Anatomia unei anchete trucate de Securitate (I)

Madalin Hodor | 25.08.2015

Pe aceeași temă

„Stimaţi tovarăşi, cu prilejul celei de-a 30-a aniversări a creării organelor de Securitate – eveniment deosebit de important în procesul făuririi statului socialist, al transformării revoluţionare a societăţii româneşti – adresez tuturor lucrătorilor Ministerului de Interne un salut călduros şi cele mai bune urări. (...) Munca lucrătorilor din Securitate trebuie să se caracterizeze printr-un înalt spirit revoluţionar, de dăruire comunistă în îndeplinirea îndatoririlor încredinţate, prin cinste şi corectitudine exemplară, prin fermitate şi combativitate faţă de orice acte antisociale şi manifestări ce contravin principiilor societăţii noastre, eticii şi echităţii socialiste, prin spirit de jertfă şi sacrificiu în slujirea intereselor patriei.“

(Mesajul tovarăşului Nicolae Ceauşescu adresat lucrătorilor Ministerului de Interne cu prilejul împlinirii a 30 de ani de la crearea organelor de Securitate, revista Securitatea, nr. 4 (44), 1978)

 

Sărbătorirea a 30 de ani de la înfiinţarea Securităţii (30 august 1948) ar fi trebuit să reprezinte pentru angajaţii instituţiei un mo­ment de bucurie. Cutuma prevedea ca astfel de evenimente să fie însoţite de avan­sări în grad, prime substanţiale şi de­coraţii pentru lucrătorii meritorii. Puterea pe care regimul o acorda cifrelor rotunde îi determina pe cei de la Cadre să mai în­chidă ochii cu astfel de ocazii şi chiar şi cei mai puţin performanţi sperau să pri­mească câte ceva.

Motive de sărbătoare erau destule. În 30 de ani, Securitatea îşi îndeplinise obiec­ti­ve­le stabilite de Partid: opoziţia fusese li­chi­dată, populaţia era sub un control aproa­pe total, iar regimul era deplin con­solidat. Se bucura chiar de o anumită popularitate, du­pă ce denunţase ipocrit abuzurile anilor ’50 şi juca cu succes (atât în exterior, cât şi în interior) sceneta dizidenţei în lagărul socialist. Mizând intens pe sentimentele an­tiruseşti ale populaţiei, Nicolae Ceau­şes­cu se erijase cu abilitate în rolul co­mu­nis­tului patriot, prezentându-se ca un naţio­na­list şi un apărător al poporului în faţa agresiunii sovietice. Liderii occidentali au început să vadă (în mod real sau calculat) în România un cal troian autentic, care me­rită susţinut şi încurajat, iar în se­cre­tarul general de la Bucureşti, un personaj frecventabil. Investiţiile vestice în RSR au început să curgă şi au fost dublate de acor­darea unor generoase credite în valută. Afluxul de bani şi infuzia de tehnologie au determinat o uşoară ridicare a nivelului de trai al populaţiei şi, alături de recu­noaş­terea internaţională generos popularizată a lui Nicolae Ceauşescu, au dus, în mod pa­radoxal, la creşterea susţinerii interne a re­gimului. Erau puţini cei care vorbeau în acei ani despre turnura periculoasă pe care o luase cultul personalităţii, despre în­călcarea drepturilor omului, despre cen­zură şi despre practicile represive, ne­schim­bate în esenţă, ci doar frumos mas­cate. Chiar şi o parte a foştilor opozanţi, eli­beraţi din închisori, erau tentaţi să crea­dă că lucrurile luaseră o direcţie pozitivă.

Pe fondul unei relaxări bine mimate, era exersată o formă națională de mistificare, care punea toate ororile trecute în seama so­vieticilor şi amnistia conştiinţele şi res­ponsabilităţile. În schimbul acestei opere de ocultare a adevărului nu se cerea decât un singur lucru: adorarea geniului care în­carna noua doctrină. Majoritatea ro­mâ­ni­lor s-au trezit din visul măreţiei patriotice prost direcţionate, mahmuri, abia spre sfâr­şitul anilor ’80, mulţi nu au făcut-o nici după 1989.

