Puerilitate

Daniel Cristea-enache | 09.10.2012

Pe aceeași temă

Se poate vorbi de o disidenţă literară a lui Radu Cosaşu nu numai faţă de ceauşism, ci şi faţă de rescrierea trecutului postbelic după noile comandamente ideologice.

Ciclul de Supravieţuiri nuvelistice, reor­ganizat de Radu Cosaşu după 2000 şi după o cronologie de Bildungsroman, începu istoric – nu epic – în 1973. Nu era un an chiar potrivit pentru un ti­tlu ca Rămăşiţele mic-bur­gheze (ce va marca în­ce­putul introspectiv-formativ al unui parcurs devenit ro­manesc), dar era unul adec­vat rememorărilor şi au­to­analizei. 1973 vine, în Ro­mânia socialistă, după 1948, 1956, 1968 şi, într-o gră­i­toare precipitare, 1971, anul Tezelor din Iulie, prin care liberalizarea de iniţializare a epocii Cea­u­şescu a luat sfârşit.

Este simptomatic pentru un ci­ti­tor avizat că, în pofida „dezor­dinii în inspiraţie“ invocate de autor, Supravieţuirile sale se în­tind şi îşi fac loc exact în inter­valul de naţionalism progresiv şi paranoid cuprins între 1971 şi 1989. Pentru fas­ci­naţii de utopia comunistă, în acest seg­ment de socialism real, iluziile de tinereţe (deja fisurate în anii stalinismului aplicat) dispar. Cosaşu le păstrează, până astăzi, din motive de onestitate documentară şi iradiere literară. Le păstrează ca iluzii ale tânărului care a fost, caracterizându-şi cu ele personajul din Rămăşiţele mic-bur­gheze şi văzând, din acest unghi tipo-ideo­logic, lumea în care el se mişcă.

Protagonistul, adolescentul greu desprins de numele Oscar Rohrlich şi de universul unei familii în care degetele progeniturii pe clapele pianului şi mâna întinsă de tată pentru a fi sărutată indică direcţia şi sen­sul existenţei, se impregnează de spiritul timpurilor noi. El devine critic, vehement, radical, opunându-se făţiş idealismului de­suet şi convenienţelor meschine de mică burghezie. Ghilimelele ironice nu-şi au rostul acum. Faţă de idealismul obs­cu­ri­zând adevărurile tari ale luptei de clasă, tânărul devenit publicist va adopta o ati­tudine combativă. Munca, dacă nu lupta de lămurire, este cu profesorii, cu tatăl, cu mama, cu bunica ori cu una sau alta dintre mătuşile pe cât de bine educate, pe atât de maliţioase. Toţi îl consideră pe acu­zatorul lor de-a dreptul imatur: ipostază ce le permite, lor, gesturi maternale în­ne­bunitoare pentru revoluţionar. Idealismul glisează dintr-o parte în alta a înfruntării, colorându-se complet diferit. În ochii aprinşi ai răzvrătitului, conotaţia lui e ide­o­logică ­şi familia captivă reprezentărilor din vechea lume trebuie adusă la rea­li­tăţile noi. În schimb, în ochii sclipind de ironie ai rudelor apropiate rămase în ţară, idealismul revoluţionarului de familie bu­nă are o amprentă, decisivă, de pueri­li­tate.

Dintr-o parte, se vede aşadar numai re­tar­darea de clasă; din cealaltă, doar o înflă­că­rare specifică vârstei. Din acest joc de per­s­pective se coagulează şi se desfăşoară „fap­tic“ prezentul Rămăşiţelor..., mo­du­lat cu o subtilitate extraordinară de au­torul care le scrie. Acesta vine cu unghiul său de cuprindere şi înţelegere (evident mai larg decât cel al junelui personaj) şi cu o autocritică implicită. Ea nu e în ni­ciun rând prefabricată şi exterioară, pre­cum cele din obsedantul deceniu, ci re­găsită într-un examen de conştiinţă în acest parcurs resemnificat, reinterpretat şi transformat într-unul literar.

Privirea autorului, la un sfert de veac şi mai bine de la evenimentele şi în­tâm­plă­rile consumate, este, aşa zicând, pa­no­ra­mică. Radu Cosaşu cu­noaş­te deja desfăşurarea, după cum are cunoştinţă de cine a scris o „proză“ cu acest titlu – şi de ce. Pro­tagonistul definit prin pu­erilitate şi naivitate va fi per­manent confruntat cu în­ţelepciunea, destul de amară, a scriitorului care va deveni. Relaţia acestuia din urmă cu personajul nu este neapărat cu un alter-ego, cum s-a zis. E vorba, mai degrabă, de fantasma creativă a părintelui literar pentru un fiu real (el însuşi, tânăr), relaţie excluzând accentele eroizante dintr-un roman al formaţiei ce merge pe vectorul impunerii sociale şi al împlinirii de sine.

