Raportul nu e un rechizitoriu

Cred ca este momentul unui bilant al Comisiei. Cu ce sa incepem?

In primul rand sa pornim cu interviul Rodicai Palade care a aparut in vara anului 2005 cu presedintele Traian Basescu. In acel interviu, dvs. intrebati care sunt motivele pentru care nu se pronunta imediat in chip ca­tegoric o condamnare a regimului comunist din Romania. Si cu acel prilej dadeati ca argumente Cartea neagra a comunismului, dar si cartea mea Stali­nism pentru eternitate, ca un act de acuzare in an­samblu. Pozitia presedintelui Basescu a fost: sigur, cunosc lucrarile, le apreciez, dar sunt punctele de vedere ale unor autori, nu sunt argumentele stiintifice de care am nevoie, ca produse de un grup de ganditori, deci de o comisie, care sa faca o imagine comprehensiva si in adancime a ceea ce a reprezentat regimul comunist.

Presedintele Basescu facea o paralela cu Comisia Wiesel atunci.

Dupa gafa presedintelui Ion Iliescu, care echivala su­ferinta poporului evreu, deci Holocaustul, cu su­fe­rin­te­le altor grupuri etnice, respectiv politice, inclusiv co­munistii in Europa dominata de nazisti, d-l Iliescu a decis sa infiinteze Comisia Internationala pentru Studierea Holocaustului in Romania, prezidata de Elie Wie­sel, care a produs Raportul final, publicat la Editura Polirom si aflat pe site-ul Presedintiei Romaniei. D-l Iliescu n-a avut in nevoie in momentul respectiv nici de o sesiune in care sa se discute in parlament acest lucru, ci a asumat Raportul ca document al statului roman, incheindu-se astfel capitolul negarii Holocaustului in Romania. Eu cred ca, din acest punct de vedere, ceea ce a facut Traian Basescu este un gest de mare curaj; in 17 ani de la revolutie nici un presedinte al Romaniei nu a initiat, dupa parerea mea, un asemenea proces structural de asumare a ce a insemnat co­munismul. Este usor sa spui intr-un interviu sau intr-o luare de pozitie: comunismul a fost malefic, comunismul a fost demonic, comunismul a fost nefast. Problema este sa ai argumente riguroase, care sa fie ar­gu­mente economice, argumente politice, argumente so­ciologice, argumente legale, toate puse laolalta intr-o viziune coerenta si riguroasa. Pe de alta parte, chiar eu am avut anumite rezerve initial.

Rezistenta la arhive

In interviul cu presedintele, din 2005, crearea unei comisii mi s-a parut o birocratizare inutila. Ulterior, mai multi intelectuali au avut obiectii legate de necesitatea acestei comisii.

Aceasta comisie a deblocat foarte multe arhive, cu toa­te problemele, care nu au fost putine. Era normal sa intalnim rezistenta, parte din probleme vin, evident, din inertii si motivatii, hai sa le numim competitive. Sunt oameni care nu doresc ca altii sa intre in aceste ar­hive inainte ca ei sa foloseasca tot ce pot folosi pentru ca sunt gestionarii momentani ai acestor arhive. Pe de alta parte, exista si ceea ce d-l Basescu, in discursul sau din iunie in fata parlamentului, numea “mediocri­tate institutionala”.

Noua ni s-a asigurat in unele din arhive o fragmenta­ritate bine intretinuta, desi, intr-adevar, unul dintre principiile fundamentale ale stiintei acestea a arhivisticii este tocmai integralitatea arhivei si dreptul cer­ce­ta­to­rului de a intra in aceste arhive, fara ca detinatorul de arhive sa decida ce avem si ce nu avem dreptul sa citim. Au fost cazuri legate de analiza politicii demografice a regimului Ceausescu, respectiv interzicerea in­­tre­ruperilor de sarcina, cu consecintele absolut sinistre din punct de vedere al mortilor atator si atator mame si copii. Ei bine, cand un membru al comisiei, profesoara Gail Kligman, a vrut sa citeasca o serie de docu­mente legate de aceasta perioada din arhiva Ministerului de Interne, s-a intalnit cu arhivari care au decis ei ce este pertinent si ce nu este pertinent, ce este ne­ce­sar si ce nu este necesar pentru omul de stiinta, ceea ce este un lucru, dupa parerea mea, inadmisibil. Evi­­dent ca propunerile pe care Comisia Prezidentiala le-a facut sunt foarte precise pe acest subiect: cat de mult au dreptul detinatorii de arhiva sa controleze accesul la arhiva al publicului interesat. Intre altele, noi cerem desecretizarea absolut fara limite a tuturor arhivelor epocii comuniste. Ori este o epoca revoluta, ori nu este. Daca este epoca revoluta, atunci aceste arhive trebuie sa fie deschise, neintarziat si fara ingradiri.

