Pe aceeași temă
Pentru cei care cunosc filmografia lui Woody Allen, Match Point (2005) e un film cel putin deconcertant. Asta pentru ca rupe total cu ceea ce înseamna marca Woody Allen - (auto)ironii foarte inteligente, psihanalize ascutite, cu intelectualul frustrat în centrul femeilor fatale si al barbatilor musculosi, invidiosi.
De la cel mai profund psihanalist al ecranului, Woody Allen trece la ceva ce nici nu se poate defini. Match Point poate fi privit ca un film cinic, dar nu e chiar un film cinic. Poate fi privit ca un film psihologic, centrat pe problema cuplului, dar e mai mult decat atat. Poate fi privit ca un film "anti" si este, într-adevar, un film foarte "anti".
Match Point e în primul rand o turnura de 180 de grade fata de filmele precedente ale lui Woody Allen. Ca si în cazul lui Eric Rohmer cu L’Anglaise et le duc, e remarcabil cum Woody Allen, la 70 de ani, gaseste resursele sa schimbe complet registrul si sa reuseasca o capodopera.
Cheia în care trebuie citit Match Point e romanul pe care personajul principal îl citeste - Crima si pedeapsa, de Dostoievski. Apoi, o alta cheie e faptul ca citeste o carte care sa-l ajute la interpretarea operei lui Dostoievski. Ajungem astfel la referintele laitmotivice ale lui Woody Allen - Dostoievski e constant în filmele lui, fie si numai la nivelul citarii printre alte referinte europene: expresionismul german, arhitectura Renasterii, Parisul, Londra... Personajul lui Allen (Chris) e opusul lui Raskolnikov. Chris (nume intentionat ales cu rezonante cristice?) nu doar ca nu are nici o remuscare pentru crima pe care o comite, dar trage si toate foloasele de pe urma ei. Crima si nepedeapsa s-ar putea numi filmul lui Woody Allen - Chris îsi însceneaza genial crima, cu victime colaterale cu tot, iar regizorul îsi însceneaza genial scenariul, cu neprinderea criminalului cu tot.
Filmul e perfect scris, excelent jucat (Jonathan Rhys Meyers, Matthew Goode, Scarlett Johansson), perfect regizat. Are si ritm, si suspans, si multa surpriza, culminand cu cea din final. E opera desavarsita a unui maestru, aflat dincolo de apogeul filmografiei sale si care nu oboseste sa fie tanar. Cel mai surprinzator film din ultima vreme, unul dintre cele mai surprinzatoare din cariera lui Woody Allen si unul dintre cele mai bune filme ale sale.
Pe unii s-ar putea sa-i fi dezamagit Manderlay (2005), dar n-au motive sa fie dezamagiti. Pentru ca Manderlay e exact ceea ce anuntase Lars Von Trier si exact ceea ce trebuia sa fie: partea a doua a unei trilogii si continuarea lui Dogville. Manderlay e exact Dogville, doar cu alta poveste si alti actori (iar asta pentru ca, pare-se, Nicole Kidman n-a mai suportat sa lucreze cu Von Trier si a fost înlocuita cu Bryce Dallas Howard). Incepe acolo unde se termina Dogville si se termina acolo unde va începe al treilea film al trilogiei. Asa ca, daca ar fi sa apreciem Manderlay, ar trebui s-o facem împreuna cu celelalte doua filme ale Trilogiei americane - cu un film care deja aparuse si cu un altul care urmeaza sa apara. Manderlay e la fel de cinic, nebunesc si genial ca si Dogville. Cu decorul o scena de teatru si o poveste de un cinism extrem (drumul spre iad e presarat numai cu bune intentii!), plasat în 1933, în Alabama, în plin rasism, Manderlay consolideaza un stil care scrie istoria cinematografului contemporan. Cu Lars Von Trier una din stelele cele mai stralucitoare.
L’Enfer/Infernul (2005) e partea a doua a trilogiei scrisa de Krzysztof Kieślowski si Krzysztof Piesiewicz si pe care Kieślowski n-a mai apucat s-o regizeze. Prima parte a trilogiei e Heaven si a fost (foarte bine) regizata de germanul Tom Tykwer (Lola rennt). A treia e Purgatoriul si înca n-a fost pusa pe pelicula.
Infernul e realizat în Franta (cu Emanuelle Béart, Karin Viard, Guillaume Cannet, Jacques Gambli...) si regizat de bosniacul Danis Tanović, care luase Oscarul pentru film strain cu un debut genial - No Man’s Land, în 2002. Scenariul ne poarta printre temele recurente ale tandemului Kieślowski-Piesiewicz: destinul, fatalitatea, faptul ca nimic nu e întamplator, tristetea vietii cotidiene, suferinta pe care fiintele vii si-o provoaca unele altora, în unele cazuri gratuit, în altele cu un scop.
De la primele cadre scenariul ne plonjeaza în lumea kieślowskiana atat de speciala: un pui de pasare de-abia iesit din ou arunca peste marginile cuibului celelalte oua din cuib. Arunca unul, dar la al doilea face o miscare gresita si cade el însusi din cuib. Un om care trece pe acolo (întamplator am spune, doar ca la Kieślowski hazardul joaca rol de destin) ia puiul si-l pune înapoi în cuib. Puiul arunca si al doilea ou din cuib. Punct.
Complexitatea scenariului e demna de mana unui maestru (care a disparut timpuriu), iar Danis Tanović întelege spiritul kieślowskian. Cu exceptia catorva stangacii, Tanović îsi conduce bine cuplurile de personaje care-si produc suferinta reciproc. Ca si la Sartre, în filmul lui Tanović l’enfer c’est les autres (infernul e ceilalti). Infernul e aici, printre noi - suferinta pe care ne-o provocam unii altora.
Nici muzica (Duško Segvić si Danis Tanović) nu e rea, destul de aproape de cea a lui Zbigniew Preisner - compozitorul-fetis al lui Kie œlowski. Regizorului bosniac îi reuseste astfel nu perfect, dar destul de bine o încercare serioasa, foarte grea.
