excelentă istorie a grecilor: „Grecii. O istorie globală” – de Roderick Beaton (traducere realizată chiar de cea care coordonează această colecție – Livia Szasz). O carte & un autor despre care, în Times Literary Supplement, s-a scris în acești termeni: „Greu de imaginat un alt cărturar anglofon capabil să-și asume un astfel de proiect de unul singur, într-un singur volum, și cu astfel de rezultate superbe... A scrie o carte de o asemenea magnitudine este o întreprindere atât de temeritate, cât și de generozitate intelectuală, iar faptul că o lucrare de asemenea dimensiuni lasă cititorul cu dorința de a citi mai mult stă chezășie pentru măiestria lui Beaton de istoric și narator”. Sunt acoperite în această carte mai bine de trei milenii de istorie a unei țări (mai întâi, a unei regiuni cu organizări sociale și politice diverse și, nu de puține ori, rivale) care nu numai că a lăsat numeroase urme, dar a și modelat – fie și „prin reacție”, în sensul negației sau al îmbunătății – ori amprentat până în zilele noastre regiuni întinse de pe întreg globul și, în fond, civilizațiile care i-au urmat. „Limba greacă” – ne spune Roderick Beaton – „este una dintre acele doar trei limbi vorbite și scrise în lume care se pot lăuda cu o tradiție scrisă neîntreruptă ce datează de peste trei mii de ani. Celelalte două limbi sunt chineza și ebraica”. În mod evident, perioadei antice din istoria Greciei îi este alocată „partea leului” în această carte – să spunem, în termeni cantitativi, aproape două treimi. Nu mai puțin interesantă este însă și istoria medievală, precum și cea modernă & recentă a Greciei și a celor care au locuit sau chiar locuiesc în această țară – fie pentru că istorii ale decăderii sunt, dacă sunt scrise bine (ceea ce e, evident, cazul cu cartea de față!), în sine extrem de interesante; fie pentru că în multele secole după ce Grecia și lumea elenistică nu au mai fost, prin forța împrejurărilor, capitala culturală a lumii, istoriile despre (mai mici sau mai mari) renașteri sunt și ele foarte pilduitoare și motivante. Nu în ultimul rând, această carte nu e numai istoria Greciei – subtitlul („o istorie globală”) ne dă un indiciu solid. „În loc să mă concentrez pe o singură civilizație, indiferent cât de decisiv ar fi fost rolul ei în evoluția restului lumii, în această carte voi analiza o serie de civilizații interconectate”.
Romanii de la Litera
Cresc, de asemenea, și tot într-un ritm impresionant, numărul marilor lucrări de istorie care au în centru personalități excepționale. Și, de asemenea, e evident că a renăscut un interes editorial pentru istoria celui mai longeviv și probabil mai fascinant imperiu din istoria umanității – Imperiul Roman. Uneori, o carte este, în sensul celor scrise imediat mai sus, un cumul al celor două linii editoriale. Un asemenea „2 în 1” avem, foarte recent, de la Editura Litera - volumul „Augustus. Revoluționarul care a devenit împărat”, monumentala lucrare a lui Adrian Goldsworthy, istoric britanic de renume, cu lucrări apreciate și traduse în peste 20 de limbi. Augustus. Cezar Augustus – cu alte cuvinte, primul împărat roman și unul dintre cei cu adevărat măreți din istoria Imperiului Roman, un împărat care a domnit 44 de ani, care a murit (cum nu vor muri foarte mulți alți împărați romani) liniștit în patul său și al cărui sistem (de guvernare și de organizare socială) a rezistat secole. Cezar August e, de altfel, împăratul care e menționat și în Evanghelia după Luca: „În zilele acelea a ieșit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius cârmuia Siria. Și se duceau toți să se înscrie, fiecare în cetatea sa”. Biografie, în mod fundamental, așa cum ne invită explicit să citim această carte chiar autorul ei, „Augustus. Revoluționarul care a devenit împărat” e și povestea epocii în care a trăit cel care îi este, așa-zicând, personaj principal. Personalitate extraordinar de complexă – judecata istorie despre el e, și astăzi, încă fluidă, așa cum argumentează chiar Adrian Goldsworthy –, Octavian Augustus e povestit aici (și) dintr-o nouă perspectivă. Pe de o parte, fiindcă „unul dintre marile pericole este să presupunem că succesul său a avut un caracter inevitabil, pornind fie de la geniul său politic, fie – aceasta e o perspectivă mai veche – de la tendințele de ansamblu care au făcut ca instaurarea unei monarhii la Roma să nu fie nimic mai mult decât o chestiune de timp”. Goldsworthy ne demonstrează că nu era chiar așa. Pe de altă parte, pentru că, în cazul de față, „schimbările care s-au petrecut, fie ele instituționale, sociale, economice sau transformarea fizică a Romei și a imperiului în întregime, își arată adevărata importanță dacă înțelegem ritmul în care au avut loc”. În acest sens, Goldsworthy ne spune și o extraordinară istorie despre măreția unui om. Să luăm act, în fine, și de următoarea nuanță care „vorbește” despre onestitatea unui mare istoric: „nu este simplu să-l înțelegem pe Augustus și trebuie să ne purtăm cu grijă cu orice tip de dovadă. De asemenea, e nespus de important să fim deschiși în privința limitărilor surselor noastre. Există anumite chestiuni pe care pur și simplu nu le putem cunoaște și probabil nu le vom afla niciodată”.