Arhivele SIE in care Europa Libera poate fi re­ga­sita raman tot ferecate. Nestor Ratesh tot in­­cear­ca de ani de zile sa lamureasca moartea suspecta a directorilor Europei Libere. Nestor Ratesh, in ultimul numar al 22, priveste cazul Litvinenko in cheia disparitiei directorilor de la Europa Libera.

E o analogie care se impune, pentru ca sunt simili­tu­dini puternice. Intre timp a aparut si o istorie a dictaturii comuniste din fosta RDG, in care se sustine aceasta ipoteza. Personal, cred ca ordinele de utilizare a substantelor radioactive nu vor fi gasite ca atare, de obicei aceste ordine sunt orale. Dar cred ca exista alte ma­suri; de pilda, de intoxicare informationala, de compromitere a conducerii si a colaboratorilor postului de radio Europa Libera. Eu am gasit asa ceva in propriul meu dosar DIE, despre perioada in care eram colabora­tor permanent al Europei Libere. Se spune clar cum sa fie folosite diverse canale informationale care sunt pe­netrate de serviciile de informatii ale statului comunist roman pentru compromiterea in cazul meu a ceea ce faceam eu pe studiile de sociologie a comunismului. Cel mai mult ii deranja, evident, tot ce era legat de fa­milia Ceausescu, dar si analizele despre regimul comunist.

In ceea ce am incercat noi, fie membrii comisiei, fie ex­pertii, de a gasi documente despre Europa Libera, ne-am intalnit cu acele blocaje de care vorbeam. Nu am gasit mult mai mult decat ceea ce se stia anterior, iar in momentul cand am cerut dosarele unor fosti directori ai postului de radio Europa Libera, de pilda chiar dosarul Ghita Ionescu, care e cunoscut publicului mai ales ca politolog, respectiv autorul unei lucrari clasice despre istoria comunismului in Romania, ei bine, mi s-a spus ca nu exista dosar Ghita Ionescu, ceea ce e de necrezut. Ghita Ionescu fusese colaborator permanent al BBC, era unul din influentii intelectuali romani in Occident si a fost director al Europei Libere exact in perioada cand a scris istoria comunismului in Romania, deci in anii ‘59-’63. In momentul cand am cerut dosarul Ioan Petru Culianu, ne-am intalnit iarasi cu raspunsul: nu exista un dosar special, nu exista nimic sa va putem pune la dispozitie. In pofida promisiuni­lor de sprijin ale fostului director al SIE, d-l Fulga, care ne-a promis colaborarea, ne-a zambit, ne-a oferit cafele s.a., documente relevante intr-adevar care sa de­paseasca ceea ce stiam dinainte nu ni s-au pus la dis­pozitie. Deci munca este de-abia la-nceput din acest punct de vedere, al analizei serviciilor de in­for­matii, in special a Serviciilor de Informatii Externe. In domeniul serviciilor de informatii interne am avut mult mai multa sansa. S-a lucrat foarte mult in arhivele CNSAS, a existat un sprijin tehnic si indeosebi al Ministerului de Interne pe subiecte de acest gen. Salut in pri­mul rand si multumesc pentru sprijinul dat de ministrul de Interne, d-l Vasile Blaga, din acest punct de ve­dere, in sustinerea demersului comisiei la Arhivele Nationale Istorice Centrale. Cred ca despre Securitatea interna stim la ora actuala suficient de mult ca sa nu avem nici o rezerva sa formulam concluzia pe care Co­misia Prezidentiala a formulat-o: Securitatea a fost o institutie criminala de la inceput si pana la sfarsit. Este clar, transant si neechivoc declarat in acest raport si, personal, asa am spus de la inceput: nu voi accepta sa semnez un raport in care acest lucru nu este spus. De altfel, tot raportul, si concluziile, si propunerile comisiei au fost asumate in totalitate de membrii comisiei.

Dar nu s-ar putea ridica obiectia ca atata timp cat nu ati avut acces la arhive in felul pe care l-ati fi dorit, acest raport pe care l-ati alcatuit poate sa aiba lacune?

