Vracii sufletelor (I)

Alina crescuse la o casă de copii, unde se ata­șase de Voichița, între timp călugărită. Fra­gilizată de vechile abuzuri, internată la psihiatrie după spovedanii răvășitoare, re­tri­misă la mănăstire, va mu­ri exorcizată brutal. Du­pă dealuri a survenit în ci­nematografia autohtonă ex nihilo – nu se mai abor­daseră până atunci pieptiș chestiuni religioase. Putea rămâne o lecție nea­si­mi­la­tă, un experiment mar­gi­nal, o curiozitate – precum a fost văzut însuși Cazul Ta­nacu. Călin Peter Netzer dezminte, la doar câțiva ani, un asemenea scepticism. Ana, o studentă săracă (din ace­eași Moldovă profundă), cândva trau­ma­tizată de un tată (vitreg) abuziv, e pra­dă unor jenante atacuri de panică. Iubită și sprijinită de un coleg mai bogat, frec­ventează psihiatri, psihanaliști și duhov­nici. În cele din urmă restabilită – chiar cu prețul detașării de binefăcătorul său –, va lăsa în urmă un bărbat tulburat. In­gredientele alăturate în premieră de Mun­giu sunt astfel redistribuite într-o nouă con­figurație. Vulnerabilități împletite – emo­ționale, erotice și sociale –, con­cu­ren­ța consilierii sufletelor, ambiguitățile pro­tecției afective, noua ofertă religioasă – pe toate le regăsim deopotrivă în Ana, mon amour, transpuse, însă, într-un cadru mai burghez (implicit mai compatibil cu ca­nonul psihanalitic). Să nu uităm, totuși, că ambele filme sunt inspirate de texte li­te­rare cu un raport aparte față de realitate – romanele nonficționale ale Tatianei Nicu­lescu Bran și, respectiv, autoficțiunea lui Cezar Paul-Bădescu –, ceea ce le conferă o suplimentară semnificație sociologică.

De nevrotici sunt pline cărțile și ecranele, dar explorarea re­la­țiilor terapeutice e mult mai rară – chiar romancierul, acum coscenarist, le privise mai de­gra­bă cu sarcastică detașare. Ana și Toma – succesiv iubiți, soți și divorțați – rătăcesc prin târgul tămăduirilor. Simptome (nu doar anxioase) sunt astfel refractate de con­științe profesionale, aflate într-un ta­cit conflict al interpretărilor. Unii cresc do­­zele medicamentoase, alții ghidează prin arcanele inconștientului, iar alții sta­bilesc penitențe. Ca într-o cursă, pon­de­rea fiecărei consilieri fluctuează. În cazul de față, decisivă va ajunge psihanaliza, dar nu știm ce s-ar putea întâmpla după alți câțiva ani – un duhovnic, de pildă, ar putea reveni în forță. Spre deosebire de confuzia planurilor, stridentă în După dea­luri, unde pioșenia însoțea eșecul și dezin­teresul asistenței seculare, aici e vorba deja de o concurență, dar nu lipsită de res­pect reciproc. În cabinetul psihiatrului ori în camera analistului nu mai remarcăm icoane, dar tonul lor nici nu prevede vreo urmă de sarcasm blasfemiator – de care nu e lipsit, în schimb, ambivalentul Toma. Religia, pentru ei, poate fi parte a su­biectivității pacienților, iar în acest sens de­vine semnificativă. De cealaltă parte, nici spovedaniile nu sunt mai puțin psi­hologizante, dincolo de un limbaj me­ta­fo­ric de altă sorginte. Cu alte cuvinte, psiho­logia clinică și duhovnicia nu-și mai fură una alteia mușterii, ci activează în paralel, precum tratamente paralele, eventual com­plementare, dar în orice caz nu in­compatibile. Suntem deja departe de pa­to­sul iluminist care prevedea fericirea uma­nității prin izbăvirea de obscurantism, dar și de cel tradiționalist, sceptic față de ali­nări fără miză teologică. Această coexistență denotă o inedită alianță de facto. Conștiința încărcată – pe ca­re creștinismul a dopat-o – e premiza confesiunii, fără de care nu există psi­ho­te­rapie. În același timp, măr­turisirea se pretează de mi­nune unor mecanisme de legitimare culturală, plasată cu ușurință în proximitatea sincerității, interiorității, autenticității, purificării ori adevărului. Iar presiunea izbăvirii de suferința psihică (adeseori co­pleșitoare) e corelativă cu aspirația mân­tui­rii religioase. În sens invers, într-o epo­că dominată de mentalități psihologiste, racordarea la pasiunea pentru propriile viscere sufletești e capabilă să relanseze și gustul pentru îndrumare duhovnicească. Astfel încât duhovnicii capătă un lustru nou, împărțind piața cu psihologii de di­verse orientări. Puși cu toții la disecat dra­me existențiale, eșecuri, le mal de vivre, dramolete ori impasuri închipuite.