 

DIE sau cum poate cădea un serviciu în dizgrație

 

Era normal ca ofiţerii de Securitate, sala­horii acestui spectacol potemkinian, să se aştepte să fie felicitaţi şi premiaţi. Cu atât mai mari erau speranţele pentru cei mai buni dintre cei buni, elita, crema Se­curităţii: lucrătorii Direcţiei de Informaţii Externe.

Spionajul fusese mereu copilul de aur al conducătorilor de la Bucureşti, jucăria lor preferată, şi se bucurase, în consecinţă, de privilegii care nu erau la îndemâna di­recţiilor interne. Odrasla prodigioasă nu şi-a dezamăgit părinţii. De mai bine de 20 de ani, ofiţerii DIE alimentaseră conturile se­crete ale liderilor comunişti, cărând gea­mantane cu milioane de dolari din vân­zarea evreilor şi germanilor, satisfăcuseră toate capriciile noii burghezii de partid, procurându-i produse de lux din Occi­dent, vânduseră sau furaseră proprietăţi, bijuterii şi obiecte de artă, traficaseră ar­me şi droguri. Treptat, acţiunile de spio­naj propriu-zis au devenit secundare, ofi­ţerii trimişi în exterior dedicându-se ex­clusiv procurării peşcheşurilor, obligatorii pentru păstrarea funcţiei, şi îndeplinirii obligaţiei de a procura dolari prin orice mijloc. Organizarea era fanariotă, me­to­dele mafiote.

Surpriza pe care au trăit-o cadrele DIE în vara anului 1978 a fost probabil cea mai neplăcută din întreaga lor carieră. În loc de avansări, bani şi decoraţii, câteva sute dintre ei au fost chemaţi în faţa unei co­misii de anchetă a Ministerului de In­ter­ne, puşi să dea declaraţii în care să descrie întreaga lor activitate şi să îşi justifice ac­ţiunile, majoritatea greu, dacă nu im­po­sibil de justificat. Despre motivul acestei vâ­nători de neînţeles se vorbea cu mare prudenţă şi în şoaptă. Au existat mai întâi zvonuri catalogate drept fanteziste, apoi altele, văzute ca acţiuni de dezinformare. În final, toţi au aflat de la duşmanul prin­cipal al regimului, postul de radio Europa Li­beră, un lucru atât de fantastic, încât nu putea fi neadevărat: generalul Pacepa fu­gise în Statele Unite şi ceruse azil po­li­tic.

 

De ce „îl urâm“ pe generalul Pacepa

 

Comisia înfiinţată în cadrul Ministerului de Interne la 19 august 1978 şi-a început activitatea, cum era obiceiul casei, cu intenţia fermă de a bifa concluziile trasate de sus.

Prima grijă a celor trei coordonatori ai an­chetei - generalul-maior Emil Macri (şeful Direcţiei 2, Contrainformaţii Economice), cadristul Iulian Vlad şi colonelul Gheor­ghe Vasile (şeful Direcţiei de Anchete Penale) - a fost să lichideze orice urmă de legătură între trădătorul Pacepa (alias „Vintilă“) şi „Tovarăşul Secretar General al PCR“.

Sarcina era de-a dreptul monumentală, fi­ind de notorietate că Nicolae Ceauşescu, nu numai că era la curent cu operaţiunile desfăşurate de „Vintilă“, dar le ordona şi superviza, relaţia dintre cei doi respectând întru totul schema organizatorică de bază a oricărei organizaţii mafiote tradiţionale: Boss – Consigliere. Cât despre activitatea ge­nerală a spionajului românesc, era şi mai puţin probabil că Tovarăşul nu era in­format, atât timp cât fratele său, Nicolae Andruţa Ceauşescu, alias „Călin“, era şe­ful Brigăzii Cadre a DIE.