Raportul va fi mereu perfectibil si va fi mereu pasibil de dezvoltari. Dar eu cred ca institutia in sine, inclusiv institutia numita Directia de Informatii Externe, este cunoscuta, stim cine au fost conducatorii, cine au fost principalii operatori in interiorul acestor institutii re­presive, stim care au fost metodele, stim cine au fost vic­timele, deci avem destul de multe informatii pentru a formula la ora actuala deopotriva analiza si concluzia pri­vind aceste institutii. Ceea ce lipseste este o serie de detalii, de care evident vom avea nevoie in continuare si lucrul pe care ni-l propunem in interiorul acestei co­misii, evident in colaborare cu alte institute si institutii - ma refer la Institutul de Investigare a Crimelor Co­munismului, la Institutul “N. Iorga”, la Institutul “A.D. Xenopol”, la Institutul “Gh. Baritiu” s.a., care exis­ta si care produc lucrari interesante. Deci, din acest punct de vedere, cred ca e opera in progres. Ca si Cartea neagra a comunismului, Raportul vorbeste despre starea cunostintei umane despre un subiect la data cand a fost acest subiect explorat cu metode stiin­tifice respectate si respectabile. In ansamblu eu cred ca e o opera intelectuala cat se poate de onorabila. Efortul a fost clar animat de spirit analitic, de compasiu­ne pentru victime si, din punct de vedere psihologic, pen­tru noi toti cei care l-am scris, nu putem nega ca a fost scris cu durere. Din acest punct de vedere, am in­­cercat sa moderam un element care, in ce ma priveste, adeseori ma cuprinde si pe care mi-e greu mie insumi sa-l tin totdeauna infranat si care este, hai sa-l numim direct, mania in raport cu ceea ce s-a petrecut. Dar, ca istoric si ca politolog, trebuie sa imi reprim atat cat se poate aceasta manie, sa disting intre pozitia de analist si pozitia de judecator. Judecatorii isi vor spune cu­vantul daca va fi nevoie de judecatori, noi nu suntem tri­bunal. Raportul comisiei nu este conceput ca un rechizitoriu. Deci cei care ne-au acuzat ca suntem acuzatori inainte sa fi citit acest document gresesc. Ma refer inainte de toate la fostul presedinte Ion Iliescu, care clar a facut o serie de declaratii strict pe baza unor reactii zic eu emotionale, legate de faptul ca numele sau apare in acest raport. Deci aceste persoane ar trebui sa-si sacrifice cateva zile, poate ca mai multe, tinand seama de volumul acestui raport, sa-si faca note si, dupa ce vor fi facut notele respective sa pro­nunte obiectiile.

Regresiunea lui Ion Iliescu

La congresul extraordinar al PSD din 10 decembrie, de la tribuna congresului Ion Iliescu a semnalat participantilor ca demersul presedintelui Ba­ses­cu nu este decat o tentativa de distrugere a stan­gii.

D-l Iliescu nu a citit nici macar o pagina din acest raport. In al doilea rand, face un proces de intentie colectiva celor 19 membri ai comisiei plus peste 20 de ex­perti, care, cu sprijinul presedintelui Basescu, ar ur­mari sa distruga valorile stangii democratice din Ro­mania. S-au folosit cuvinte de genul “maccarthysm”, “va­natori de vrajitoare” s.a. Nici vorba de asa ceva. In primul rand, sunt surprins ca audienta d-lui Iliescu, delegatii la congresul extraordinar al PSD, nu a sesizat anacronismul declaratiei domniei sale si nu a sesizat ca la 60 de ani de la oribila masluire a alegerilor din 1946, in loc sa vina sa vorbeasca despre acest moment si despre aceasta enorma farsa de care s-au fa­cut vinovati comunistii din Romania care actionau absolut in spiritul ordinelor primite de la Moscova, d-l Iliescu a decis mai degraba sa se situeze in continuita­tea propriei sale biografii, biografie care nu e straina de anul 1946. Din acest punct de vedere, ar fi fost normal ca d-l Iliescu, daca este intr-adevar atasat valorilor stan­gii democratice, sa salute raportul si sa salute in­­susi faptul ca in concluziile acestui raport si in textul raportului se vorbeste despre lichidarea stangii democratice din Romania, despre lichidarea Partidului Social Democrat din Romania, despre lichidarea elitei social-democrate din Romania, ca printre numele carora le aducem omagiu in raportul Comisiei Prezidentiale se afla numele social-democratului Ioan Fluieras, mort in­tr-una din inchisorile comuniste, ca vorbim despre distrugerea sindicatelor libere din Romania de catre sin­dicatele comuniste, faimoasele curele de transmisie de tip leninist, ca vorbim despre distrugerea adevaratelor organizatii de tineret, inclusiv Tineretul Social-Democrat, inghitit de Tineretul Comunist, din care d-l Iliescu facea parte si in care avea sa faca o cariera cum bine stim nu tocmai nesatisfacatoare din punctul sau de vedere. Evident ca d-l Iliescu este unul dintre personajele de care ne ocupam.

