Lumea: văzută mai bine, auzită mai bine

Textele pe care Teodor Baconschi le publică în presa de la noi cu o generozitate care merită să fie salutată și apreciată la justa ei valoare fac parte din suitele de reacții publicistice înalte, și nu multe din presa noastră, cărora le stă cum nu se poate mai bine să fie și adunate, între copertele câte unei cărți; adaug acestei afirmații inaugurale și nuanța, importantă, că peisajul eseistic de la noi ar fi cu adevărat văduvit dacă textele acestui autor nu ar ajunge și așa – și anume: cărți-antologii ale unei memorabile și briliante prestații mediatice în scris. „Efectul de lupă. Câteva priviri asupra culturii contemporane” este cel mai recent volum (publicat la Polirom, de numai câteva săptămâni) din portofoliul dlui Baconschi care alimentează această „linie editorială” – din seria „textelor altminteri blocate în efemeride” ale aceluiași autor să mai amintim și „Turn înclinat. Fragmente de arheologie profetică” sau „111 incursiuni în cotidianul românesc (ilustrații de Devis Grebu)”. Despre volumul de la Polirom (care antologhează micile eseuri publicate cu regularitate în revista culturală „Dilema Veche”), autorul său însuși notează – afirmațiile care urmează pot fi luate și ca un crez în materia eseului – că „genul eseistic a punctat modernitatea – de la Montaigne la Matthew Arnold – reușind să supraviețuiască în atmosfera versatilă a postmodernității, căreia îi corespunde prin concizie, curiozitate politropică și montaj fragmentar. El figurează literar accelerarea timpului istoric, dispersia cog­nitivă și confluențele interdisciplinare, celebrând implicit un anume hedonism al tatonării sugestive. (...) Cititorii vor regăsi aici registrele unor centre de interes (pentru mine) definitorii: relația noastră cu Occidentul, cu propria societate, cu faptul religios și cu marile cărți”. Cele patru mari borne tematice sunt anunțate „la plural” și de fiecare dată în conjuncție: „Noi și Occidentul”, „Noi între noi”, „Noi și Biserica”, „Noi și cărțile”.

Primul text al cărții – din cele aproape 70, câte sunt antologate, în sumă, la toate cele patru secțiuni – survolează referințele unor poziționări puternic, deopotrivă, ideologizate și „marketate” din lumea occidentală: e o „poveste” despre „antreprenorii intelectuali de succes” (în frunte cu Harari și cu – focus-ul textului asupra lui e, de fapt – Jordan B. Peterson). Textul care încheie șarmantul tur de forță eseistic al dlui Baconschi din volumul de față, alocat subdiviziunii faptului religios, e despre o carte, nu oarecare, în care este vorba despre formule marginale de a trăi credința; e un text-semnal despre un volum (și, desigur, despre tematica acestuia) în care e vorba despre „Nebunii întru Hristos”. Antreprenoriatul intelectual de succes – cu rezultate maximale în Occident – și rememorarea unei condiții (cumva) „laterale” a vieții religioase sunt marginile de discurs, unul al lucidității, despre autorul căruia, într-un cuvânt însoțitor, Horia-Roman Patapievici apreciază că „Baconschi este întru totul occidental, dar unul care a rămas în fondul său afectiv, din gust și înclinație, dar poate și din orgoliu, un oriental. Ca orice oriental, știe de toate și din toate; ca un occidental, le știe temeinic și cu relativism critic. Nimic nu îl convinge până la capăt, adică până la schimbarea vieții, dar asta pe un fond de credință statornică în Dumnezeu, care ilustrează perfect, am impresia, geniul religios care ne e specific nouă, românilor: să porți o credință absolută ducând o viață relativă.”