Pentru a-şi realiza sarcina, celor trei li s-a indicat modelul anchetei din 1968. Atunci, pentru a-l elimina pe Alexandru Drăghici şi a-şi consolida puterea, Nicolae Ceau­şescu a dirijat investigaţiile spre concluzia că ministrul de Interne făcuse toate abu­zurile de capul lui, fără ştirea Partidului. Acelaşi model urma să se aplice şi în cazul lui Pacepa. Trădătorul îşi urzise mârşăviile mituind înalţi demnitari ai PCR, ai Mi­nis­terului de Interne şi Securităţii şi abuzând de încrederea acordată. Când era să fie descoperit, a fugit.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1327/foto%20hodor%201.jpg

Nicolae Doicaru şi Mihai Pacepa în epoca de aur a DIE (arhiva CNSAS)

 

Odată stabilită linia, comisia a trecut la im­plementarea sarcinilor, astfel încât do­sarul intitulat bombastic Urmările tră­dă­rii lui Pacepa are mai mult de a face cu is­toria DIE înainte de fuga generalului decât cu ideea de a inventaria daunele produse de trădarea sa. Ca şi în 1968, mulţi dintre ofiţerii chemaţi şi anchetaţi au simţit repede din ce direcţie bate vântul şi, spe­rând să îşi salveze carierele, au fost mai mult decât bucuroşi să ofere detalii despre activităţile, legăturile şi practicile din spio­najul românesc al anilor ’50-’70. Trecând peste încercarea elucubrantă a anche­ta­to­rilor de dovedi că Mihai Pacepa era un agent al CIA încă din anii ’50 (idee aban­donată în favoarea exhibării practicilor oneroase ale generalului, mult mai uşor de dovedit, din moment ce erau chi­nte­senţa sistemului), materialele rezultate re­prezintă o folositoare radiogramă a spio­najului comunist. Ca o ironie a sorţii, ele confirmă în mare parte dezvăluirile făcute de Mihai Pacepa în cărţile sale, catalogate de foştii săi colegi convertiţi în specialişti de intelligence drept invenţii.

Adevăratele consecinţe ale fugii ge­ne­ralului Pacepa nu au fost cele inventariate de comisia de anchetă (care nici nu şi-a propus în mod serios să le găsească) şi nici cele care au suscitat, mai ales după 1990, atâtea discuţii contradictorii, fo­calizate eminamente asupra statutului de trădător sau patriot al personajului. Din­colo de faptul de necontestat că Mihai Pa­ce­pa a fost parte integrantă a aparatului represiv al Securităţii şi că s-a bucurat din plin de privilegiile funcţiei, ceea ce l-a di­ferenţiat de foştii săi colegi a fost, cel mai probabil, un nivel ridicat de inteligenţă şi spirit de conservare. A intuit la timp că sis­temul construit de Nicolae Ceauşescu s-a gripat, că nu mai poate face faţă pre­ten­ţiilor din ce în ce mai extravagante ale Bos­sului, că, atunci când se va petrece ine­vitabila cădere, cineva va trebui să plă­tească. Având în vedere poziţia sa, era can­didatul ideal şi a preferat să îşi negocieze ieşirea. Pentru această părăsire a Fami­gliei, nu pentru altceva, unii dintre foştii săi colegi şi actualii lor continuatori îi poar­tă încă o adâncă ură.

 

Să răspundă cineva, oricine

 

Trădarea lui Pacepa a constituit într-ade­văr apusul epocii de aur a DIE. Reor­ganizarea serviciului de spionaj, pierderea unor operaţiuni în desfăşurare şi retra­ge­rea de la post a câtorva zeci de ofiţeri aco­periţi au fost consecinţe minore în raport cu loviturile încasate de Nicolae Ceau­şescu. Prejudiciul de imagine a fost imens. Întreaga faţadă construită în anii ’60-’70 s-a prăbuşit cu zgomot peste capul său şi, peste noapte, s-a trezit, din oaspetele lău­dat al preşedinţilor americani, un personaj detestat şi izolat.

Dolarii s-au oprit, treptat, şi ei. Nicio fir­mă occidentală serioasă nu va mai fi dis­pusă să investească în RSR şi să-şi expună tehnologia furtului organizat sub pretextul cooperării. Afacerile dezvoltate în anii ’80 de noua găselniţă a Bucureştiului, ICE Du­nărea, care trebuia să suplinească pier­derile liniei de business a DIE, se vor axa, în principal, pe operaţiuni de intermediere dubioase şi pe căpuşarea economiei ro­mâ­neşti după o reţetă care va face carieră după 1989.