A fost protagonist.

A fost protagonist si nu este numai parerea mea; aici sunt documentele care vorbesc.

D-l Iliescu are motivele lui sa se plaseze asa. Sur­prinzator este ca PSD, care a vorbit in repetate ran­duri de reforma, a adoptat o rezolutie in care se spune: “nu dorinta de a afla adevarul a stat la baza demersului sefului statului (...) care au pro­movat condamnarea totalitarismului comunist. In locul unui demers stiintific si nepartizan, menit sa faca o analiza de fond a perioadei comu­niste, avem un demers partizan indreptat spre discreditarea si eliminarea stangii ro­ma­nesti de pe scena politica”.

Aici nu pot sa spun decat ca exista o contradictie, dupa parerea mea, indisolubila intre declaratiile pre­se­din­telui PSD, Mircea Geoana, declaratii facute in repetate randuri, inclusiv in sediul Ambasadei romane de la Washington, in luari de pozitii publice in Romania, inclusiv in interviuri date in tara.

Si pentru ca tot a venit vorba, citesc dintr-un in­terviu pe care Mircea Geoana, presedintele PSD, l-a acordat, in februarie 2006, revistei 22: “Ce il im­­pie­dica pe Traian Basescu sa faca o comisie de istorici cu Vladimir Tis­­maneanu, care este poa­te cel mai bun istoric al comunismului ro­ma­nesc, pentru condamnarea comunismu­lui?”. Mai departe spune: “Cred ca nu am nici un fel de dificultate de a con­damna comunismul”.

Ei, se pare ca intr-un interval de 8 luni, fara sa fi citit, cred eu, nici una din cartile pe care le-am publicat in­tre timp, d-l Geoana si-a schimbat opinia despre com­pe­tenta mea stiintifica. Eu cred sincer ca multi dintre participantii la congresul PSD pur si simplu nu au citit atent aceasta rezolutie, deci s-au lasat undeva prinsi intr-un joc politic la varful acestui partid, joc politic pe care evident il conduce cu abilitatea-i cunoscuta Ion Iliescu. Nu uitati ca exact in aceasta perioada au apa­rut interviurile generalului Voinea in ziarul Adevarul, nu uitati ca exista destul de multe grupuri si destul de multe personalitati care nu au uitat ce s-a petrecut in aceasta tara in decembrie 1989, nu au uitat fenomenul confiscarii puterii de catre nucleul dur al FSN, care venea din fostul PCR - vorbim de Ion Iliescu, de Alexandru Barladeanu, de Dan Martian, de Virgil Magureanu, ca sa-i pomenim numai pe ei, in conducerea FSN-ului -, si care, sigur, duce mai departe spre sangeroasele eve­nimente din iunie 1990, cand, oricum am privi lucru­rile, Ion Iliescu, Petre Roman si apropiatii lor au fost cei care s-au facut vinovati din punct de vedere istoric de in­troducerea violentei statale pentru distrugerea ori­ca­rei forme de opozitie si pluralism in Romania. Deci in momentul respectiv a fost utilizata intreaga masinarie sta­tala pentru lichidarea societatii civile. Sigur, o sa ne spuna: au fost minerii. Si recent, intr-o scrisoare catre ziarul Adevarul sau intr-o declaratie legata de ce a aparut in Adevarul, d-l Iliescu spunea ca minerii au venit ca un fel de grup spontan si ca el personal le-a multumit pentru ca de fapt dorea sa salveze linistea Bu­curestiului si, oricum, minerii nu au fost organizati. Nu, a fost violenta organizata pe cale statala. Spre a cita o idee dintr-o lucrare de doctorat aproape termina­ta a unui student de la o universitate din Washington, a fost anarhie organizata pe cale institutionala. Deci s-a simulat anarhia.

E un model pe care anumite persoane care au trait evenimentele l-au recunoscut, este vorba de anul ‘47.