Romanovii de la Corint
Poate că, până la un punct, chiar așa este, cum știm de la clasici: istoria o scriu învingătorii. Nu este mai puțin adevărat că există și istorii fabuloase – scrise, multe, la distanțe mari de o perioadă cu, desigur, învingători și pierzători – despre cei învinși, despre cei pentru că „n-a (mai) fost să fie”. Iată un exemplu – strălucit – de asemenea istorie (la Corint, în fastuoasa colecție de Istorie): „După căderea Romanovilor. Elita rusă în exil la Paris” de Helen Rappaport. Să spunem, neapărat, despre autoare că este istoric britanic specializat în perioada modernă. A scris mai multe cărți despre regina Victoria a Marii Britanii și despre familia imperială rusă. La aceeași editură, volumul Caught in the Revolution: Petrograd, Russia, 1917 – A World on the Edge (2016) se află în pregătire pentru publicare. O mare specialistă, așadar, în măriri și, deopotrivă, decăderi regale & imperiale și, detaliu important pentru cine scrie istorie la vârf, o povestitoare de elită, care poate da dependență. În sine, istoria Romanovilor este o uriașă „mină de autor” – și pentru istoricii onești, și pentru cei care modelează ideologic această istorie. E simplu de spus de ce lucrurile stau așa: pentru că, pur și simplu, are de toate. Durată, intrigi ale puterii, vârfuri, nebunie, sex și intrigi de alcov, glorie, bani, cruzime, modernitate și tradiție, personaje extraordinare, impact, drame și tragedii, mari povești de iubire, alianțe mari, dușmani puternici și multe, multe altele. Și, nu mai puțin important, un final (să îi spunem instituțional) tragic și memorabil. De asemenea – și această cartă stă mărturie, într-un mod superlativ –, Romanovii și lumea acestora au și o postistorie imperială care vine până către zilele noastre. Un secol și mai bine pentru o asemenea istorie. Helen Rappaport ne arată multe dintre liniile de evoluție (spun „evoluție” într-un sens cronologic) ale acestei istorii – a decăderii și, nu arareori, a ratării – și o face cu erudiție (nu ostentativă), cu empatie, cu un har de a lega (într-un fel, să îi spunem, laminat) poveștile vieților & destinelor frânte de Marea Istorie (precum și de „Marea Revoluție” din octombrie, care a devenit „Marea Revoluție” din noiembrie). Sunt în carte personaje fabuloase – a căror linie biografie e surprinsă, cu măiestrie, și cinematografic; o bună parte dintre ele aparțin (desigur, „centurii auxiliare” a lumii Romanovilor, dar și, poate mai ales) lumii culturale. Nu e defel o întâmplare că majoritatea celor relatate în carte de Helen Rappaport se întâmplă la Paris – centru al lumii și chiar capitală culturală a lumii în La Belle Epoque. În alte cuvinte, locul care reglează aspirațiile bogatei familii imperiale ruse și, deopotrivă, pe cele ale artiștilor epocii. Mai apoi, locul în care vechea și bogata elită rusă acostează după marele cataclism politic din 1917 și în care trăiește, de regulă, pe cu totul alte coordonate sociale decât înainte de 1917.