În 1978, însă, Nicolae Ceauşescu nu intuia de­zastrul şi era preocupat de găsirea unor ţapi ispăşitori. Primii vizaţi au fost ceilalţi doi membri ai triumviratului DIE rămaşi în ţară: Nicolae Doicaru şi Gheorghe Mar­cu. Legăturile strânse ale lui Pacepa cu cei doi erau legendare. Marcu şi Pacepa fuse­seră cei mai promiţători reprezentanţi ai tinerei generaţii de ofiţeri aduşi în DIE în anii ’50 pentru primenirea şi extinderea aparatului şi au urcat împreună prin hă­ţişul de intrigi al spionajului românesc. Primul se remarcase intermediind opera­ţiunea de vânzarea a evreilor contra ani­male1, al doilea a devenit şeful com­par­timentului TS (Tehnico-Ştiinţific) din DIE, exact în momentul când furtul de teh­nologie din Occident a devenit prioritatea regimului de la Bucureşti. Ambii au fost protejaţi şi încurajaţi de Nicolae Doicaru, şeful DIE, şi au devenit oamenii săi de încredere.

Pedepsele aplicate celor doi s-au dorit exem­plare. Gheorghe Marcu, omul din spa­tele acordurilor de vânzarea a vizelor pen­tru evrei şi germani din anii ’70, acor­duri din care Nicolae Ceauşescu câştigase milioane de dolari, a fost scos din DIE şi trimis la Şcoala de Subofiţeri de Miliţie. A fost trecut în rezervă în linişte în anul 1987.

Cu Nicolae Doicaru situaţia era puţin mai complicată. Longevivul şef al spionajului comunist, un supravieţuitor prin ex­ce­lenţă, a înţeles repede situaţia şi a ţinut să precizeze în raportul care i-a fost solicitat în august 1978 că „nu am făcut referiri la tovarăşii secretari ai CC ai PCR şi nici la tovarăşii membri sau membri supleanţi ai Comitetului Politic Executiv“2. Mesajul său era mai mult decât transparent şi a fost receptat întocmai de cei care trebuiau să-l audă.

Cu ordinul ferm de a nu tulbura în mod de­cisiv un om atât de periculos, comisia a în­ceput, totuşi, să scormonească în tre­cutul fostului şef al DIE pentru a completa portretele găştii lui Pacepa. Au apărut ime­diat şi scheletele din dulapuri. La pro­priu.

                       

Mai multe cadavre

 

Fostul şef al Unităţii Speciale „T“ (Teh­nică Operativă), colonelul Gheorghe Si­mionescu, a apărut în faţa Comisiei MI la 4 septembrie 1979. Fusese pensionat în anul 1974, pe motiv de boală, şi avea mul­te de împărţit cu Nicolae Doicaru, pe care îl acuza că a orchestrat îndepărtarea sa din Securitate. Mărturia, consemnată sub titlul Notă privind unele metode, practici de muncă şi trăsături de caracter a unor cadre cu care am lucrat în Ministerul de Interne3, a stârnit un interes deosebit pen­tru că se referea la participarea sa în co­lectivul de anchetă al cazului „Bradul“. Nu exista lucrător din Ministerul de In­terne să nu fi auzit de acest caz.

În dimineaţa zilei de 19 februarie 1971, la ora 9,30, în spatele complexului Poiana Ur­sului din Poiana Braşov, este descoperit cadavrul unei femei. Victima se numea Gi­sela Borman, de 28 ani, cetăţean vest-ger­man, sosită în Poiană, într-un grup de tu­rişti, împreună cu soţul său, la 24 ia­nuarie. Ultima dată fusese văzută în viaţă la 2 februarie, în jurul prânzului, când ple­case spre complexul Mercur că să vândă câteva obiecte de lenjerie. Cercetările pre­liminare, făcute de Miliţia şi Procuratura Braşov, au stabilit că victima fusese vio­lată şi ştrangulată, iar mobilul părea a fi jaful, deoarece dispăruse suma de 220 de lei, pe care o avea la ea, şi un ceas cu bră­ţară de aur. Durata mare de timp care se scursese de la data dispariţiei până la gă­sirea cadavrului îndepărtase orice corp de­lict şi făcuse aproape imposibilă fo­losirea metodelor clasice de investigaţii. Găsirea autorului avea să fie foarte dificilă.