Mentalul d-lui Iliescu si al amicilor sai este dominat de formula leninista “care pe care”. D-l Iliescu a revenit la aceasta formula in 1990, cu faimoasa declaratie de­spre cine “a facut placinta si cine o va manca”. D-l Ilies­cu, care a acuzat comisia de incercare de demonizare a stangii democratice, vine dintr-o traditie care intr-a­­de­var a demonizat stanga democratica, a persecutat-o, a criminalizat-o si a produs nenumarate victime in interio­rul stangii antitotalitare. Mie mi se pare ca e un fenomen de regresiune in cazul lui Ion Iliescu. In momentul cand am facut volumul de dialoguri, Marele soc, d-l Iliescu declara, la intrebarea mea despre bilantul istoric al comunismului, ca bilantul istoric al comunismului a fost unul globalmente negativ. Daca acest sistem po­litic a avut un bilant globalmente negativ, nu vad care este problema d-lui Iliescu cu faptul ca presedintele Ba­sescu a decis sa construiasca o comisie care sa do­cumenteze, dincolo de orice indoiala rezonabila, caracterul criminal al acestui tip de sistem.

Surpriza mea nu este d-l Iliescu. Surpriza mea este Mircea Geoana, un om tanar care ar fi avut san­sa de a moderniza cu adevarat acest partid, iar asu­marea trecutului facea parte din acest tip de de­mers.

Ma intreb cum va sta de vorba d-l Geoana cu colegii sai din Internationala Socialista, din Germania de pil­da, care stiu foarte bine cum s-au comportat co­mu­nistii fata de social-democrati in fosta RDG, cu colegii din alte state foste comuniste, unde partidele succesoare ale fostului partid comunist au condamnat fara drept de apel ceea ce numim caracterul criminal al regi­murilor stalinist-leniniste si care nu au avut acest tip de reactie. Faptul ca Ion Iliescu s-a referit, fara sa-l numeasca, la celebrul disident polonez Adam Michnik, acu­zand comisia de anticomunism cu chip bolsevic mi se pare de-a dreptul ridicol. Adam Michnik nu a folosit acest termen referindu-se la anticomunismul liberal. An­ticomunismul liberal este credinta de-o viata a lui Adam Michnik. A folosi numele sau ideile lui Adam Mich­nik pentru a justifica opozitia fata de condamnarea comunismului mi se pare o falsificare absoluta a ceea ce reprezinta contributia lui Adam Michnik la isto­ria luptei antitotalitare in sec. XX.

Acest raport isi exprima deplinul respect fata de vic­ti­me, de fostii detinuti politici, dar pe de alta parte este foarte important ca aceste lucruri sa nu ramana la nivel declarativ si la nivel declamativ, ci sa devina de fapt o substanta a procesului educational din Romania. Imi amintesc cand noi doi discutam, dupa ceremonia ri­di­carii monumentului Holocaustului, de interventia pre­se­din­telui Traian Basescu cu acel prilej, cand a spus ca e foarte bine ca elitele politice si intelectuale isi asuma Holocaustul, problema este ca 22 sau 23 de milioane de cetateni ai acestei tari vor fi convinsi si vor sti de­spre acest lucru. E foarte important ca aceasta infor­ma­tie sa devina informatie asumata.

Una dintre recomandarile raportului priveste ma­nualele de istorie.

Exact. De altfel, presedintele Basescu a spus-o, sigur ca nimeni nu poate impune, dar poate fi luata in consideratie ca o varianta mai accesibila, in care notele de subsol sa fie mai putin coplesitoare decat in volu­mul Raportului final, sa fie propusa ca obiect de stu­diu in scolile din Romania. E un lucru pe care as vrea sa-l precizez aici: acest raport nu ar fi fost posibil fara munca unui grup de tineri care au dovedit o pasiune formidabila, au dovedit altruism si generozitate, pentru ca si-au sacrificat timpul, si-au sacrificat ochii, daca vreti, pentru ca nu este usor sa citesti mii si mii de pa­gini de documente de arhiva. Acesti tineri istorici, politologi, filosofi, antropologi si critici literari care au lucrat pentru scrierea acestui raport au fost de fapt sansa noastra sa producem un document care sa aiba calitatea pe care eu sunt convins ca o are documentul rapor­tului.

Membrii comisiei nu au fost recompensati material

Vorbeati mai devreme de altruism. S-au formulat tot felul de acuze ca sunteti platiti; comisia a fost platita, expertii au fost platiti. D-l Boda spunea ca vi se plateste biletul de tramvai intre Washing­ton si Bucuresti. In ce conditii a lucrat comisia si cati bani au existat la mijloc?

