Transilvania si identitatea sa*

Ideea raporturilor dintre centru si periferie este una noua si putin abordata in istoriografia noastra. La noua decenii de la realizarea Marii Uniri, intrebarile legate de centru si periferie nu si-au gasit inca un raspuns lamuritor in lucrarile istoriografice de la noi.

Cunoscuta mai ales datorita bogatei sale activitati publicistice, Sabina Fati a reusit sa analizeze cu acribie modul in care elita romaneasca transilvaneana a cautat, adesea pe un drum inextricabil, sa-si defineasca interesele si obiectivele.

Instaurarea regimului dualist in 1867 a marcat practic victoria natiunii maghiare in lupta pentru obtinerea unei pozitii de egalitate fata de natiunea austro-germana. Chiar daca teoretic existau trei institutii centrale (ministerele de Razboi, de Finante si de Externe), in realitate doar monarhia asigura unitatea Imperiului. Incoronarea imparatului Franz Joseph ca rege al Ungariei a reprezentat, la nivel simbolic, poate cel mai important episod, definitoriu pentru noua realitate politica din aceasta parte a Europei. Nemultumirile unei parti a aristocratiei si burgheziei austriece nu au intarziat sa se manifeste, ceea ce a permis dezvoltarea curentului federalist, coagulat in jurul mostenitorului tronului, Franz-Ferdinand, si la formularea caruia Aurel C. Popovici si-a adus o consistenta contributie. Momentul 1848, pentru a ne referi doar la cel mai spectaculos exemplu, nu putea fi usor uitat de niciuna dintre parti si el a devenit un jalon in batalia propagandistica care s-a purtat la Viena si Budapesta. Ceremoniile fastuoase organizate de guvernul maghiar in 1896 pentru a marca momentul Mileniului s-au dorit a fi o declaratie clara care sa sublinieze ca de fapt dualismul nu este, in viziunea maghiara, decat o etapa tranzitorie spre o independenta deplina, o independenta care urma sa consacre limitarea exprimarii nationalitatilor din partea rasariteana a Imperiului.

Asa cum arata Sabina Fati, "romanii isi plang marginalitatea", ceea ce, pe de o parte, a dus la acceptarea fatalista a unei situatii considerate fara iesire, pe de alta la construirea mitului salvatorului identificat in persoana imparatului. Daca pentru primul caz politica pasivista a Partidului National Roman reprezinta un exemplu, pentru cel de-al doilea imagologia legata de figurile lui Iosif al II-lea, Franz Joseph si Franz-Ferdinand este elocventa. Romanii nu iau in considerare propriile esecuri, precum cazul Dietei romanesti de la Sibiu din 1863-1864. Instaurarea regimului neoliberal dupa 1861, in incercarea de a salva statul habsburgic si modificarea Legii electorale, pana atunci extrem de restrictiva pentru romani, a permis obtinerea unui avantaj politic. Avantaj pe care reprezentantii natiunii romane din Transilvania nu au stiut sa-l foloseasca, divergentele dintre diferitele grupuri ducand, in final, la blocarea lucrarilor Dietei. Ratarea acestei sanse a fost ultimul episod dintr-o serie de evenimente care a dus la semnarea actului care a consfintit dualismul.

Intelectualii si oamenii politici din Vechiul Regat valorizeaza Transilvania din perspectiva unei pozitii centrale pe care provincia o ocupa in mentalul colectiv romanesc, in timp ce omologii lor ardeleni se raporteaza la Viena vazuta drept centru si nu la un proiect panromanesc. Perspectiva aceasta diferita isi va spune cuvantul si la 1918. O parte a intelectualitatii romanesti ardelene se va pronunta cu serioase rezerve pentru unire, iar unii se vor opune hotarat, asa cum a fost cazul lui Traian Vuia.