Lucrătorii de la Miliţia din Braşov trebuie să fi răsuflat uşuraţi când au fost anunţaţi că ancheta va fi preluată de o echipă so­sită de la Bucureşti. O turistă vest-ger­mană ucisă în Poiana Braşov, în plin se­zon, era o problemă care depăşea com­pe­tenţele lor. Conducătorul grupului de in­vestigatori era însuşi adjunctul ministrului de Interne şi şeful Inspectoratului Ge­neral al Miliţiei, generalul-maior Nicolae State.

Nici nu îşi începuse bine ancheta cole­cti­vul de la Bucureşti, când este anunţată dis­pariţia unei alte femei. În seara zilei de 21 februarie 1971, la sediul Miliţiei din Braşov se prezintă un bărbat, care anunţă pre­ci­pitat dispariţia soţiei sale. Veniseră îm­preună cu un grup de prieteni la pa­ti­noarul din Poiana Braşov, femeia se des­părţise de grup şi nu o mai găsiseră până seara, deşi răscoliseră toată staţiunea. Băr­batul era însoţit de doi generali din Mi­nisterul de Interne şi s-a prezentat ca fiind colonel de Securitate.

În aceeaşi seară, Inspectoratul Judeţean Braşov al Ministerului de Interne emite un ordin de căutare pe numele Pereanu Ana, de 51 de ani, din Bucureşti şi trans­mite semnalmentele acesteia. Cele mai sum­bre aşteptări au fost confirmate a do­ua zi dimineaţa, pe 22 februarie. Plu­to­nierul-major Nicolae Jitaru, sergentul-ma­jor Mircea Tomulescu şi căpitanul Andrei Bogdan din Miliţia Judeţeană Braşov des­coperă cadavrul femeii în apropierea Res­taurantului Coliba Haiducilor. Asemă­na­rea cu modul în care fusese ucisă Gisela Borman era izbitoare și se profila un cri­minal în serie.

Dată fiind gravitatea situaţiei, la 4 martie 1971, Inspectoratul General al Miliţiei emi­te Ordinul nr. 07099, prin care se soli­cita tuturor inspectoratelor judeţene ale Ministerului de Interne să participe la operaţiunea de găsire a criminalului. Se­curitatea este şi ea angrenată în căutare, reţeaua informativă fiind dirijată spre a afla orice detaliu relevant pentru cazul ca­re purta numele de cod „Bradul“.

http://www.revista22.ro/nou/imagini/2015/1327/foto%20hodor%202.jpg

Schiţa locului faptei în cazul Borman Gisela (arhiva CNSAS)

 

Deşi în Poiana Braşov şi în împrejurimi erau desfăşurate forţe masive de Securitate şi Miliţie, criminalul a lovit din nou. La 1 aprilie 1971, într-o zonă împădurită, în apro­pierea bazinului cu apă de pe strada Ni­colae Bălcescu din Predeal, este des­co­pe­rit cadavrul Mariei Blănaru, de 34 de ani, normatoare la o întreprindere din Cis­nă­die. Venise cu trenul pe 29 martie pentru a participa la un curs de specializare or­ganizat de Ministerul Industriei Uşoare şi, după ce se cazase la Hotelul Predeal, ceruse la recepţie relaţii cu privire la locul unde se desfăşurau cursurile. Nimeni nu a mai văzut-o în viaţă după aceasta.

Victima fusese omorâtă prin asfixie me­canică şi violată, apoi acoperită în între­gime cu crengi de brad. După analizarea probelor, anchetatorii au concluzionat că modul de operare era acelaşi cu cel al ce­lor două femei găsite în februarie în Po­ia­na Braşov. A început la nivel naţional cău­tarea unui criminal în serie, clar o per­soa­nă cu probleme psihice.

