Literatura ca literatură

Cătălin Dorian Florescu există și rezistă între congenerii săi, cu pledoaria lui discretă, tenace și încrezătoare pentru ceva ce trebuie reînvățat: literatura-ca-literatură.

După cinci cărți traduse din germana în care au fost scrise, elvețianul de origine ro­mână Cătălin Dorian Florescu și-a câș­tigat în mod cert un public românesc. Se știe despre el că e un ex­celent povestitor, că pre­lu­crează subiecte ingenioase, nostalgic înrădăcinate în Ba­natul unde s-a născut în 1967, povești rămuroase, sen­sibile, cu învolburări po­etice, vizitând picarescul și vorbind mereu altfel despre „obsesiile“ autorului: re­la­ția complicată cu tatăl, nos­talgia iubirii pubere, dezră­dăcinarea geografică și afectivă, dreptatea, adevărul și prețul lor. Autorul nu se teme de ingenuitate. Nu pozează nici în occi­dental dezabuzat, nici în imigrant nea­dap­tat, dar scrie până la urmă despre toate acestea și despre altele și crede că soluția se află în sinceritate, față de cititori, dar, în primul rând, față de sine.

O bănuială mai veche începe totuși să mi se confirme: este un autor care se citește, dar pare sortit să fie mai puțin comentat. Să fie la mijloc reținerea față de un scriitor din diaspora, atât de răspândită la noi? O fi de vină „rețeta“, mult mai aerisită, mai puțin căutată, a scrisului său de școală ves­tică? Înclin să cred că plătește ceva mult mai pedestru: captarea atenției în doar câțiva ani.

Oriunde, așa ceva ar fi privit pe partea bună a lucrurilor. În fond, un autor face carieră pen­tru că (și numai dacă) are ci­titori, iar Cătălin Dorin Flo­res­cu a dovedit rapid că-i are. Ei, nu e des­tul. În România, a avea succes de public poate fi suspect, indiferent dacă dedesubt e valoare sau nu. Autorul ori cartea (cel mai notoriu exemplu recent rămâne totuși De ce iubim femeile, de Mircea Cărtă­res­cu) riscă întotdeauna să se vadă împinși în zona literaturii „de consum“, iar for­mula conține o doză mare de aroganță cul­turală. Ne plângem că nu se mai citește, dar avem o problemă să vedem valoare în cărți care fac cât de cât tiraj. Suntem frus­trați că literatura română e prea puțin vo­lu­minoasă, că lista scurtă a autorilor e prea scurtă, ne indispune că, dintre ei, mai și cad ca muștele, la relectură, nume considerate mari în anii comunismului, iar asta redeschide periodic inutile con­fruntări între generații. În schimb, cel ca­re va fi avut ghinionul să scrie la un mo­ment dat o carte foarte bună va înfrunta până la capăt așteptările disproporționate și neadormitul spirit cârcotaș.

Cum s-ar zice, nicicum nu e bine. Ne cul­tivăm exigența unde nu e cazul. În loc s-o exersăm pentru sănătatea morală a me­diului editorial și a dezbaterii culturale, o probăm cu zel pe pielea autorului și, mai ales, a cititorului. Între timp, clivajul din­tre selecția criticilor și cea a publicului (tot mai dezinhibată în spațiul virtual) se adâncește. Cititorii își recomandă unii altora cărțile, își consemnează pe bloguri pă­rerile și va mai trece vreme până ce această zonă se va „profesionaliza“, lu­ându-și în serios misia normativă. Părțile beligerante sunt deja prinse într-un dialog al surzilor. Singurii câștigați s-ar putea să fie scriitorii, dintr-o dată foarte liberi, de vreme ce nu prea mai „dau socoteală“ ni­mănui.

După Zaira, reținută de mai toate topurile anului 2010, Jacob se hotărăște să iu­bească se fixează tot în Banat, în satul cu nume poetic Triebswetter („tomnatic“ în românește, „vreme tul­bu­re“ în traducere literală). Locuitorii lui se tem de vânt, care ar fi suflarea dia­volului, și se țin laolaltă cu străvechi reguli draconice. Dragostea fără pirostrii se plătea cu expulzarea din co­munitate, după biciuire în piața publică. Solidaritatea nu era facultativă, iar va­lorile neîndoielnice erau hăr­­nicia și avuția. Preotul care nu-și pu­tea apăra enoriașii se îmbolnăvea de vino­văție, iar obrăznicia veneticului era pe­depsită printr-o rezervată, dar fermă, ne­cooperare. Așa arăta Triebswetterul îna­inte ca istoria să devină apăsătoare.

Mai mult de 350 de ani încap în acest ro­man în care inocența nu exclude cru­zimea, iar puritatea plătește (ca și în alte cărți ale autorului) prețul excluderii. Cel care povestește, Jacob, se află la capătul unei genealogii accidentate, care începe cu un mercenar loren, Caspar Aubertin, și se încheie cu un tată abuziv, uzurpator, ci­nic și în egală măsură dorit cu ardoare: Ja­kob Obertin, și el un soi de brigand, dar de secol XX, cu toate pagubele morale pe care al doilea război mondial le însă­mân­țase la mijlocul lui. Ultimul Obertin, po­ves­titorul Jacob (cu „c“, pentru că pe această consoană se pune miza orgoliului familiei, la un moment dat), reface dru­mul șvabilor către Banat și nu se sfiește să-l ilustreze cu un lung șir de bărbați crunți și hotărâți, care-și supun nevestele ca pe caii sălbatici (Caspar o leagă și-o în­fometează pe Marie, înainte de-a o lua de nevastă). Spița lor abia mai pâlpâie însă la vremea lui Jacob, acest bărbat melancolic, neîmpăcat și totuși îngăduitor cu soarta care i-a fost hărăzită: o copilărie de fiu ne­iubit, o deportare spre Siberia, o eva­dare fu­nambulescă, apoi o nouă depor­tare, mult mai puțin pasionantă, în Bără­gan.