Aici, părintele literar este cel maturizat, pă­ţit (după episodul susţinerii publice a „adevărului integral“), înţelepţit şi li­te­ral­mente edificat politiceşte după 1971. Fiul din această relaţie autocentrată şi auto­ficţională are însă chiar avantajul cre­dinţelor lui (comuniste): ridicole într-un moment istoric ulterior, dar nu şi acum, la puţin timp după Auschwitz. Ironizarea şi rejectarea acestor credinţe sunt frec­vente în Rămăşiţele mic-burgheze, dar nu­mai pe orizontala prozei. Autorul le prac­tică numai indirect, prin intermediul şi prin prisma celorlalte personaje, co­pla­nare.

Adevărul integral, dacă nu a fost posibil atunci, în ’56, în sis­temul cultural al epocii, va fi posibil acum, în ciclul nu­ve­listic început în contextul re­startării unui regim totalitar. După ce nu a putut fi exprimat în interiorul Sis­te­mului, adevărul acesta, a cărui inte­gra­litate este şi nu este echivalentă cu pu­ritatea, va fi căutat în Supravieţuiri. Se poate vorbi de o disidenţă literară a lui Cosaşu nu numai faţă de ceauşism, ci şi faţă de rescrierea trecutului postbelic du­pă noile comandamente ideologice. Ideo­logia unică se multiplică şi se ramifică po­litic, devenind literatură. Discursul oficial e spart şi fărâmiţat în adevărurile per­so­nale ale tuturor personajelor, inclusiv ale tânărului protagonist cu ferme convingeri comuniste. Scriitorul nu uită nimic şi îşi asumă tot, spre deosebire de oficialitatea care uită multe şi nu-şi asumă nimic. Au­tocritica acesteia este impersonală, ab­stractă, comodă: „s-au mai făcut şi gre­şeli“, „s-au mai comis unele erori“, „învăţăturile n-au fost bine aplicate“... „Au­tocritica“ scriitoricească merge până la nivelul de profunzime, resuscitând tra­ume vechi şi intensificându-le narativ.

Cosaşu-autorul a renunţat de mult la acel noi cu care operează, după al doilea răz­boi, personajul naiv. În acelaşi timp însă, scriitorul nu se dezice de pluralul ideo­logic al protagonistului său. Îl exprimă, cum spuneam, cu onestitate şi cu o re­zo­nanţă high-fidelity. Din Supravieţuiri tre­buie (da, trebuie, ar fi adăugat Lucian Rai­cu) să rezulte tot. Şi ce a fost, şi cum a fost, şi de ce a fost, şi de ce n-a mai fost. Cum a fost posibil ca de idealurile de stân­ga ale atâtor oameni să se aleagă praful, într-un regim al „eticii şi echităţii so­cia­liste“. Ce s-a întâmplat cu aceste cuvinte în decursul istoric al utilizării lor; şi al ra­portării tot mai puţin realiste la realitatea pe care ambiţionau s-o desemneze prin­cipial.

Toate aceste raporturi, modificări şi modulaţii, resemnificări şi nuanţări sunt extrem de greu de prins într-un anumit discurs. Dar literatura (cum tot Raicu sus­ţinea) poate mai mult decât orice artă şi orice ştiinţă. Textul ei, multistratificat şi hi­pernuanţat, lucrând deopotrivă cu con­ceptualul şi cu infinitezimalul, cu an­sam­blul şi cu detaliul, cu muzicalitatea şi pic­turalitatea, cu generalul şi particularul, cu socialul şi cu elementul privat, cu re­me­morarea şi analiza, cu proiecţiile fan­tas­matice şi actualizările prin flash-uri, cu scena dramatică şi referinţa cinefilă, cu ae­rele micii burghezii şi culpabilizantele „ră­măşiţe“: acest text prozastic pus de Co­saşu în formula Supravieţuirilor poate multe. Să vedem un fragment: „În noap­tea morţii sale, am hotărât să nu mă mai rog lui Dumnezeu. Căci până în acea cli­pă, continuasem să mă rog, într-o du­pli­citate tainică, numai de mine ştiută şi suportată. Marxismul, munca de agi­ta­ţie, şedinţele nu mă împiedicau să mă adresez lui Dumnezeu pentru a-l conjura să-l lase în viaţă. Mă rugam noaptea, chiar şi după lungi seminarii la «Muncă şi capital». Oricât mă opuneam re­zo­nabil şi ştiinţific, oricât mi se părea de nedemn din punct de vedere politic – când îl auzeam noaptea gemând şi fo­indu-se în pat, întindeam mâna sub perna mea, găseam acolo zarul din tim­pul bombardamentelor şi alarmelor şi în­cepeam să murmur o rugăciune în care se amestecau, ca de obicei, «Şema Is­rael» şi «Tatăl nostru». Constatam că rugăciunile mele îl linişteau. Erau alibiul meu. Inacceptabile politic, rugile mele erau justificate moral. Mă linişteam în clipa când – ajungând la «amin» – sim­ţeam că, sistematic, omul nu mai suferă şi adoarme. Dar a doua zi, la lumina soarelui – oriunde aş fi fost, la şcoală, la sector, de gardă, o, mai ales în zilele când vegheam la securitatea sediului nostru – imaginea umilitoare a spaimei care avea să mă încerce noaptea, ca şi laşitatea cu care mă comportasem în noaptea precedentă în faţa aceleiaşi spai­me mă terorizau lent, în mare şoaptă, dar cu acute dureroase şi imprevizibile, acute ale unui cantor, în templu, de ziua morţilor. La un seminar despre Feuer­bach şi problemele religiei, unde, în fi­nal, lectorul nostru, Balalia, ţinuse să re­marce calitatea răspunsurilor mele, m-am simţit într-atât de rău, încât am vrut să-l urmăresc noaptea, pe stradă, până acasă la el, în Armenească, să-l rog să mă asculte, într-un prim elan de spo­ve­danie, precum tinerii fraţi care încearcă întâile ispite ale confesionalului. Tocmai această comparaţie – defavorabilă şi in­jurioasă – m-a ţinut în loc şi l-am lăsat să plece singur, foarte grăbit.

