Infern

Marea petrecere îl înscrie pe Petre Barbu în linia „clasicilor” generației ‘90, cu care autorul seamănă prin devotamentul față de scris și printr-o neobișnuită forță de reprezentare literară.

Romanul lui Petre Barbu, Marea pe^­tre­ce­re, era anunțat de volumul de schițe și nu­vele Până la capătul liniei (2012), în care prozatorul „nouăzecist” punea alături nu­vele textualiste de o ironie cult­urală cam căznită și schi­țe, excepționale, în re­gim realist și minimalist. Într-o cronică din Ob­ser­vator Cultural, insistam asu­pra acestora din urmă, dezvoltate pe nucleul unei drame obiective: „oamenii pe care i-ai văzut și i-ai cu­­­noscut de tineri îm­bă­trânesc, se îmbolnăvesc, mor. Părinții tăi nu fac excepție”.

Petre Bar­bu a făcut, acum, din ex­plorarea înseși a condiției uma­ne un roman, de asemenea ex­cepțional, în care individul, cu­plul, familia, comunitatea, so­cie­tatea, patria, lumea întreagă devin cercuri concentrice ale suferinței. Și pentru că for­mula realismului pur nu i-ar fi permis au­torului extensia simbolică în planuri suc­cesive, tot mai largi, Marea petrecere face să interfereze o epică „diurnă”, obiectivă și minuțioasă, factuală și verosimilă, cu una „nocturnă”, la fel de minuțios-des­criptivă, dar onirică, fantasmatică și fan­tastică. Între cele două sfere există o re­la­ție de asimilare: în paginile „nocturne”, de­lirante, se procesează ca într-un coșmar amintiri și frânturi din exis­tența și ex­pe­riențele pro^­­ta­gonistului: Leonid Da­mian, în vârstă de 50 de ani, jur^­nalist onest tră­ind păgubos din leafa la o revistă. Ceea ce acesta a trăit vine ame­s­te­cat, într-un flux tulbure și psihanalizabil, cu epi­soa­de com­­pensatoare pen­tru ra­tările lui, cu fan­tas­me con­­cretizate în siluete de per­­sonaje și scene cu ele.

Dar pentru ca această sferă să aibă pon­dere, era nevoie de structura dată a is­to­riei personale și familiale, cu regimul ei realist, în care lumina căzută peste per­so­naje nu lasă um­bre de ambiguitate. Fan­tezia scrii­to­ru­lui, remarcabilă, este totuși mai puțin im­por­tantă decât capacitatea lui Petre Barbu de a-și vedea și auzi per­sonajele, în mediul lor de viață și în re­lațiile tensionate, con­flictuale, apăsătoare care îl otrăvesc. Pro­tagonistul este prins la mijloc, între dra­gostea pentru sora lui bolnavă de cancer și o soție posesivă, care își simte ame­nin­țat confortul casnic de boa­la familiei lui. Pe linia de ruptură a acestei drame, vor­be­le frumoase din literatură și din viață nu aju­tă: ele sunt min­cinoase și goale. Su­fe­rința urâțește, boa­la înveninează, me­tas­ta­za trece, oribil, din corpul femeii în cel psi­ho-moral al fa­miliei fratelui său, în­nebunit de ura Si­monei față de Olga și cău­tând o ieșire din­tr-o situație fără. Aici avem delirul oniric compensator, cu bie­tul băr­bat din rea­li­ta­te transpus într-un tren prin care se „plim­bă” fără griji: „Vinul e bun, dragă mamă! Mă gândesc că acest pa­har este al meu. Numai al meu. Îmi pla­ce aici, sin­gur, în Intercity Polar, cu un pahar cu vin, hoinărind din vagon în va­gon, hol­bându-mă la oameni, la chel­neri, la mân­carea întinsă pe mese, la in­vitații lui Iulian, parcă i-a adunat de pe stradă, pu­țin îmi pasă de Iulian, sunt singur, beau vin roșu și mă plimb, da, ăsta e cu­vân­tul, dragă mamă, mă plimb, de când nu m-am mai plimbat fără nici o grijă, fără să mă gândesc că am de plătit facturi, că am de scris articole, că trebuie să alerg la IOB după Olga, că trebuie să găsesc afu­risitul de Tarceva, că am de cumpărat lapte, cereale și iaurt pentru Miruna, uite că am trecut în al trei­lea vagon și în al patrulea!, am mai apucat un pahar cu vin jucăuș sub lim­bă, mă învârt printre oameni fără nici o treabă, mă plimb cum niciodată tu nu te-ai plimbat prin Bu­curești, când aler­gai cu sacoșele din ma­gazin în magazin, eu sunt singur, cu mi­ne, numai cu mine, și sunt atât de feri­cit, oare asta e fe­ricirea mea, să fiu sin­gur?, da!, sunt fe­ricit pentru că mi-am regăsit sufletul, ca­re a alergat numai pen­tru alții, care s-a împărțit altora... Și așa vreau să rămân, singur, numai cu mine, dragă mamă!” (pp. 198-199). Iar aici vedem realitatea pro­zaică și mi­ze­rabilă a nesfârșitei Tran­ziții românești, cu spitale în care condiția umană (frumoasă sintagmă) se vede con­fruntată cu fo­to­gra­mele umilinței și dis­pe­rării: „Era pă­mân­tie la față. De abia se mai ținea pe picio­are. Slăbise. Avea o tri­mitere de la Spi­ta­lul județean din Galați la un profesor din IOB. Cabinetul pro­fe­sorului se afla la etajul unu. Olga a urcat greu scările. Am ajutat-o, ținându-i gean­ta maro. Ne-a întâmpinat asistenta pro­fesorului, o do­bi­toacă arogantă, care vorbea continuu și care începea fiecare frază cu o negație: nu vă poate primi acum domnul pro­fesor, nu știu, nu pot să vă ajut, nu are rost să-l așteptați, nu stați aici, stați dincolo, pe scaune! Do­bitoaca o vedea pe Olga că de abia se ți­nea pe picioare, dar tot pe «nu» îl ținea în gură. Până la ur­mă, i-am băgat în buzunarul halatului niște bani, nu mai țin minte!, și do­bi­toaca a spus da, dom­nul profesor o să vă primească, aștep­tați-l! Ne-am retras pe hol, în fața ca­bi­netului. Olga s-a așezat is­tovită pe sca­un, eu am rămas în picioare. Atunci, am început să urăsc acel spital, mai întâi oamenii în halate albe, cu mutrele lor acre și căzute, stă­pâ­nite de o silă vis­cerală față de pa­cienți, apoi holurile reci, murdare și pli­ne de forfota oa­me­nilor, closetele miro­sind a clor, bran­cardierii burtoși și la­comi du­pă un bac­șiș, femeile de serviciu îm­pin­gând că­ru­cioarele cu cratițe și oale care puțeau a mâncare stătută.” (pp. 20-21).