Subiectul a fost gândit cu si­gu­ranță și pe gustul elvețianului, că­ruia îi vorbește de ciuma din vea­cul al șaptesprezecelea, de cum golea ea de viață ce mai rămăsese în picioare după sângerosul război de treizeci de ani. Într-o scenă cu adevărat an­tologică, dezertorul Caspar se întoarce acasă, sălbăticit, prin pădurile nu mai pu­țin sălbatice, împodobite sinistru cu ca­davrele învinșilor spânzurați.

Șvabii, spune Cătălin Dorian Florescu, au ajuns în Banat călăuziți de foamete, dar și de istețimea lui Frederick Obertin (cu „ck“ în loc de „c“ și „O“ în loc de „Au“). Vremurile i-au învățat să nu admită de­lăsarea, trădarea sau trufia. Dar n-a ținut la infinit.

Nici n-o împușcaseră bine nemții pe Ka­tica sârboaica, iubirea dintâi a adoles­centului Jacob, că a venit vremea schim­bă­rii de azi pe mâine a tablourilor lui Hitler cu Stalin. Ilustrată de scene cam con­ven­ționale, stil docudramă, ocupația sovietică nu e punctul tare al romanului. Rușii din Jacob... par mai cu seamă stupizi, lesne de îmblânzit cum sunt cu țuică și cu ceasuri. În privința casei, șvabii dosesc un porc de contrabandă și însemnele sen­timentelor filogermane. Istoria e încur­ca­tă, iar ei se strecoară cum pot.

Nu putreziseră încă oasele țiganilor de­portați de Antonescu la Bug (ale bietei, enormei Ramina, țiganca înțeleaptă și vi­cleană, scoasă din casă nu pe ușă, ci prin gaura anume practicată în zid), că trenul cu sași și cu șvabi pornea deja spre Siberia (plătit, culmea! din aurul ascuns de Ramina în maldărul de bucăți de săpun). Cine a rămas atunci în Triebswetter nici n-a scăpat de fapt. Nu peste mult timp avea să înșface ce s-o putea și să ia dru­mul lung al Bărăganului, în domiciliu for­țat.

Ca orologiile cu figuri din piețele me­dievale, poveștile bunicului Niklaus Ober­tin și cele fantaste și înșelătoare ale Ra­minei (de pildă, cum l-a născut - sau nu - Elsa pe Jacob, în văzul lumii, pe o grămadă de bălegar) scot la vedere per­sonaje puternic colorate, tari, răstindu-se fără sfială la viață. Venetic harnic, dar fără inimă, Jakob tatăl își va însuși nu doar averea neamului în care intrase printr-o căsătorie intempestivă, ci și destinele cla­nului. Pe fiu, Jacob, îl socotește nevolnic, deci îl predă fără să clipească rușilor, să-l ducă în Siberia. Îl va păstra ca moștenitor pe mult mai vigurosul fiu vitreg, țiganul Sarelo, făcut cu Ramina. Dar, cum spu­neam, dreptatea și adevărul au prețul lor. Lui Jakob tatăl, Sarelo îi ia tot. Bătrân, se va întoarce spre fiul adevărat, ca să îm­partă cu el a doua deportare, în Bărăgan.

Miezul tare al cărții rămâne confruntarea surdă și mută dintre Elsa Obertin, care fă­cuse bani ciudați în America, și bărbatul ei Jakob, venit în­tr-o zi cu furtună să-i ia pământul de ne­vastă, cum s-ar spune. Nimic nu i-a făcut apoi să știe că între ei se află copilul, lipsit de apărare și vindecat de zeci de ori, mă­car pe dinafară, doar de țigancă. În casa lor s-a vorbit întotdeauna cu pluralul po­liteții, iar aceasta a fost unica victorie, tar­divă, inutilă, a Obertinilor.

O poveste aventuroasă și pasionantă, așa­dar. Pe alocuri, un gust străin, romanțios, intervine contrariant, dar cartea se citește pe nerăsuflate și se închide pe o ire­pre­sibilă senzație de bine: e pur și simplu contactul cu străvechiul model, perfect echilibrat, al basmului. Autorul l-a ascuns în căptușeala prozei lui, care se revendică tot mai clar de la misiunea ei originară: a vorbi despre viață și înțelesurile ei.

Dacă Jacob se hotărăște să-și iubească ta­tăl e pentru că a iertat. Iar iertarea ră­mâne remediul livrat subtil de toate căr­țile lui Cătălin Dorian Florescu.

Ca și celelalte tilturi, Jacob... este tradus impecabil de Mariana Bărbulescu. Florescu simte indiscutabil românește, dar felul în care aceste traduceri îi netezesc instalarea în proza românească e chiar un lucru rar, ce trebuie salutat.

Altfel spus, autorul există și rezistă între congenerii săi, cu pledoaria lui discretă, tenace și încrezătoare pentru ceva ce tre­buie reînvățat: literatura-ca-literatură. //