Peste nu mai târziu de o săptămână, tata murea, eu veneam acasă de la o şedinţă, cu Solveg, sor-mea mă alunga din curtea părintească şi eu o conduceam pe Solveg spre casa ei, lângă noi, sus, cum urci dealul Bulevardului Mărăşeşti la intrarea în Strada Olteni, acolo unde la dreapta se deschidea cartierul Crucii de Piatră. Dar ea locuia – descopeream cu uimire – la stânga, chiar vizavi de sinagoga prin faţa căreia treceam zilnic spre li­ceu.

Urcam tăcuţi dealul, Solveg – ca de obi­cei, bărbată şi camaradă – mă îm­bră­ţişase după umăr; nu îndrăzneam – după sărutul din faţa marchizei, în curte – să o întreb încă o dată ce a vrut să spună prin: «Aş vrea să fiu în locul tău»; când am ajuns în faţa casei ei, peste drum de templu, m-am desferecat din vraja to­pografică şi i-am mărturisit: – E si­na­goga la care m-am rugat în fiecare zi pentru el. Nimeni n-o ştie, doar tu. Noaptea mai credeam în Dumnezeu.

Solveg mă strânse la piept, m-am în­frâ­nat la maximum să nu-i deschei nasturii paltonului, s-o lipesc de zid. – Numai tu ştii asta. Hai, du-te! (...)

Ar fi trebuit să mă întorc acasă, desigur, după vechile reguli. Eram singurul lui băiat, ar fi trebuit să intru în doliu, să mă supun ritualului, să stau pe jos, lângă mama, lângă sora mea – nu fusesem niciodată în situaţia asta, era prima mea moarte. Dar după rugăciunea aceea, mă simţeam descărcat, viu şi liber.“ (pp. 87-88).

O pagină extrem de curajoasă, asumându-şi toate riscurile. Fraze ample, perfect con­trolate, cu schimbări aproape insesizabile de registru, pentru a înfăşura episodul trau­matic într-o reţea transparentă de echi­­valări, corespondenţe, sugestii şi tri­miteri către „corpul“ Supravieţuirilor. Pu­erilitatea înduioşătoare a pro­ta­go­nis­tului este învelită (cu tot cu contextul ei familial, social, istoric până la nivel ma­cro; marxist, de!...) într-o maturitate de prozator pentru care limba română şi scri­sul par să nu mai aibă secrete. Con­tra­punctul şi cenzura ironică sunt utilizate cu artă şi cu maximă „eficienţă“, astfel încât să se vadă cum sfera convingerilor de tinereţe, inserată în cea a realităţii pe care ele au vrut s-o modeleze, a în­tâm­pinat rezistenţe şi s-a lăsat, ea însăşi, mo­dificată.

Ideologia unică vrea să schimbe din temelii viaţa, şi reuşeşte: devine parte a existenţei cotidiene, dar una tot mai străină de propriile criterii. La finalul obsedantului deceniu, prin­ci­piile apărate în debutul acestuia vor ajun­ge propria lor caricatură, într-un parcurs accidentat în care, la Radu Cosaşu, smul­gerea „rămăşiţelor mic-burgheze“ re­pre­zintă doar prima etapă.

Autorul nostru are oroare de epitete şi superlative, după ce tânărul său personaj le-a folosit, pe vremuri, în exces. Dar „noi“ putem spune în deplină linişte eva­luativă: Supravieţuiri este proza unui ma­re scriitor. //

 

// RADU COSAŞU

// Supravieţuirile.

    1. Rămăşiţele  mic-burgheze,    

    în Opere, IV,

    prefaţă de Paul Cernat

// Editura Polirom, Iaşi, 2011, 488 p.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2022 Revista 22