Pentru că e vorba de „noi” și – o spun cu admirație – de scrisul catedralic, de mare vigoare, subtilitate și limpezime al lui Teodor Baconschi, abundența (ideatică, dublată de o stilistică rafinată) este (și ce bine că este așa!) o notă inevitabilă în contabilitatea tematică a cărții. Iată, foarte selectiv, dar (sunt convins) reprezentativ pentru economia acestui volum, relevant pentru extraordinarul „evantai” conceptual și ideatic, eseurile merg de la „modernitatea formulei practicate” de La Rochefoucauld (maxima e minima), până la voluptatea dorită în raport cu o carte despre care nu am spune că ar intra prea ușor în orizontul actual al preocupărilor unui gânditor de anvergura dlui Baconschi, „1001 de nopți” („pentru că lectura tihnită a unei asemenea opere e psihologic sinonimă cu răgazul acela fertil, fără capăt, spre care tindem zadarnic toată viața”). Sau de la fațetele competiției culturale și dezideratul concordanței (iată ce formulare antologică: „Cu alte cuvinte, jucăm holistic, dar numai dintr-o perspectivă parohială. Și nu-i nimic rău ori anormal în obligatoria relație cu focarele amintite: mai toate popoarele mici și mijlocii practică acest sport, fără complexe de inferioritate. Abia o asemenea dinamică atestă maturitatea noastră culturală, depășirea feluritelor patologii «nombriliste» și senzația aferentă că suntem «altfel», căci singuri pe lume”) la „cronica teologică a pandemiei”. Ori de la „delictul admirației” – „Sinteza tradițională dintre românitate și ortodoxie se dovedește formal și cantitativ productivă, însă conviețuirea zilnică nu confirmă pretenția creștină și asta nu pentru că avem o religie «greu de înfăptuit», ci întrucât mulți dintre noi au schimbat ipocrizia dedublării din comunism cu filetismul pios și decorativ al unei «spiritualități» care nu ne împiedică nici să scuipăm pe jos, nici să ne dăm în cap unii altora, sub cele mai virtuoase pretexte. Un rău obscur – exprimat prin resentimente, ură, invidie și apetitul de a-l distruge pe celălalt – domină viața socială, invitându‑i pe cei care i se opun la exil extern sau intern” – până la conștiința faptului unei crize adânci (o criză inclusiv cu note tari religioase, o criză despre care eseistul spune că „e benefică și își va elibera potențialul spiritual numai dacă e privită în față, printr-o lucidă judecată de sine, care nu mai poate întârzia”). Sau de la „rătăcirea sinelui” („Vrem, nu vrem, ne reducem religia la celălalt și la binele comun, uitând latura paradoxal «egoistă» a propriei mântuiri. Nu doar că ne substituim lui Dumnezeu prin mania etichetărilor și a judecăților sumare la adresa celorlalți, dar neglijăm adevărul central al revelației: dacă îl urmez pe Hristos, o fac în nădejdea că El mă va mântui pe mine, insul irepetabil aruncat în acest timp și în acest loc al vieții ca mister al libertății”), de la „iluzia postreligioasă”, de la „anihilarea speranței” la „dreptul Iov” sau la „umanismul integral” („Dacă e viu și lucrător, creștinismul este contrariul absolut al sclaviei și al rasismului. Pentru temeinice motive istorico-spirituale”).

Toate acestea, și foarte multe altele în aceeași remarcabilă și seducătoare cadență stilistică și ideatică, subsumate rigorii și forței de creație ale unui autor despre care același Horia-Roman Patapievici notează, în portretul memorabil pe care i-l face, că e „scriitor fluent, condescendent și aulic, el practică un umanism destins și informat, cu gravități amuzate și politeți uneori persiflante, ce trădează un scepticism față de lume și lucruri pe care calma și statornica sa credință în ortodoxie, creștinism și Biserică nu îl poate nici ascunde, nici înlătura. Fraza sa bine scrisă și așezată, închegată din toate încheieturile și prinsă la patru ace cu toate încuietorile e frisonată de nervurile inteligent trasate ale calificativelor, care o pun în mișcare prin înțepăturile câte unui adjectiv când malițios, când amuzat, când glacial. Multe formulări sunt memorabile, în stilul clasic francez al contrastelor care scot caracterizarea din jocul anulărilor și al contradicției”. Și încă: „prin sunetul său de fond, scrisul lui Baconschi sugerează o natură funciarmente serioasă, care însă, prin liniile ei melodice și unele sunete mai înalte, aduce la lumina reflectoarelor, în plină scenă, un temperament jovial și dispus la amuzamente. De aici armoniile atrăgătoare și cantabile pe care scriitorul le scoate din mai toate subiectele sale, chiar și când sunt dificile. Îl ajută talentul diplomatic, care valsează elegant cu aporiile”.

Undeva aproape de jumătatea cărții, Teodor Baconschi (am)plasează un eseu intitulat „Cum să nu o iei razna”. Îl marchez ca atare în finalul acestui text-semnal (un text care poate fi luat fie și numai ca semnul unei lecturi încântate a cărții de față) nu pentru noutatea absolută a perspectivei pe care o propune – și acest eseu, ca și restul textelor din carte sunt tușele, spuse altfel desigur, ale unei viziuni, robuste, necesare, dar bine-cunoscute a dlui Baconschi –, ci pentru moderația sa exemplară, pentru firescul și pentru adâncimea soluției/ieșirii propuse. În două fraze, așadar, despre cum să nu o iei razna: „fără un conservatorism prooccidental, anticomunist și capabil de analiza realistă a riscului de o nouă fractură Est‑Vest, lupta oarbă cu «progresismul» nu face decât să alimenteze deriva iliberală spre autoritarism, enclavizare postsovietică și democrație dirijată. Sau asta e singura «tradiție» de care, până la urmă, ne învrednicim?”. //