Explozia modei duhovnicilor pare o salu­tară restaurare a unei venerabile tradiții, dar, ca și în alte cazuri similare, e vorba mai mult de un fenomen (în bună măsură) specific contemporan. Alexander Schme­mann – liturgistul a cărui capodoperă e un monumental Jurnal (în rusă), din pă­cate tradus în română după o (castrată) pri­mă ediție fragmentară în engleză – pu­nea degetul pe rană: recrudescența spiri­tualității – duhovnicia e doar varianta sa ortodoxă – ține mai mult de narcisismul psihologizant azi predominant, de pon­de­rea exagerată acordată emoțiilor și sen­ti­mentelor, de obsesia autorealizării, de exas­perantul (și fundamental orgoliosul) subiectivism, de sterila analiză compulsivă a chestiunilor intime, de oferta amăgitoare a semipreparatelor duhovnicești. Romanul lui Cezar Paul-Bădescu oferea o panoramă mai amplă a bazarului spiritualității (cu pre­tenții terapeutice) în vogă, amintind și de Grig (Bivolaru), Formula As, Enya, hip­noză, dar și de mai multe fetișuri orto­do­xe, precum Antim, Cleopa, Filocalia, în­drumarele de spovedanie, Evdokimov etc. Netzer reduce acest îndelung periplu spiritualist la contacte mai degrabă con­junc­turale: spovedanii ocazionale, un du­hovnic înțelegător prea banal, un pres­tigios clarvăzător mai exigent, un praznic cu moaște. Spre deosebire de Cezar, eroul romanului, Toma nu e prins de vârtejul du­hovniciei, pendulează între (naivă) dis­ponibilitate și (glisant) scepticism, nu apro­fundează noua dimensiune, nu-i sa­tis­făcut de un astfel de raport terapeutic – să nu uităm că pentru unii psihanaliști acesta e mai decisiv decât orice vindecare. Cezar sfârșește complet dezvrăjit – Toma în­cepe el însuși o cură. Pe de altă parte, dis­pensarul studențesc ori Spitalul 9, gro­tești-pitorești, lasă locul (în film) unor ca­bi­nete private cu servicii prohibitive sub un anumit standard social. În fond, nici ca­napeaua lui Freud nu era pentru săraci.