Daca pentru romanii din Vechiul Regat apartenenta la natiune se defineste prin latinitate si ortodoxie, valori considerate centrale si dupa Marea Unire, pentru romanii ardeleni fundamentala devine latinitatea, una amenintata de disolutie, mai cu seama dupa 1867. Autoarea subliniaza incapacitatea elitei romanesti de a formula un raspuns, ca reactie la tendintele de maghiarizare, care sa lamureasca problema identitatii nationale din perspectiva si a ideologiei liberale, nu doar din aceea a nationalismului. La prima vedere s-ar putea crede ca, intr-o epoca a nationalismelor, cercetatorul este tentat sa caute mai mult decat a existat. Daca raportam insa parcursul romanilor ardeleni la cel al altor nationalitati ale Imperiului, croati de exemplu, pentru a nu mai vorbi de maghiari, observam inadvertentele. De la 1848 si pana la 1867 romanii actioneaza cu intarziere si de obicei sub presiunea unor evenimente pe care nu ei le provoaca. Ceea ce putem face ca specialisti este sa analizam fenomenul si sa-l intelegem. Desi romanii lupta pentru o recunoastere politica a natiunii lor, in acelasi timp sunt lipsiti de o viziune clara asupra rolului politic pe care urmau sa il joace pe o scena complicata si in continua schimbare. Atasamentul fata de Viena a reprezentat o frana, mai cu seama dupa 1867, in lamurirea proiectelor politice si gasirea unor mijloace eficiente de lupta politica.

"Nationalismul civic versus nationalismul etnic" este, in opinia pertinenta a autoarei, perspectiva care poate oferi o imagine de ansamblu asupra evolutiei fenomenului studiat. Noua generatie la nivelul elitei romanesti ardelene, cea postpasoptista, a incercat o intoarcere spre popor si in acelasi timp a dovedit un pragmatism mai accentuat decat predecesorii. Aparitia bancilor romanesti a permis sustinerea financiara a unor actiuni culturale importante din perspectiva conservarii propriei identitati. Poate cel mai bun exemplu este Memorandumul redactat si trimis imparatului in 1892. Sabina Fati sintetizeaza cuprinsul documentului in patru puncte centrale pe care le analizeaza in contextul mai larg al evolutiilor politice din Imperiu: reprosul adus imparatului referitor la desconsiderarea loialitatii romanilor; considerarea drept ilegala a alipirii Transilvaniei la Ungaria; acuzele aduse maghiarilor, vazuti drept vinovati pentru situatia marginala a romanilor; posibilul pericol al unei revolte a romanilor.

Ceea ce a asigurat vizibilitate miscarii a fost nu atat documentul propriu-zis, cat mai ales procesul intentat liderilor romanilor ardeleni de catre guvernul de la Budapesta. Chiar daca intentia nu era aceea de a-i transforma pe acestia in martiri, de altfel regimul de detentie a fost unul cat se poate de "liberal", condamnarea petitionarilor nu a ramas fara ecou. Daca romanii au facut o eroare de calcul politic adresandu-se direct Curtii de la Viena, maghiarii au facut o greseala similara organizand procesul. Doua credem ca au fost castigurile pe care, pe termen lung, romanii le-au obtinut: solidarizarea maselor cu elita politica, precum si propaganda in Occident prin difuzarea textului concentrat al Memorandumului, tradus si preluat de numeroase ziare occidentale. Ultimul episod al solidarizarii mase-elite se produsese la 1848, iar in Europa problema nationalitatilor din Imperiul Austro-Ungar era considerata a fi mai degraba o problema interna, una pe care propaganda panslavista tindea insa sa o transforme intr-una mult mai larga.

Primul razboi mondial a desavarsit prabusirea unui sistem care isi dovedise fragilitatea inca din momentul aparitiei sale.

Sabina Fati a reusit, in urma unei cercetari temeinice a surselor si a cunoasterii referintelor teoretice, sa ofere o analiza clara asupra unui fenomen profund legat de identitatea romanilor ardeleni si de raportarea lor la centrele de putere care le-au influentat destinul.

* Sabina Fati, Transilvania, o provincie in cautarea unui centru. Centru si periferie in discursul politic al elitelor din Transilvania 1892-1918, Cluj-Napoca, Centrul de Resurse pentru Diversitate Etnoculturala, 2007, 256 pagini.