In primul rand, nici unul din membrii comisiei nu a primit absolut nici un fel de recompensa materiala. In cazul meu s-au platit intr-adevar biletele de avion dus-intors intre Washington si Bucuresti. Nu stiu cat are de-a face d-l Boda, fostul secretar stiintific al Institutului de Studii Politice si Studierea Problemei Na­tio­na­le din cadrul Academiei “Stefan Gheorghiu”, cu co­munitatea stiintifica internationala, pentru a sti ca, in ge­nere, atunci cand esti invitat la o conferinta in­ter­na­tionala, de obicei ti se spune: acoperim drumul, acoperim cheltuielile de hotel si va platim pentru scrierea unei lucrari un onorariu de atat si atat. In conditiile aces­tea, mie mi s-au platit drumul si cheltuielile de hotel, in sensul ca mi s-a dat un loc unde sa locuiesc. Ace­­lasi lucru pentru membrii comisiei. Expertii au fost cei care au avut contract cu administratia prezi­den­tia­la, au avut salariul de cercetatori, conform legii. Aceasta comisie nu a avut un sediu, aceasta comisie nu a avut un secretariat permanent, aceasta comisie nu a organi­zat nici o reuniune nici la Washington, nici in alta parte, unica reuniune a aces­tei comisii in plen a avut loc in sala de reuniuni a GDS, Calea Victoriei 120. Bi­roul lui Vladimir Tisma­nea­nu s-a aflat in toata aceasta perioada in doua institutii; a fost fie biroul lui Mircea Mi­­haies sau al lui H.-R. Patapievici, la ICR, fie biroul Rodicai Pa­lade si al lui Armand Gosu, la revista 22.

Nu numai d-l Boda, dar si alte persoane, inclusiv in Jur­nalul National, isi exprima ingrijorarea ca a saracit statul roman de pe urma acestei comisii. Dupa stiinta mea, nu a existat comisie prezidentiala sau alt tip de co­misie de aceasta anvergura care sa fi costat atat de putin statul roman cat a costat acest lucru, si e vorba totusi de analiza a 45 de ani de istorie agitata, tulburata si insangerata a acestei tari.

A existat o competitie cu institutul condus de Ma­rius Oprea si care functioneaza pe langa guvern?

Am spus-o si o repet, exista o relatie absolut complementara si salut declaratia de la inceputul activitatii comisiei pe care a facut-o chiar in paginile revistei 22 Radu Filipescu. Radu Filipescu e si un membru activ al Comisiei Prezidentiale. Radu s-a implicat si pentru faptul ca lucram la GDS, si pentru ca ne intalneam mai des, a fost chiar foarte implicat la partea de propuneri. Si este membru in consiliul de onoare al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului. D-l Ticu Dumi­trescu este membru si in consiliul de onoare al IICC, si membru al Comisiei Prezidentiale, Marius Oprea es­te presedinte al institutului si este membru al Comisiei Prezidentiale. Deci iata trei cazuri care arata ca putem sa lucram pe directii diferite, dar complementare. Ce face institutul este extrem de important si e parte a do­meniului pe care vrem sa-l sintetizam in lucrarile pro­du­se in spiritul acestui raport sau in continuarea acestui raport. Institutul are structura institutionala si are per­sonalitate juridica. Comisia Prezidentiala este, cum spunea la inceputul activitatii noastre consilierul din epoca pentru probleme interne al presedintelui Ba­ses­cu, Claudiu Saftoiu, o comisie virtuala. In ultima instanta, noi am fost o comisie care a functionat pe baza de e-mail si de attachement-e la e-mail. Si daca nu exis­ta mobilizarea permanenta a lui Cristian Vasile si a Cristinei Spatarelu, secretarul stiintific si secretara teh­nica a comisiei, probabil ca ajungeam sa nu mai co­municam unii cu altii.

Raportul nu are nici un fel de dimensiune punitiva.

Dimensiunea fundamentala a acestui raport este una cognitiva si morala. Presedintele tarii a dorit un ra­port care sa argumenteze din punct de vedere stiin­ti­fic in chip coerent si riguros necesitatea stiintifica si mo­rala a condamnarii comunismului. Din acest punct de vedere, i-am si trimis la vremea respectiva cand s-a incheiat acest raport, cand ultimul membru al comisiei a asumat raportul, i-am trimis un e-mail pre­se­din­te­lui Basescu cu titlul: “Misiune indeplinita”.

Interviu realizat de Rodica Palade