Diana Cavallioti şi Mircea Postelnicu în Ana, mon amour

Nu existențialiștii au inventat (cultural) angoasa, ci pas­to­rația creștină (bine asimilată și de Kierkegaard) – de altfel, ad­mirabilele sinteze ale lui Jean Delumeau ar merita extinse și la alte spații și epoci, precum Bizanțul. Nu-i prea clar, nici pentru terapeuții ei, de ce se pa­ni­chează Ana, deși o bănuială la îndemână vizează un viol din copilărie. În orice caz, familia sa e una tradițională: o femeie umi­lă și un soț violent, a cărui autoritate era cu atât mai discreționară cu cât o lua­se când avea deja un copil cu un fugar (în Occident). Siluită – un fenomen încă răs­pândit, mai ales în Moldova – ori nu de ta­tăl vitreg, crescuse în teroarea unei vio­lențe domestice imprevizibile – un motiv suficient pentru dezechilibrul ei actual. Dar cum fundalul hermeneutic e prepon­de­rent psihanalitic, teoria seducției – abu­zul sexual din copilărie, care l-a tentat ini­țial pe Freud drept fundament ultim al ne­vrozelor – e mai mult decât o ipoteză, cel puțin pentru Toma. Aici survine o primă serioasă ambiguitate: intensul erotism al cuplului e unul anxiolitic pentru Ana, dar, în același timp, invaziva protecție instau­rată de bărbat se dovedește profund inhi­batoare. Grija însăși devine un viol. În­grijorat de vulnerabilitățile ei, Toma e, în fond, obsedat de control. Iar nevoia ei de protecție îi oferă bărbatului un alibi ideal pentru apetența lui de supraveghere afec­tivă. O posibilă explicație e chiar com­plexul lui Oedip – în evoluția conceptuală a lui Freud, acesta a preluat rolul teoriei seducției; o astfel de dublă referință her­meneutică marchează dialectica originală a filmului, între viol și paricid/infanticid –, Toma încercând cu orice preț să nu ree­diteze eșecul conjugal al părinților săi. Ma­ma se îndepărtase de soț repliindu-se pe afecțiunea maternă, ceea ce-l expusese pe fiu mocnitei furii resentimentare a tatălui. Iar fiul vrea să-și pună la punct tatăl – acum pornit pe curva moldoveancă – prin­tr-o (mare) iubire sacrificială.

Dacă în roman erotismul (pe alo­curi exacerbat) e doar un fir (narativ) ceva mai strident, dar nu tocmai determinant – de la început până la sfârșit, Ana e receptată de bărbat drept hirsută (și ne­glijentă cu epilatul) –, fundalul psiha­na­litic, dar și structura non-liniară aleasă de regizor îl plasează, în schimb, mult mai cen­tral. Prezentarea realității sexuale re­nun­ță la elipsă – discuția pe balconul ca­me­rei de hotel în Boogie –, la refracție mi­nimalistă – gemetele vagi prin crăpătura ușii în Metabolism –, ori la decupaj – răs­fățul post coitum în Marți, după Crăciun. Cămăruța infimă de cămin devine un spa­țiu de o intensă intimitate, iar trupurile goa­le invadează ecranul, cu o încântare nu­anțat exploratorie. Cu Luminița (lui Ce­zar) domina epuizarea prin (repetitivă) hi­peractivitate sexuală – cu Ana pare o ini­țiere. Pornografia – spectatorul are parte chiar și de o ejaculare à la Onan, amintită (doar în treacăt) în roman într-un context de penitență (pentru trecute strategii con­traceptive) – asigură nu doar textura exis­tențială de descusut psihanalitic, ci și con­trapunctul salutar al unei relații prematur asfixiante. Ar fi putut sfârși ca în Corida dragostei – titlul original al scandalosului film al lui Nagisa Oshima –, cu devorarea erotică împinsă până la crimă, dar apelul la psihoterapie – centrată, în lumea de azi, pe persoană – îi oferă Anei o portiță de scăpare – o alternativă de autonomie. În film, unde povestitor nu mai e bărbatul resentimentar, nici evoluția femeii an­xi­oase nu mai e trecută facil în contul unui egoism asumat. Cezar se considera vic­tima nesănătoasei pasiuni pentru o ne­bu­nă, a unui dozaj fatal de eros și agape – Netzer ne oferă, în acest sens, imagini ex­plicite: fesele pot fi deopotrivă erogene și in­continente. În loc de a întări cuplul, cum ar fi de așteptat, compasiunea mai mult îl otrăvește. Cum s-a ajuns aici?

(Va urma)