 

După „Bradul“ vine „Cetina“

 

În septembrie 1979, colonelul Simionescu le declara membrilor Comisiei MI că avea mari dubii asupra modului în care fusese condusă ancheta, mai ales că, spre sur­prin­derea sa, atunci când Ion Stănescu, şe­ful CSS, îi ordonase să participe la cer­ce­tări, adică în octombrie 1971, cel care le co­ordona era Nicolae Doicaru. Ciudat i s-a părut faptul că din colectivul de anchetă fă­ceau parte mulţi ofiţeri din DIE, sub­ordonaţi ai lui Doicaru, şi că i s-a solicitat să instaleze tehnică operativă, în mare gra­bă, la o serie de suspecţi indicaţi de aces­ta, asupra cărora nu existau dovezi clare că ar fi avut legătură cu cazul. Ceea ce l-a supărat însă foarte tare pe fostul şef al Direcţiei „T“ a fost că, la 16 februarie 1972, în timp ce se afla la Predeal îm­preună cu şeful Direcţiei Anchete Penale a Securităţii, colonelul Alexandrescu Geor­ge, au fost chemaţi de urgenţă la con­ducerea CSS. Din cauza precipitării şi a condiţiilor grele de trafic (ceaţă şi polei), şoferul maşinii cu care cei doi se întorceau la Bucureşti a provocat un accident, în ur­ma căruia colonelul Alexandrescu a murit pe loc, iar colonelul Simionescu alături de alţi doi ofiţeri au fost grav răniţi. În mod bizar, deşi colonelul era internat în spital, la domiciliul său din Bucureşti au fost tri­mişi cinci ofiţeri de Securitate, care i-au anunţat familia că el a decedat într-un ac­cident de circulaţie.

Simionescu a mai povestit comisiei un alt incident interesant. Aflat în convalescenţă, după accidentul suferit, colonelul era ca­zat la vila Securităţii din Poiana Braşov, ală­turi de echipa generalului-maior Ni­co­lae State, care tocmai reluase conducerea anchetei în cazul „Bradul“. Acesta orga­ni­zase un mic chef pentru subordonaţii săi, în curtea vilei. Tocmai când petrecerea se încinsese, apare de nicăieri Nicolae Doi­ca­ru, îl salută ostentativ pe fiecare parti­ci­pant în parte, le urează petrecere fru­moa­să, apoi pleacă fără a spune motivul pen­tru care venise. De la locul unde se afla, Simionescu a înregistrat ostilitatea făţişă dintre Doicaru şi State.

Ce căutase şeful DIE în fruntea unei in­vestigaţii criminale şi ce avea de împărţit cu şeful Miliţiei?

Aceste întrebări, pe care şi le-au pus pro­babil cu interes membrii comisiei, în anul 1979, erau legate direct de o mare pro­ble­mă care exista în Ministerul de Interne. Deşi fuseseră anchetate sute de persoane şi chiar arestaţi câţiva suspecţi, crimele din Poiana Braşov nu fuseseră clarificate. În toamna anului 1978, din ordinul minis­trului de Interne, George Homoştean, toc­mai fusese format un nou colectiv, cu in­tenţia declarată de a relua investigaţiile şi a găsi în sfârșit criminalul. Noua echipă ur­ma să investigheze și felul în care fusese condusă ancheta inițială, această acțiune pri­mind numele conspirativ „Cetina“.

De cazul Ana Pereanu se ocupa personal ge­neralul-maior Emil Macri.

 

(Va urma)

 

* Direcția de Investigații a CNSAS

 

Note

 

1. Vezi Cum a început Securitatea să vândă oameni, în revista 22, nr. 1267, 1-0 iulie 2014.

2. Mihai Pelin, Culisele spionajului românesc, DIE 1950-1980, Ed. Evenimentul Românesc, 1997, f. 247-248.

3. ACNSAS, Fond Documentar, Dosar nr. D3447, vol. 3, f. 2-9.

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: [email protected]

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2019 Revista 22