Se observă diferențele și în scriitură. Fraza enumerativă și „însuflețită” din primul exemplu contrasteză cu cea compusă din propoziții scurte și exacte din al doilea, în care mila protagonistului și atenția pro­zastică sunt convergente. Petre Barbu vi­ne către personajele sale, focalizând pe elementele și detaliile semnificative, in­te­grându-le în atmosfera insuportabilă de spi­tal ori de tren românesc. Perspectiva es­te cinematografică, elementul vizual fiind preponderent, iar gestica și amănuntele revelatoare (ochii „întunecați de durere” ai Olgăi, la ultimul său Crăciun) îl fac pe scriitor să se întâlnească, în decupaj, cu regizorii noștri din Noul Val.

Toate aceste scene „diurne”, pe cât de greu suportabile, pe atât de minuțios elaborate de un prozator perfect stăpân pe arta lui, au și o dimensiune socială. Ce i se întâmplă Olgăi poate fi extrapolat, întrucât nu excepția, ci regula sistemică se ilustrează prin ea. O întreagă și uriașă categorie de oameni „obișnuiți” din Ro­mânia postrevoluționară, trăind din sa­larii, este în situația bolnavei de cancer; și cancerul, în ordine simbolică, este al unei întregi societăți în care învingătorii sunt puțini și atât de necinstiți, iar învinșii, cei fără speranță, sunt atât de mulți. La fi­gurat, avem aici o „mare petrecere” gro­tescă și absurdă, caragialian-felliniană, în­tr-un tren al opulenței fantasmatice, des­prins din The Polar Express cu Tom Hanks, pentru a duce către un local Fârțănești.

Când protagonistul-narator revine la rea­litate, ea îi apare cum este: un infern. El ar trebui să se împartă în două, în trei, în patru, să se facă bucăți, pentru ca o bu­cată din el să fie alături de sora suferindă, alta, de soția posesivă, a treia, de fetița făcută târziu, a patra, de scrisul lui pentru revista de unde-și ia salariul... Bărbatul la 50 de ani este departe de imaginea con­solidată prin brand-uri, cu advertising-ul în a cărui zonă profesională protagonistul - ironic - se mișcă. Nu există nicio le­gă­tură între realitatea prozaică și cadrele din reclame sau din campaniile pu­bli­ci­ta­re; a trăi infernul nu presupune vizionarea unui thriller hollywoodian, ci, dimpotrivă, înșurubarea în propria viață, în epi­soa­de­le, care se succed, ale unui existențe.

Marea petrecere îl înscrie pe Petre Barbu în linia „clasicilor” generației ‘90, alături de Radu Aldulescu, Dan Stanca și Răzvan Pe­trescu, Ioan Es. Pop și Daniel Bănulescu, cu care autorul seamănă prin de­vo­ta­mentul față de scris și printr-o neo­biș­nui­tă forță de reprezentare literară.